ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #199886)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #199886) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

A. Contract de asociere. Obligația de plată a penalităților de întârziere. Stabilirea momentului când obligația neîndeplinită a devenit imposibil de executat

B. Acțiune în pretenții. Invocarea excepției de neexecutare a contractului. Lipsa unor obligații aflate într-o legătură de interdependență. Efecte

C. Apel. Decăderea apelantului din proba cu înscrisuri. Greșita aplicare a dispozițiilor art. 470 alin. (3) din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: acțiune în pretenții

clauză penală

penalități de întârziere

contract de asociere

motiv invocat omisso medio

administrarea probelor

decădere din probă

dreptul la apărare

excepția de neexecutare a contractului

interpretarea contractului

C. proc. civ., art. 13 alin. (3), art. 22 alin. (2), art. 181 alin. (1) pct. 2,

art. 194 lit. e), art. 249, art. 254 alin. (2) pct. 2, 4, 6, art. 468 alin. (3),

art. 470 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 482, art. 485 alin. (1),

art. 486 alin. (1) lit. d), art. 488 alin. (2)

C. civ., art. 1266, art. 1267, art. 1270, art. 1350, art. 1531-1537, art. 1538 alin. (4),

art. 1539, art. 1540 alin. (2), art. 1541, art. 1556, art. 1557

H.G. nr. 273/1994, art. 3 alin. (1), art. 24

Din economia prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 24 din Regulamentul privind recepția construcțiilor, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, recepția finală este ultima etapă a recepției unei construcții, care, spre deosebire de recepția la terminarea lucrărilor, intervine ulterior expirării perioadei de garanție.

Instituirea recepției în două etape este o măsură în favoarea beneficiarilor lucrărilor, iar recepția finală nu poate să aibă loc înainte de împlinirea perioadei de garanție, în care este urmărit modul de comportare a construcției și sunt luate, dacă este cazul, măsuri de remediere a lucrărilor necorespunzătoare calitativ. Așadar, data recepției finale nu corespunde datei finalizării lucrărilor, ci este, întotdeauna, ulterioară.

Din această perspectivă, considerentele instanței de prim control judiciar sunt contradictorii și contravin atât art. 3 alin. (1) și art. 24 din Regulamentul privind recepția construcțiilor, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, cât și dispozițiilor art. 1.540 alin. (2) C.civ., întrucât executarea obligației de a transfera sumele încasate de la autoritatea contractantă, care trebuia efectuată pentru a asigura controlul plăților realizate din contul asocierii, nu putea avea loc decât până la data finalizării execuției lucrărilor.

În stabilirea acestui moment, curtea de apel a avut în vedere data recepției finale a lucrărilor, care, raportat la obiectul și scopul asocierii, excedează perioada în care obligația neexecutată putea fi îndeplinită, respectiv cea în care obiectul asocierii urma a se realiza.

Prin urmare, întrucât elementul temporal ce determină imposibilitatea executării obligației de plată coincide cu finalizarea proiectului pentru care părțile s-au asociat și nu cu recepția finală a lucrărilor de către beneficiarul lor, care este ulterioară, este nelegală soluția instanței de apel de admitere a apelului incident și de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere până la data recepției finale a lucrărilor care au făcut obiectul contractului de asociere.

Excepția de neexecutare reprezintă un mijloc de apărare pus la dispoziția părții căreia i se pretinde îndeplinirea obligației ce îi revine, fără ca partea care solicită executarea să-și îndeplinească propriile obligații.

Interpretarea art. 1.556 C.civ., coroborat cu art. 1.555 alin. (1) C.civ., relevă că această excepție poate fi invocată pentru obligații corelative și interdependente care reclamă executarea lor simultană. Așadar, pentru ca excepția de neexecutare să poată fi opusă cu succes, legea impune existența unei legături de interdependență între obligațiile părților.

Nu este îndeplinită această cerință în cazul în care obligația reclamantei de a constitui aportul și garanțiile asocierii este o obligație independentă, executarea acesteia nefiind condiționată sau imposibil de executat în situația neexecutării obligației pârâtei de a transfera sumele încasate de la autoritatea contractantă în contul asocierii, cele două obligații având cauze diferite, nefiind corelative și interdependente, în măsura în care executarea uneia nu este afectată sau condiționată de executarea celeilalte.

Prin urmare, este corectă și în acord cu dispozițiile legale concluzia instanței de apel în sensul că excepția de neexecutare, astfel cum a fost invocată, nu poate determina paralizarea demersului judiciar al reclamantei, atât timp cât obligațiile reclamate nu se află într-o legătură de interdependență.

Din economia dispozițiilor art. 482 C.proc.civ. reiese că normele de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor din urmă.

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C.proc.civ., cererea de apel va cuprinde, sub sancțiunea decăderii, probele invocate în susținerea apelului.

Așadar, pentru etapa procesuală a apelului legiuitorul a prevăzut un regim derogator de la cel instituit pentru judecata în primă instanță în ceea ce privește proba cu înscrisuri, în sensul că sancțiunea decăderii intervine numai în situația în care administrarea acestei probe nu a fost propusă prin cererea de apel, iar nu și în cazul în care înscrisurile nu au fost atașate cererii de apel.

