ÎCCJ, decizie (scj.ro #223147)

Contract de vânzare-cumpărare. Acțiune în daune-interese. Aplicarea principiului punerii în întârziere a debitorului prin acordarea unui termen suplimentar. Condiții și efecte în raport cu dispozițiile art. 1522 din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Executarea obligațiilor. Executarea silită a obligațiilor/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în fața primei instanțe. Judecata

Index alfabetic: Acțiune în daune-interese

Contract de vânzare-cumpărare

Neexecutarea obligațiilor

Rezoluțiune unilaterală

Punerea în întârziere a debitorului

Principiul libertății contractuale

Principiul bunei-credințe

Motivarea hotărârii judecătorești

Sarcina probei

C. civ., art. 1169, art. 1170, art. 1483, art. 1516 alin. (2), art. 1522 alin. (1), alin. (3),

art. 1523 alin. (2) lit. b), alin. (4), art. 1530, art. 1548 alin. (1), art. 1550,

art. 1551 alin. (1), art. 1552 alin. (1), art. 1554

C. proc. civ., art. 249, art. 425 alin. (1) lit. b)

Odată neexecutată obligația contractuală în termenul contractual convenit, creditorul este ținut, potrivit dispozițiilor art. 1521-1526 C. civ., să îl pună în întârziere pe debitor, adică să îl someze să își execute obligația contractuală, acordându-i în acest scop un termen de executare care depășește, prin ipoteză, scadența contractuală a obligației.

Efectul principal al acordării termenului suplimentar de executare constă în suspendarea dreptului creditorului la remediul executării silite în natură sau la dreptul de a invoca rezoluțiunea, conform art. 1522 alin. (4) C. civ., fără a suspenda însă dreptul creditorului de a invoca excepția de neexecutare sau la daune-interese, în timp ce efectul secundar constă în faptul că debitorul răspunde de la data punerii în întârziere de orice pierdere, cauzată chiar de un caz fortuit, exceptând situația în care acesta exonerează de răspundere.

Excepția de la regula acordării termenului suplimentar este reprezentată de cazurile de punere de drept în întârziere, prevăzute de art. 1523 C. civ., precum și de acele clauze contractuale care ar putea să prevadă lipsa necesității punerii în întârziere, situații în care executarea silită în natură sau rezoluțiunea pot fi solicitate de îndată.

Astfel, în condițiile în care la data comunicării de către vânzătorul pârât a notificării de denunțare unilaterală a contractului lipsea condiția esențială a rezoluțiunii, și anume neexecutarea determinantă și actuală a obligației de către cumpărător, instanța de apel a dat o interpretare greșită

principiului punerii în întârziere a debitorului prin acordarea unui termen suplimentar, reglementat de art. 1522 alin. (1) C. civ.,

respectiv mecanismului rezoluțiunii unilaterale, întrucât, doar după expirarea perioadei contractuale și în situația în care cumpărătorul reclamant nu își executa obligația de a prelua marfa, vânzătorul pârât avea opțiunea de a-și manifesta voința de a desființa unilateral contractul pentru neexecutare, notificând în acest sens cumpărătoarea și, totodată, acordându-i un termen suplimentar de executare a obligației, iar la momentul împlinirii acestui nou termen, putea decide în a-i comunica notificarea de rezoluțiune a contractului.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1407 din 19 iunie 2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, Secția a II-a civilă la 27.10.2022, sub nr. x/30/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 48.755,64 lei, cu titlu de daune-interese calculate conform art. 8.1 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. 858BIS/14.11.2020, încheiat între părți, respectiv a sumei de 478.743,89 lei, cu titlu de daune-interese calculate conform art. 8.1 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. P817/19.02.2021, încheiat între părți, precum și a cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1270, art. 1530, art. 1538, art. 1549 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 524/03.05.2023, Tribunalul Timiș, Secția a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată. Totodată, a respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, cu obligarea pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, suportate de aceasta în fața primei instanțe și în apel.

Prin decizia civilă nr. 557/A/15.11.2023, Curtea de Apel Timișoara, Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul și a obligat apelanta-reclamantă să achite intimatei-pârâte suma de 20.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata taxei judiciare de timbru cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin cererea de recurs a susținut că hotărârea este nelegală relativ la soluția adoptată cu privire la pretențiile solicitate în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare nr. P817/19.02.2021.