Astfel, în cazul în care, atât prin memoriul de apel, cât și prin întâmpinarea prezentată în combaterea apelului incident, partea a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, rezultă că aceasta a fost propusă cu respectarea art. 470 C.proc.civ., sancțiunea decăderii neputând opera.

În aceste condiții, aplicarea sancțiunii decăderii din proba cu înscrisuri s-a realizat de către instanța de apel cu încălcarea art. 470 alin. (3) C.proc.civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 146 din 26 ianuarie 2022

Prin cererea înregistrată la 30.05.2018 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.841.987 lei, reprezentând penalități pe zi de întârziere, conform clauzei penale stabilite prin convenția încheiată de părți, calculate de la data scadenței obligației până la momentul formulării cererii de chemare în judecată, la care se adaugă valoarea penalităților de întârziere aferente perioadei cuprinse între momentul introducerii cererii de chemare în judecată și data efectivă a plății, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3758/13.12.2018, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.841.987 lei, reprezentând penalități de întârziere calculate de la 30.11.2017 până la 14.05.2018, precum și a sumei de 42.024,87 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, iar A. S.A., apel incident.

Prin decizia civilă nr. 266/07.04.2020, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul principal, a admis apelul incident și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă și a penalităților de întârziere în cuantum de 5.000 euro pentru fiecare zi de întârziere, în echivalent în lei la cursul afișat de B.N.R. la data plății, calculate de la 15.05.2018 până la data recepției finale a lucrărilor care au făcut obiectul contractului nr. 6342/28.02.2013.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și evoluției litigiului în etapele procesuale anterioare, recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ. Autoarea căii de atac a apreciat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.266-1.269 C.civ., care vizează interpretarea contractului, ale art. 1.270 C.civ., care consacră principiul forței obligatorii a contractului și ale art. 1.566 C.civ., care reglementează excepția de neexecutare a contractului.

În argumentare, a redat parte din considerentele deciziei atacate, afirmând că prin aplicarea greșită a normelor de drept material care vizează interpretarea sistematică a contractului, instanța de prim control judiciar a apreciat, în mod eronat, că invocarea excepției de neexecutare a contractului este lipsită de efecte juridice, reținând că suspendarea drepturilor părții adverse ce derivau din contract, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale, era limitată în timp până la îndeplinirea lor și că obligațiile evocate nu sunt reciproce și interdependente.

În opinia recurentei, ca o consecință a neconstituirii aportului de către intimată, în mod justificat și cu bună-credință a operat cu sumele încasate, potrivit propriei decizii, în favoarea asocierii și a invocat excepția de neexecutare a contractului.

A mai subliniat recurenta că este contrar oricăror reguli de interpretare a contractului argumentul curții de apel în sensul că nu putea fi invocată excepția de neexecutare a contractului, în condițiile în care obligația intimatei devenise exigibilă anterior. Or, excepția se invocă tocmai după ce una dintre părțile contractului a eșuat în îndeplinirea propriilor obligații exigibile, iar orice interpretare contrară, justificată pe principiul interdependenței, conduce la lipsirea de efecte juridice a normei de drept.

De asemenea, sunt, în opinia autoarei căii de atac, nelegale și argumentele curții de apel conform cărora, pe de o parte, intimata putea fi trasă la răspundere de autoritatea contractantă pentru neîndeplinirea obligației de aport, iar, pe de altă parte, ea însăși ar fi putut da eficiență prevederilor art. 3.2 și 3.5 din contractul de asociere.

În opinia recurentei, instanța de apel a ignorat faptul că autoritatea contractantă a ales să se îndrepte împotriva sa, în condițiile în care răspunderea era una solidară și că ea a constituit integral garanțiile contractuale, prin scrisori de garanție, suplinind și garanțiile ce urmau a fi constituite de societatea intimată, care a eșuat în prezentarea lor. În acest sens, a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, curtea de apel nesocotind faptul că S.C. B. S.R.L. s-a prevalat de art. 3.2 și 3.5 din contractul de asociere, decăzând intimata din drepturi și invocând excepția de neexecutare a contractului.

A apreciat recurenta că aceste critici pot fi subsumate atât motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., cât și celui prevăzut la pct. 6 al aceluiași text de lege, de vreme ce, în mod contradictoriu, curtea de apel uneori a dat prevalență clauzelor contractuale ale art. 3.2 și 3.5, iar alteori le-a menționat, inducând ideea că S.C. B. S.R.L. nu a înțeles să uzeze de ele, deși, așa cum transpare în mod evident, le-a invocat chiar anterior încasării sumelor ce nu au mai fost virate în mod justificat în contul comun, servind la plata în mod direct a obligațiilor asocierii.

A mai arătat recurenta că ultima teză justificativă a instanței de apel se rezumă la imposibilitatea invocării excepției de executare a contractului, prin raportare la faptul că intimata este derobată de orice obligație corelativă, precum și la faptul că exigibilitatea obligației intimatei era anterioară obligației de virare a sumelor în contul comun.

În opinia sa, această critică poate fi analizată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., atât timp cât neexecutarea unei obligații accesorii celei de asumare a conducerii asocierii nu poate fi exclusă

ab initio

, pe considerentul nereciprocității, în condițiile în care asociatul A. S.A. nu și-a îndeplinit obligațiile esențiale, fiind notificat în acest sens și decăzut din drepturi. Or, este evident că cine poate mai mult, poate și mai puțin.

În continuare, recurenta a susținut că ambele instanțe de fond au omis să analizeze îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii sale contractuale, curtea de apel limitându-se la a reține că, o dată inserată clauza penală, nu mai era necesară dovedirea prejudiciului, fără însă a analiza condițiile în care clauza penală devine activă prin raportare la principiile generale ale răspunderii civile contractuale.

Potrivit autoarei căii de atac, chiar și în ipoteza în care părțile au înțeles să insereze o clauză penală în cuprinsul contractului, partea care o invocă nu este scutită de a dovedi întrunirea condițiilor pentru intervenirea răspunderii: fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate, iar în măsura în care partea adversă susține existența unei cauze exoneratoare de răspundere, dovada contrarie.

A subliniat autoarea căii de atac că în cauză nu sunt îndeplinite aceste condiții, de vreme ce în mod justificat nu a virat sumele de bani în contul comun, intimata nu a probat prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre fapta presupus ilicită și prejudiciu și, mai mult decât atât, a făcut dovada faptei exoneratoare de răspundere, constând în fapta însăși a intimatei care nu și-a executat obligația esențială de constituire a aportului său în asociere.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a arătat că instanța de apel a reținut, în esență, că obligația de virare a sumelor de bani în contul comun trebuia să asigure dreptul la informare al părții adverse, însă a nesocotit probatoriul administrat care relevă că a informat-o cu bună-credință pe intimată cu privire la modul de utilizare a respectivelor sume de bani.

A apreciat autoarea căii de atac că în mod contradictoriu curtea de apel a reținut decăderea din drepturi a intimatei, fără a reține însă și că partea în culpă era ținută să respecte deciziile părții care și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta a susținut că probele care îi erau favorabile au fost înlăturate, cu motivarea că s-ar ajunge la tergiversarea cauzei, deși au fost prezentate la al doilea termen de judecată, respectiv la 14.01.2020, după ce la primul termen judecata se amânase în vederea timbrării apelului incident. Or, este evident că această motivare nu poate fi primită, în condițiile în care instanța s-a pronunțat după aproximativ trei luni.

Cu privire la soluția dată apelului incident, recurenta a susținut că instanța de apel, contrar dispozițiilor art. 249 C.proc.civ., a reținut că sarcina probei revine pârâtei, deși nu a solicitat prezentarea vreunei dovezi, ba mai mult, a înlăturat înscrisurile care probau destinația sumelor primite de la autoritatea contractantă.

A mai subliniat că instanța de apel nu a ținut seama de principiul proporționalității, nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) C.civ. și, deși s-a prevalat de dispozițiile art. 1.557 C.civ. care vizează imposibilitatea de executare, a admis apelul incident fără nicio evaluare a întinderii prejudiciului.

Mai mult, a apreciat că în virtutea rolului activ, curtea de apel putea să dea efect dispozițiilor art. 1.551 C.civ. și să nu o oblige la plata unei penalități în sumă de peste 2.600.000 euro, pentru neîndeplinirea obligației de a vira într-un cont comun suma de 200.000 euro.

A arătat recurenta că instanța de prim control judiciar a apreciat că se impunea calcularea penalităților până la data la care obligația a devenit imposibil de executat. Or, acest moment era reprezentat, contrar celor reținute de curtea de apel, de cel la care sumele primite în cont au fost utilizate pentru plata obligațiilor asocierii, asumate anterior decăderii din drepturi a intimatei, iar nu de data încheierii procesului-verbal de recepție finală, împrejurare ce atrage, în opinia sa, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

La 25.06.2020, autoarea căii de atac a transmis prin poștă o cerere intitulată „dezvoltare a motivelor de recurs”.

În cuprinsul ei, a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1.266-1.269, art. 1.270, art. 1.350, art. 1.516, art. 1.531-1.538 C.civ.

Potrivit autoarei căii de atac, în mod greșit a calificat curtea de apel art. 3.3 din acordul părților drept o clauză penală.

În acest sens, a susținut că obligația de transfer al sumelor de bani în contul comun este una de a face,

intuitu personae

. Or, în privința executării silite a obligațiilor de a face, există, pe de o parte, posibilitatea stabilirii de daune cominatorii, iar, pe de altă parte, în măsura în care obligațiile de a face erau constatate printr-un titlu executoriu, procedura executării silite în natură.

Cum acordul părților nu reprezintă titlu executoriu, în cauză era aplicabil numai mecanismul daunelor cominatorii, similar celui prevăzut de Codul de procedură civilă, care presupune parcurgerea a doi pași, respectiv formularea unei cereri în fața instanței de judecată de către creditorul obligației pretins neexecutate, cu consecința pronunțării unei hotărâri prin care debitorul este obligat la executarea obligației de a face, sub sancțiunea de daune cominatorii/penalități și, în ipoteza neexecutării, obligarea debitorului obligației la plata daunelor cominatorii, sub rezerva probării prejudiciului efectiv suferit.

A subliniat recurenta că semnificația clauzei inserate la art. 3.3 din acordul părților este de stabilire a cuantumului penalizării, respectiv a daunei cominatorii, dar și că, față de considerentele expuse mai sus, intimata nu putea solicita direct plata penalizării și, mai mult, trebuia să probeze prejudiciul.