Detaliind, în considerarea primului motiv de casare invocat, autoarea recursului a arătat că, prin cererea de apel, a criticat pentru nelegalitate soluția tribunalului învederând că prima instanță a făcut trimitere doar la art. 1550 C. civ., fără a face vreo referire la condițiile în care o astfel de rezoluțiune poate opera, prevăzute de art. 1552 C. civ. și neîndeplinite în cazul de față.

În raport de această critică formulată, a învederat că instanța de apel a reținut doar că nu își însușește această interpretare, în condițiile în care notificarea a avut în vedere chiar neexecutarea obligațiilor sale contractuale de preluare a cantității de porumb, ceea ce, în opinia recurentei, echivalează cu lipsa motivării, întrucât nu s-a raportat la dispozițiile legale invocate și nu și-a exprimat propria părere.

În acest context, a precizat că a invocat dispozițiile art. 1552 C. civ. pentru a evidenția faptul că nu se afla în niciuna dintre ipotezele reglementate, însă instanța nu a analizat în mod efectiv susținerile și, implicit, dispozițiile legale, apreciind în mod nelegal că ar fi operat rezoluțiunea unilaterală.

A învederat că, prin contractul încheiat, părțile nu au prevăzut o astfel de modalitate de desființare a convenției, că nu era de drept în întârziere și nici nu s-a pus problema neexecutării vreunei obligații a acesteia în termenul fixat prin punerea în întârziere, atât timp cât nu a existat o astfel de punere în întârziere și niciun termen comunicat de către vânzător.

Prin urmare, simplul fapt că nu a răspuns unei notificări prin care se invoca rezoluțiunea unilaterală cu 10 zile înainte de termenul până la care trebuia executat integral contractul nu poate avea valența juridică a desființării acestuia, aceasta neavând nicio obligație legală de a răspunde unei notificări prin care nu se invoca nimic concret în sensul rezoluțiunii.

A subliniat că, singurele motive invocate prin notificare au constat în pretinsa nerespectare a obligației de bună-credință și cooperare loială, precum și a uzanțelor dintre părți, însă aceste aprecieri generale nu necesitau vreun răspuns, astfel că nu se putea interpreta ca semnificând acceptare din partea sa, or, prima instanță a reținut și a valorificat, în mod nelegal, tocmai lipsa unui răspuns pe care nu trebuia să îl dea, iar instanța de apel nu a analizat această chestiune.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut greșita aplicare a normelor de drept material prevăzute la art. 1552 alin. (1) C. civ., reproșând instanței de apel faptul că nu a observat că notificarea transmisă de vânzător, raportat la dispozițiile legale, nu poate avea valența unui act care a avut efectul rezoluțiunii unilaterale, mai ales că notificarea făcută în termenul contractual nu poate reprezenta o punere în întârziere. În consecință, a apreciat că mențiunea instanței cu privire la notificare nu se subsumează niciuneia dintre cele trei ipoteze enunțate de textul de lege evocat.

Cu privire la cel de-al doilea aspect avut în vedere de către instanța de apel în respingerea pretențiilor reclamantei, potrivit căruia, pentru a beneficia de daunele-interese solicitate, ar fi trebuit să facă dovada faptului că a solicitat predarea cantității de porumb contractate, iar vânzătorul a refuzat, probă pe care nu ar fi făcut-o, a afirmat că instanța a făcut o greșită aplicare a legii prin instituirea unei cerințe inexistente, întrucât analiza prevederilor legale, în raport de starea de fapt reținută, relevă că nu ar fi avut nicio obligație legală de a face o astfel de solicitare în termenul contractual.

În argumentare, a arătat că, punere în întârziere de către aceasta nu trebuia făcută în termenul contractual (cât timp obligația de livrare putea fi executată conform contractului), ci după expirarea acestuia, când o parte a întârziat expirarea obligației, iar cealaltă parte îi acordă, prin punerea în întârziere, un termen suplimentar pentru executare, conform art. 1522 alin. (3) C. civ.

A evidențiat că nu poate fi dedusă culpa sa din simplul fapt al pretinsei lipse a unei notificări în perioada contractuală, prin care să solicite livrarea întregii cantități de marfă contractată, deoarece o astfel de obligație nu este instituită de lege, în perioada contractuală părțile fiind obligate să își execute obligațiile în baza acestui act juridic, nicidecum în baza vreunei notificări suplimentare.

În plus, a susținut că, prin instituirea în sarcina acesteia, în calitate de cumpărător, a obligației de a solicita predarea mărfii achiziționate, instanța a încălcat prevederile art. 1483 alin. (1) C. civ., prin aceea că în mod absolut nejustificat a apreciat culpa sa în executarea contractului, cu toate că vânzătorul era cel care și-a încălcat obligația legală de a preda lucrul și de a-l conserva până la predare, obligație dublată de cea contractuală, înscrisă în art. 5.1 conform căruia, marfa este pusă la dispoziția cumpărătorului de către vânzător și va fi livrată cel târziu la 30.12.2021, ceea ce înseamnă că obligația inițială era a vânzătorului, cea de transport fiind subsecventă.

Drept urmare, a susținut că instanța de apel a apreciat, contrar legii și clauzelor contractuale, că aceasta ar avea o culpă contractuală constând în lipsa notificării de ridicare a mărfii contractate, deși vânzătoarea era cea care avea obligația de predare, de punere la dispoziție, obligație neîndeplinită, astfel încât obligația acesteia, de transport, subsecventă, este fără obiect.

A mai învederat că, din starea de fapt reținută chiar de instanță, rezultă cu claritate că vânzătorul era de drept în întârziere, conform art. 1523 alin. (2) lit. b) C. civ., prevedere nesocotită de instanță. În opinia recurentei, faptul că s-a transmis notificarea de rezoluțiune cu 10 zile înainte de termenul până la care trebuia executat integral contractul, rezultă indubitabil că, cel puțin din acel moment, vânzătorul a refuzat explicit să-și execute obligațiile contractuale de livrare a mărfii, considerând contractul desființat.

Concluzionând, a menționat că instanța de apel ar fi trebuit să observe faptul că părțile se aflau în prezența unui contract perfect valabil, dar neexecutat de către vânzător, care nu a pus la dispoziție marfa pe care trebuia să o livreze, astfel încât se impunea admiterea pretențiilor solicitate.

Prin întâmpinarea înaintată la dosar la 25.02.2024, intimata-pârâtă a solicitat, în principal, respingerea recursului ca fiind inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat și nelegal, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a deciziei recurate, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la excepția inadmisibilității recursului, pe de o parte, intimata-pârâtă a învederat că, în condițiile în care prima instanță nu a fost învestită cu un capăt de cerere în temeiul căreia să analizeze și, eventual, să cenzureze rezoluțiunea declarată de aceasta la 20.12.2021, solicitarea nu putea fi formulată direct în apel, deoarece ar fi dus la încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., și cu atât mai puțin pe calea recursului, iar pe de altă parte, criticile vizează procedura declarării rezoluțiunii sub aspectul temeiniciei acesteia și nu vreun motiv de nelegalitate a hotărârii.

Pe fond, a precizat că, opus susținerilor recurentei, aceasta a fost pusă în întârziere și i s-a dat un termen rezonabil de executare raportat la faptul că, prin notificarea transmisă, i s-a solicitat să comunice cantitatea de porumb livrată pentru a ști ce cantitate a rămas de ridicat, dar și pentru a se emite factura fiscală în vederea plății contravalorii acelei cantități, cerința prevăzută la art. 1522 alin. (1) C. civ., fiind, astfel, respectată. Totodată, a punctat că se afirmă în mod eronat faptul că nu putea declara unilateral rezoluțiunea deoarece aceasta nu ar fi fost convenită de părți în cadrul contractului, dreptul de a declara rezoluțiunea fiind un drept recunoscut ope legis creditorului, în situația în care cocontractantul său nu își îndeplinește vreuna din obligațiile convenționale sau legale. S-a mai susținut că, în temeiul obligației recurentei de preluare a mărfii, înscrise în contract la art. 5.1, aceasta trebuia să se prezinte la sediul său pentru a ridica produsele, iar în situația în care nu îi erau predate, trebuia să o notifice și să facă dovada faptului că aceasta nu și-a îndeplinit obligația în termenul din punerea în întârziere. În fine, a menționat că, întrucât la data emiterii facturii seria INC nr. 4123/24.03.2022 contractul nu mai exista și, deci, nu mai putea produce efecte juridice, aceasta a fost emisă în lipsa unui acord de voință.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 04.04.2024 s-a fixat termen de judecată 19.06.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta nu este o veritabilă excepție de inadmisibilitate a căii de atac, având în vedere că apărările prezentate de parte vizează o eventuală neîncadrare a criticilor evocate de către recurentă în motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., astfel încât aceasta nu poate fi primită.