În acest context, a susținut că, prin raportare la prevederile acordului încheiat între părți, suma de 5.000 euro/zi de întârziere a fost stabilită exclusiv cu scop sancționatoriu, în ipoteza în care S.C. B. S.R.L. ar fi refuzat executarea în natură a obligației dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

Că acesta a fost scopul pentru care a fost instituită penalizarea, a susținut că o demonstrează faptul că neîndeplinirea obligației de transfer al sumei de bani în contul comun nu era aptă să producă prejudicii intimatei și, oricum, chiar dacă, pur teoretic, s-ar fi putut crea un prejudiciu, părțile nu puteau avea în vedere o pagubă de asemenea dimensiuni excesive.

A susținut autoarea căii de atac că, având în vedere că părțile nu pot institui, pe cale convențională, amenzi civile, singura modalitate în care se poate acorda eficiență clauzei 3.3 din acordul părților este aceea de a interpreta că prin ea se instituie daune cominatorii, în scopul constrângerii debitorului la executarea obligației respective.

Or, temeiul juridic în baza căruia se poate obține acordarea de daune cominatorii se regăsește în art. 1.516 C.civ., potrivit căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar atunci când debitorul nu își execută obligația fără justificare și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației, să obțină rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative și să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Așa fiind, recurenta a apreciat că intimata nu putea proceda direct la obligarea sa la plata penalizării, în lipsa unui demers judiciar efectiv prin care să obțină executarea în natură a obligației, sub sancțiunea penalizărilor stabilite anticipat prin contract.

În opinia sa, o interpretare contrară dă naștere unui drept potestativ în favoarea intimatei, care nu a avut interes în a solicita executarea în natură a obligației, întrucât a cunoscut suma de bani plătită în favoarea asocierii și modul în care aceasta a fost folosită, rațiunea pentru care obligația a fost instituită fiind astfel atinsă.

Titulara căii de atac a mai susținut că, și în ipoteza în care instanța de recurs ar înțelege să mențină eroarea instanțelor de fond cu privire la calificarea clauzei 3.3 din contract, trebuie avut în vedere că, și atunci când părțile au inserat în convenția lor o clauză penală, se impune analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1.350 alin. (2) C.civ. pentru angajarea răspunderii contractuale.

A arătat că, așa cum s-a reținut și în jurisprudență, stipularea în contract a unei clauze penale face ca doar determinarea cuantumului prejudiciului să nu mai fie lăsată la aprecierea suverană a instanței, însă, pentru a fi atrasă răspunderea contractuală, trebuie să existe o faptă ilicită, constând în neexecutarea unei obligații contractuale, un prejudiciu patrimonial, ca urmare a faptei ilicite, o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția celui care săvârșește fapta ilicită.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii sale contractuale.

În acest context, a subliniat și că, deși a constatat disproporția dintre suma semnificativă la plata căreia a fost obligată și sumele care ar fi trebuit să tranziteze contul comun, respectiv profitul posibil în urma executării proiectului, în mod inexplicabil instanța a considerat că prejudiciul își păstrează caracterul previzibil și că îi este pe deplin imputabil recurentei, cu toate că diferența majoră între sumele de bani rezultă exclusiv din conduita intimatei, care a mărit artificial valoarea presupusei clauze penale.

În acest sens, a arătat recurenta că, în vederea asigurării unui echilibru și a unei previzibilități a conduitei contractuale, prin art. 3.12 din acord, care se referă inclusiv la art. 3.3, părțile au prevăzut că „sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula ulterior o revendicare, oricare dintre asociați este obligat ca în termen de maxim 28 de zile de la producerea unui eveniment de încălcare a obligațiilor, să înștiințeze cealaltă parte asupra situației de încălcare a obligației, acordându-i un termen rezonabil de înlăturare a culpei. Termenul de remediere a problemei nu poate fi totuși mai mare de 28 de zile. Dacă nici după acest termen partea în culpă nu remediază evenimentul de încălcare a obligației, cealaltă parte este îndreptățită la a formula revendicarea, în conformitate cu clauzele contractuale privind revendicări, sancțiuni și penalități (ex: clauza 3.2; clauza 3.3; clauza 3.5 etc.)”.

Or, intimata nu a pus-o în întârziere, conform art. 3.12 din acord, astfel că, în opinia recurentei, sumele la plata cărora a fost obligată au fost acordate de instanță cu încălcarea art. 1.534 C.civ., potrivit căruia „

dacă, prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziție se aplică și atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor. (2) Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligență.

”

Sub aspectul aplicării greșite a prevederilor art. 1.555 și 1.556 C.civ., recurenta a susținut că în mod eronat a reținut curtea de apel că obligațiile a căror neexecutare a invocat-o nu sunt corelative celei vizând transferul sumelor de bani în contul comun.

Or, în opinia sa, este evidentă interdependența dintre obligațiile fiecărei părți a acordului.

Astfel, neexecutarea de către intimată a celor mai importante obligații contractuale, respectiv de a aduce garanțiile, asigurările și contribuțiile la asociere, a fost sancționată, conform acordului încheiat de părți, cu pierderea dreptului la sumele ce i-ar fi revenit în cadrul asocierii și a dreptului de a-și exprima punctul de vedere și de a vota în cadrul ședințelor comitetului director, recurentei revenindu-i, în schimb, responsabilitatea de a decide liber cu privire la forma și modalitatea de continuare a executării lucrărilor proiectului.