În această privință, Înalta Curte reamintește că trebuie făcută distincția între inadmisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului, sancțiune procesuală ce intervine atunci când partea nu are acces la această cale de atac, deoarece legea nu o prevede sau o exclude în mod expres, și exigența stabilită de legiuitor relativ la faptul că partea nu este îndreptățită să critice hotărârea atacată prin invocarea unor aspecte de temeinicie, intimata-pârâtă afirmând, în susținerea excepției, faptul că recurenta critică, în realitate, procedura declarării rezoluțiunii, ca stare de fapt.

Pe cale de consecință, reținând, cu titlu de principiu, că invocarea unor motive cu nesocotirea exigențelor art. 486 C. proc. civ. nu este de natură a conduce la inadmisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului, ci, eventual, la alte sancțiuni procesuale, prin raportare la argumentele prezentate și ținând cont de prevederile art. 494 corelate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, excepția de inadmisibilitate a recursului invocată prin întâmpinare.

În considerarea primului motiv de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susține că instanța de apel nu a făcut o analiză efectivă a motivelor invocate de apelanta-reclamantă cu privire la condițiile în care a fost declarată unilateral rezoluțiunea Contractului de vânzare-cumpărare nr. P817/19.02.2021, prevăzute de dispozițiile art. 1552 C. civ., simpla mențiune în sensul că nu își însușește interpretarea acesteia, fără a se raporta în vreun fel la dispozițiile legale evocate și fără să își exprime propria părere, echivalează cu lipsa motivării.

Instanța supremă reține că această critică este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurenta-reclamantă în argumentarea motivului de casare analizat vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

Astfel, se invocă faptul că, deși prin cererea de apel, a susținut greșita apreciere de către prima instanță a intervenirii rezoluțiunii unilaterale a Contractului P817/19.02.2021, cu nesocotirea dispozițiilor art. 1552 alin. (1) C. civ., întrucât aceasta nu s-ar fi opus notificării transmise de către intimata-pârâtă cu 10 zile înainte de termenul în care contractul trebuia executat integral, instanța devolutivă de control judiciar a cenzurat aceste critici, menționând doar că nu își însușește această interpretare, în condițiile în care notificarea a avut în vedere chiar neexecutarea obligațiilor sale contractuale de preluare a cantității de porumb.

Instanța supremă subliniază că intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și lipsa motivării hotărârii, înțeleasă atât sub aspect formal, dedusă din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeleasă ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din analiza hotărârii recurate, se constată că decizia instanței de apel este motivată, prezentând atât structura tipică actului de procedură examinat iar, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conturează concluziile instanței devolutive de atac.

Astfel, instanța de apel a apreciat că nu pot fi reținute susținerile apelantei-reclamante cu privire la faptul că prima instanță a considerat că a intervenit rezoluțiunea unilaterală a contractului nr. P817/19.02.2021, cu eludarea dispozițiilor art. 1552 C. civ., câtă vreme notificarea a avut în vedere chiar  neexecutarea de către apelanta-reclamantă a obligațiilor sale contractuale de preluare a cantității de porumb.

Totodată, Înalta Curte observă că, deși instanța de apel nu a făcut trimitere expresă la dispozițiile art. 1552 alin. (1) C. civ., a analizat argumentele prezentate de părți referitoare la chestiunea operării rezoluțiunii unilaterale a contractului, arătând că, pentru a putea beneficia de daune-interese ca urmare a culpei exclusive a intimatei-pârâte, apelanta-reclamantă ar fi trebuit să facă dovada faptului că a solicitat predarea cantității de porumb contractate, iar pârâta ar fi refuzat, or o astfel de probă nu a fost făcută. De asemenea, instanța de apel a subliniat că, din moment ce prima instanță a apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a intimatei-pârâte, nu mai prezintă relevanță criticile referitoare la întinderea daunelor-interese.

În consecință, nu se poate susține cu temei că hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cu consecința reținerii incidenței motivului de nelegalitate invocat.

Se cuvine amintit faptul că, judecătorul nu este obligat să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, ci obligația sa se rezumă la a motiva soluția pe fiecare capăt de cerere, ceea ce, în cazul de față, a și făcut, relevant în acest sens fiind conținutul art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ., în care legiuitorul a prevăzut a fi arătate atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile (nu argumentele) părților.