Așa fiind, a apreciat că, întrucât intimata nu și-a executat principalele obligații contractuale, nu se putea reține că acestea nu erau în interdependență cu obligația de a-i conferi drept de dispoziție și administrare asupra sumelor de bani.

A mai susținut autoarea căii de atac că, și în ipoteza în care prevederea inserată la art. 3.3 din acordul părților ar fi considerată o clauză penală, prin raportare la cuantumul sumei la plata căreia instanța de apel a obligat-o, precum și la lipsa prejudiciului patrimonial efectiv suferit de intimată, dublat de conduita acesteia, care a majorat în mod artificial numărul zilelor de întârziere prin propria atitudine, se impune constatarea caracterului vădit excesiv al acestei clauze, ca urmare a încălcării principiului proporționalității prestațiilor în cadrul contractelor sinalagmatice.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (5), art. 16, art. 22 alin. (2), art. 476, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C.proc.civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a arătat că, deși nu i-a fost permisă administrarea probei cu înscrisuri, care era pe deplin admisibilă în condițiile art. 254 C.proc.civ., în mod nelegal a reținut instanța de apel că nu și-a probat criticile din apel și apărările cu privire la apelul incident.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., autoarea căii de atac a arătat că, deși instanța de apel a indicat cu numeroase ocazii rațiunea instituirii penalizării de 5.000 euro/zi de întârziere din perspectiva sa, respectiv aceea de asigurare a transparenței între părțile acordului și a reținut că recurenta și-a informat cocontractantul atât în ceea ce privește plata efectivă, cât și în ceea ce privește utilizarea acesteia, în mod inexplicabil și contradictoriu a apreciat că neexecutarea s-a prelungit până la momentul recepției lucrărilor.

La 23.10.2020 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în temeiul art. 184 alin. (1) și (2) C.proc.civ., excepția tardivității cererii transmise la 25.06.2020 și excepția inadmisibilității motivelor de recurs dezvoltate prin aceasta, care, în opinia sa, au fost invocate pentru prima dată în recurs. De asemenea, a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului care a semnat memoriul inițial de recurs și excepția nulității recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate. Pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 19.11.2020 autoarea căii de atac a răspuns la întâmpinare.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C.proc.civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost comunicat părților; ambele părți și-au exprimat punctul de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 10.11.2021, excepțiile lipsei calității de reprezentant și nulității recursului au fost respinse, iar recursul a fost admis în principiu, potrivit art. 493 alin. (7) C.proc.civ.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat că excepția tardivității depunerii memoriului denumit ,,Dezvoltarea motivelor de recurs”, invocată de intimată, nu reprezintă o excepție proprie recursului, întrucât efectul excepției procesuale a tardivității trebuie să conducă, așa cum rezultă din art. 248, coroborat cu art. 494 C.proc.civ., spre constatarea tardivității căii de atac a recursului, însă, prin excepția invocată, se urmărește înlăturarea doar a unora dintre criticile din recurs.

Mai mult, răspunzând acestei apărări, instanța supremă subliniază că declararea recursului anterior comunicării hotărârii atacate nu este de natură să atragă decăderea părții din dreptul de a depune motive noi de recurs, în măsura în care acestea sunt formulate în termenul legal prevăzut pentru exercitarea și motivarea căii de atac, calculat, potrivit art. 468 alin. (3), raportat la art. 485 alin. (1) C.proc.civ. și care, în speță, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din același Cod, s-a împlinit ulterior depunerii suplimentului la memoriul de recurs, respectiv la 26.06.2020.

Alegațiile intimatei privind data comunicării deciziei nu pot fi reținute, în măsura în care actele dosarului nu relevă că autoarea căii de atac a primit sub semnătură o copie a deciziei recurate la 22.05.2020, pe cererea depusă în acest sens fiind consemnat doar că aceasta se va elibera după verificare.

Nici lipsa mențiunii de la art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ. din cererea de recurs depusă nu este de natură să conducă spre aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 489 alin. (1) C.proc.civ., în măsura în care, așa cum s-a reținut, motivele au fost depuse cu respectarea termenului legal.

Prin întâmpinarea depusă, intimata a mai solicitat înlăturarea motivelor de recurs care vizează recalificarea naturii juridice a clauzei penale cuprinse în art. 3.3 par. 4 din acordul de asociere și caracterul excesiv al clauzei penale, ca inadmisibile, susținând că aceste critici nu au fost deduse judecății instanțelor de fond, ci au fost invocate pentru prima oară în recurs.

Potrivit art. 488 alin. (2) C.proc.civ., motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Din verificările proprii, Înalta Curte constată că motivele de casare evocate mai sus au fost invocate

omisso medio

, aceste aspecte nefiind sesizate în apel.

Fiind susținute pentru prima dată în calea extraordinară de atac de față, deși ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancțiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C.proc.civ., ele nu pot fi primite de instanța care judecă recursul.

Prin urmare, aceste critici vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

Aceleași concluzii se impun și pentru criticile autoarei căii de atac care se referă la prevederile art. 1.534 C.proc.civ., respectiv nerespectarea de către intimată a obligației de punere în întârziere cu privire la obligația neexecutată și decăderea acesteia din dreptul de a mai formula o pretenție în legătură cu clauza penală, la cedarea dreptului de dispoziție și de administrare a sumelor de bani destinate asocierii, la asigurarea de către autoarea căii de atac a transparenței operațiunilor efectuate în contul asocierii, în temeiul art. 3.3 par. 5 din acord, întrucât nici acestea nu au fost supuse analizei instanțelor de fond, deși ar fi putut forma obiect al dezbaterilor în etapele devolutive.

În continuare, prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac critică decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.

În argumentarea incidenței primului motiv de casare, recurenta arată că decizia este nelegală, întrucât, în mod greșit, la termenul din 14.01.2021 i-a fost refuzată administrarea probei cu înscrisuri, încălcând astfel principiul rolului activ al judecătorului, reglementat la art. 22 alin. (2) C.proc.civ., dreptul său la apărare prevăzut de art. 13 alin. (3) din același Cod, principiile contradictorialității și nemijlocirii, dar și efectul devolutiv al apelului.

Analiza actelor dosarului și a încheierii din 14.01.2020 demonstrează că administrarea probei cu înscrisuri a fost propusă de recurentă prin cererea de apel, iar instanța de apel a constatat decăderea recurentei din dreptul de a o administra, apreciind că nu sunt îndeplinite cerințele art. 254 alin. (2) pct. 2 și 4 C.proc.civ., în condițiile în care înscrisurile propuse ca probe au fost depuse la dosar chiar la termenul la care cererea de probatoriu a fost formulată, necesitatea administrării acestei probe putea fi prevăzută la data declarării apelului principal, iar eventuala ei administrare ar fi determinat amânarea judecății.

Dacă în fața primei instanțe, dispozițiile art. 194 lit. e) C.proc.civ., care fac trimitere la art. 150 C.proc.civ., impun ca cererii de chemare în judecată să îi fie alăturate înscrisurile de care reclamanta înțelege a se folosi în proces, aceste norme nu au incidență și în apel.

Înalta Curte subliniază că art. 482 C.proc.civ. prevede că normele de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor din urmă.

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C.proc.civ., cererea de apel va cuprinde, sub sancțiunea decăderii, probele

invocate

în susținerea apelului.

propusă

prin cererea de apel, iar nu și în cazul în care înscrisurile nu au fost atașate cererii de apel.

În speță, atât prin memoriul său de apel, cât și prin întâmpinarea prezentată în combaterea apelului incident, S.C. B. S.R.L. (în prezent recurentă) a solicitat administrarea probei cu înscrisuri. Rezultă așadar, că atât timp cât proba a fost propusă cu respectarea art. 470 C.proc.civ., decăderea nu putea opera, iar aplicarea acestei sancțiuni s-a realizat cu încălcarea art. 470 alin. (3) C.proc.civ.

În aceste condiții, și circumstanțele reținute de instanță în aprecierea incidenței cazurilor prevăzute de art. 254 alin. (1) pct. 2 și 4 C.proc.civ. rămân fără efect, în măsura în care situația premisă pentru analizarea incidenței lor nu există, având în vedere că cererea recurentei de încuviințare a probei cu înscrisuri era admisibilă.

Distinct de acest aspect, se reține că administrarea probelor la cel de-al doilea termen de judecată nu poate fi reținută ca fiind de natură a conduce la amânarea judecății cauzei, în condițiile în care la primul termen, judecata apelului și implicit discutarea probatoriului au fost amânate pentru a da posibilitate intimatei să achite taxa judiciară de timbru aferentă apelului incident.

Din această perspectivă, nu se poate aprecia că administrarea acestei probe ar fi tergiversat soluționarea cauzei, de vreme ce propunerea ei s-a făcut prin cererea de apel, amânarea judecății nu s-a realizat din culpa recurentei, iar discutarea acesteia s-a realizat la primul termen la care părțile puteau formula concluzii.

În aceste condiții, prin înlăturarea în mod nelegal a probei cu înscrisuri recurentei i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru a se asigura părților dreptul la apărare.

Cu privire la pretinsa încălcare de către instanța de prim control judiciar a rolului activ al judecătorului, Înalta Curte notează că rolul activ al judecătorului în procesul civil urmărește, de regulă, protecția judiciară a unor interese private, ceea ce impune un rol important al părților nu numai în declanșarea procesului, ci și în desfășurarea acestuia.

Distinct de faptul că potrivit art. 254 alin. (6) C.proc.civ., lipsa ordonării de probe din oficiu de către instanță nu poate fi invocată de părți în căile de atac, conform alin. (5) din același articol, ordonarea unor probe din oficiu nu constituie o obligație pentru judecător, ci doar o facultate.

Prin urmare, greșit apreciază recurenta că rolul activ al instanței de judecată presupunea obligația acesteia de a-i pune în vedere să depună înscrisuri în dovedirea momentului la care obligația principală a devenit imposibil de executat.

Pe de altă parte, autoarea căii de atac a beneficiat în etapa procesuală anterioară de asistență juridică de specialitate, argument suplimentar pentru care instanța de prim control judiciar a apreciat în mod justificat că nu se putea substitui acesteia în detrimentul părții adverse.

Contrar opiniei recurentei, sarcina probei în ceea ce privește destinația sumelor încasate de la beneficiar și dovada ipotezei prevăzute de art. 1.557 C.civ. îi reveneau, în condițiile art. 249 C.proc.civ.

Or, în măsura în care prin apărările sale a susținut că sumele au fost utilizate pentru plata furnizorilor asocierii și că data până la care penalitatea ar fi putut să fie acordată era cea la care aceștia au fost plătiți, proba acestor afirmații incumbă autoarei căii de atac.

Nici critica referitoare la nesocotirea principiilor contradictorialității și nemijlocirii nu poate fi primită, întrucât din argumentele dezvoltate nu se pot desprinde elemente care să vizeze o încălcare a acestora, atât timp cât cererea de probatoriu a fost pusă în discuția părților, potrivit încheierii din 14.01.2020, iar părții i-a fost asigurat, din această perspectivă, dreptul la apărare.

Asupra pretinsei încălcări a efectului devolutiv al apelului, instanța supremă constată că argumentele părții sunt lipsite de fundament, întrucât decizia atacată cuprinde situația de fapt, așa cum a fost reținută de instanța devolutivă, fiind expusă pe larg la filele 14-15 din decizie.

În continuare, procedând la verificarea conformității deciziei atacate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., Înalta Curte reține că acesta a fost invocat din perspectiva celei de-a doua ipoteze pe care o reglementează, respectiv cea a existenței unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate.

În motivare, recurenta a afirmat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii atât în ceea ce privește considerentele reținute de instanța de prim control judiciar la respingerea apelului său, cât și în privința celor reținute în privința admiterii apelului incident declarat de intimată.

Se cuvine subliniat că, în limita în care motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. a fost invocat, nu orice pretinsă contradicție regăsită în considerentele unei hotărâri judecătorești fundamentează casarea ei; în realitate, contradicția motivelor trebuie să fie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată.

Analizând motivele pretins contradictorii avute în vedere la respingerea apelului principal, Înalta Curte notează că acestea au fost reținute de instanța de prim control judiciar în analiza condițiilor prevăzute de art. 1.556 C.civ. și a pretinsei cauze justificative de neexecutare a obligației în litigiu.

Astfel, referirile instanței la angajarea răspunderii contractuale a recurentei de către autoritatea contractantă și sancțiunile contractuale care i-ar fi putut fi aplicate în situația în care aceasta ar fi refuzat semnarea instrumentelor de plată au fost prezentate în cadrul raționamentului său juridic, expus pentru înlăturarea criticii recurentei referitoare la cauza neîndeplinirii obligației sale.

Aceste considerente nu sunt contradictorii, ci ele converg spre soluția dată de către instanța de prim control judiciar pretinsei cauze exoneratoare de răspundere.

Nici argumentele expuse de instanța de apel la pag. 17, par. 2 din decizie și cele de la pag. 18, par. 5 și 7 nu sunt contradictorii, în măsura în care se referă la o situație ipotetică, neconfirmată în cuprinsul deciziei atacate, ci a fost menționată pentru a evidenția faptul că autoarea căii de atac nu era exonerată de la îndeplinirea obligației în litigiu, chiar și în situația în care partea adversă ar fi fost informată asupra operațiunilor aferente proiectului.

Nici pretinsa contradicție între argumentele instanței de apel de la pag. 18, par. 7 și pag. 16, par. 5 și 6 nu poate fi reținută, întrucât, așa cum a constatat și instanța de prim control judiciar, art. 3.10.1 par. 4 din acord se referă la dreptul părții care și-a executat obligația de a decide liber numai cu privire la forma și modalitatea de executare a lucrărilor aferente proiectului și nu la orice aspecte convenite de părți prin acordul de asociere.

În schimb, este fondată critica recurentei îndreptată împotriva dispoziției date apelului incident, întrucât întreaga construcție a raționamentului juridic al instanței de apel este fundamentată pe rațiunea instituirii clauzei penale, care vizează asigurarea transparenței, controlului și dreptului la informare al intimatei asupra executării proiectului sub aspectul componentei financiare și pe împrejurarea că penalitatea se acordă până la momentul când obligația neîndeplinită a devenit imposibil de executat.

Înalta Curte subliniază că, așa cum rezultă din art. 3 alin. (1) și art. 24 din Regulamentul privind recepția construcțiilor, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, recepția finală este ultima etapă a recepției unei construcții, care, spre deosebire de recepția la terminarea lucrărilor, intervine ulterior expirării perioadei de garanție.

Prin urmare, sunt întemeiate susținerile recurentei, întrucât elementul temporal ce determină imposibilitatea executării obligației de plată coincide cu finalizarea proiectului pentru care părțile s-au asociat și nu cu recepția finală a lucrărilor de către beneficiarul lor, care este ulterioară.

În continuare, în ceea ce privește susținerile recurentei subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., se cuvine subliniat că, în principiu, incidența ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. determinată de nelegalitatea înlăturării probei cu înscrisuri, nu ar mai impune un examen al criticilor circumscrise motivului privind încălcarea normelor de drept material, întrucât efectele casării deciziei sub acest aspect plasează procesul în momentul discutării și încuviințării probatoriului în apel. Însă, în speță, întrucât prin administrarea probei cu înscrisuri se urmărește probarea altor elemente decât a celor sesizate în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. (care vizează soluția pronunțată de instanța de apel asupra excepției de neexecutare, condițiilor activării clauzei penale, cauzei exoneratoare de răspundere), Înalta Curte constată că dispoziția de casare ce urmează a fi pronunțată pentru cele ce preced nu se reflectă și asupra dezlegărilor date de instanța de apel asupra aspectelor criticate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., motiv pentru care vor fi analizate în cele ce succed.

Înainte de a proceda la verificarea conformității deciziei atacate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., instanța supremă consideră util ca, pentru facilitarea deplinei înțelegeri a considerentelor de față, să noteze că, așa cum s-a reținut în etapele anterioare, devolutive, premisa apariției procesului între părți constă în încheierea de către acestea, la 26.03.2013, a unui acord de participare în comun la realizarea obiectivului ,,Lucrări la sursele de apă și stațiile de epurare C.”.

În temeiul art. 3.3 par. 1 din acordul sus-menționat, părțile au deschis un cont comun la o instituție bancară pentru ca plățile efectuate de beneficiarul lucrărilor executate să fie virate în acesta.

La art. 3.3 par. 3 din același acord, părțile au prevăzut ca în situația în care din orice motiv, plățile și încasările lucrărilor ar urma să fie efectuate de către beneficiar în alt cont decât cel al asocierii, pârâta, în calitate de lider al asocierii, să transfere toate plățile în contul comun în termen de 5 zile de la primirea lor, în caz contrar, potrivit art. 3.3 par. 4 din acord, urmând a achita o penalizare de 5.000 euro pentru fiecare zi de întârziere.

Invocând neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a transfera în contul comun al asocierii sumele încasate de aceasta de la autoritatea contractantă, reclamanta a inițiat prezentul demers judiciar, solicitând obligarea părții adverse la plata penalizării prevăzută de art. 3.3 par. 4 din acord.

Încercând să justifice neîndeplinirea obligației, pârâta a invocat excepția de neexecutare, precizând că nici partea adversă nu și-a îndeplinit obligația de a constitui aportul și garanțiile stabilite în sarcina sa prin acordul de asociere în participație, fiindu-i suspendat dreptul de vot.

Prima instanță a admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata penalității pentru fiecare zi de întârziere până la data promovării acțiunii, reținând că, în ceea ce privește solicitarea de acordare a lor până la îndeplinirea obligației în litigiu, partea nu a făcut dovada existenței sumei în contul liderului asocierii.

Excepția de neexecutare a fost înlăturată, cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1.556 alin. (1) C.civ., obligațiile pretins neexecutate nefiind corelative și interdependente.

În calea de atac devolutivă, instanța de prim control judiciar a respins apelul principal declarat de pârâtă, a admis apelul incident al reclamantei și a schimbat hotărârea primei instanțe, în sensul că a obligat pârâta la plata penalității inserate în clauza penală până la data recepției finale a lucrărilor ce au făcut obiectul contractului încheiat cu autoritatea contractantă.

Pentru a decide astfel, a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru invocarea excepției de neexecutare, că în speță, sunt îndeplinite condițiile pentru activarea clauzei penale, titulara acțiunii fiind scutită, în temeiul art. 1.538 alin. (4) C.civ., de a proba prejudiciul, că pârâta nu a făcut dovada incidenței cauzei exoneratoare de răspundere și că în raport cu art. 1.557 C.civ., aceasta este obligată să achite despăgubirile până la data recepției finale a lucrărilor.

Un prim set de critici aduse de recurentă deciziei din apel vizează soluția dată de instanța de prim control judiciar excepției de neexecutare.

În argumentare, autoarea căii de atac a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1.266-1.270 C.civ., respectiv a regulilor de interpretare a contractelor, atunci când a analizat conținutul clauzelor stipulate în acordul de asociere pentru a stabili caracterul interdependent și corelativ al obligațiilor.

Răspunzând acestor susțineri, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de textele de lege sus-menționate, statuând că interpretarea contractului se face după voința concordantă a părților și dând eficiență, deopotrivă, principiului interpretării sistematice.

Cercetând ansamblul clauzelor contractului, instanța de apel a stabilit voința reală a părților la încheierea asocierii, în ceea ce privește obligațiile contractuale și clauza penală, reținând în esență că, raportat la clauzele contractuale, pe care le-a și evocat, nu se poate reține că obligația de a constitui aportul este corelativă celei de a vira sumele de bani încasate de liderul asocierii de la beneficiarul lucrărilor, cele două obligații nefiind interdependente.

În atare situație, argumentele recurentei nu pot fi reținute, având în vedere că instanța de apel, dând eficiență regulilor de interpretare a contractului instituite prin textele de lege pretins încălcate, a stabilit că executarea obligației pârâtei de a vira suma de bani era independentă de îndeplinirea obligației reclamantei de a constitui aportul.

Prin criticile sale, autoarea căii de atac încearcă să impună instanței de recurs propria interpretare a contractului care, însă, nu poate fi primită.

În realitate, chiar referindu-se la dispozițiile art. 1.266 și art. 1.267 C.civ., recurenta nu a demonstrat încălcarea acestor dispoziții legale în faza apelului prin statuări contrare voinței reale a părților, scopului evident al contractului ori printr-o valorificare nesistematică a clauzelor lui, ci urmărește numai o statuare contrară, propusă prin recurs potrivit intereselor proprii și tinde, în realitate, la noi statuări de fond.

Subsumat criticii privind soluția dată excepției de neexecutare, recurenta a susținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1.556 C.civ. din perspectiva a trei aspecte: suspendarea dreptului de vot

§ Cauze similare