Așadar, cu privire la criticile recurentei-reclamante privind lipsa motivării, se reține faptul că acestea nu susțin nemotivarea, ci vizează exclusiv modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Procedând în continuare la analiza criticilor dezvoltate de recurentă în considerarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, însă, că instanța devolutivă de control judiciar a făcut o greșită aplicare a principiului punerii în întârziere a debitorului prin acordarea unui termen suplimentar, a condițiilor în care rezoluțiunea unilaterală poate opera, respectiv a regimului probator în materie de răspundere civilă contractuală, mai exact a normelor de prevăzute la art. 1522 alin. (1), art. 1552 alin. (1), respectiv la art. 1548 alin. (1) C. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reamintește că potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., privitoare la libertatea de a contracta, părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

Legea consacră, așadar, ridicându-l la rang de principiu fundamental, dreptul (libertatea) părților de a contracta, acest drept al lor fiind polivalent, ceea ce înseamnă, între altele, că el le recunoaște facultatea de alegere a partenerilor contractuali și de a încheia contracte cu aceștia, precum și dreptul de a stabili în mod liber conținutul contractului, determinând drepturile și obligațiile rezultate din acesta, precum și efectele lui.

Rezultă, totodată, că, în pofida caracterului fundamental al libertății de a contracta, aceasta nu este una absolută, ea trebuind să țină seama de limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

Pe aceeași linie a exigențelor impuse contractanților, este esențial a se avea în vedere că, în acord cu prevederile art. 57 din Constituția României (potrivit cărora „cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”) și art. 1170 C. civ. părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, neputând înlătura ori limita convențional această obligație.

Principiul libertății de a contracta este, prin urmare, întotdeauna însoțit de acela de a acționa cu bună-credință, această cerință fiind considerată de legiuitor atât de importantă încât a impus-o încă din faza inițială a negocierii unui contract, înțelegând-o ca pe o exigență a cărei respectare trebuie să caracterizeze atât nașterea, cât și executarea ulterioară a contractului.

Forța acestui principiu este, de altfel, sugerată inclusiv prin teza finală a art. 1170 C. civ., prin care se afirmă că părțile nu pot înlătura și nici măcar limita obligația de a acționa cu bună-credință.

Caracterizarea comportamentului contractul al părților, pentru a se stabili dacă acesta satisface exigența bunei-credințe, trebuie, însă, să se realizeze în concret, doar în acest fel putându-se stabili dacă vreunul dintre contractanți a deviat de la normele conformității contractuale.

Rezultă, totodată, că obligația de bună-credință are vocația de a genera, prin ea însăși, o sumă de obligații subsecvente încheierii unui contract, buna cooperare contractuală, precum și coerența contractuală (adică obligația de a avea o conduita unitară și conformă cu așteptările celeilalte părți, prin raportare la obligațiile asumate la epoca încheierii contractului) reprezentând tipare comportamentale în raport de care buna-credință sau, dimpotrivă, reaua-credință, pot fi identificate.

Tot astfel, trebuie reținut și că abuzul de drept contractual se poate manifesta prin exercitarea unui drept contractual în mod excesiv și nerezonabil ori cu intenția de a-l prejudicia pe partenerul contractual, putând fi caracterizată ca manifestare contrară bunei-credințe, inclusiv utilizarea abuzivă a dreptului de a cere sau declara rezoluțiunea unei convenții.

În prezentul proces, cu privire la Contractul de vânzare-cumpărare nr. P817/19.02.2021, instanțele devolutive au reținut, în plan factual, că intimata-pârâtă, în calitate de vânzător, s-a obligat să vândă recurentei-reclamante, în calitate de cumpărător, o cantitate estimată de 500 tone (+/-10% la opțiunea cumpărătorului) porumb, producție 2021, pentru un preț de 650 lei/tona porumb, durata contractului, potrivit art. 7, fiind cuprinsă între 19.02.2021-30.12.2021. De asemenea, s-a reținut că, prin cererea de chemare în judecată se solicită plata daunelor-interese, calculate conform art. 8.1, potrivit căruia: „În cazul în care, din vina sa exclusivă, vânzătorul nu reușește să își îndeplinească obligațiile asumate prin prezentul contract în termenul stabilit, cumpărătorul va avea dreptul la: încasarea unei penalități de 50 de euro/tonă marfă nelivrată; plata de despăgubiri pentru orice pierdere directă suferită ca urmare a încălcării comise de către vânzător sau a încetării contractului de către acesta; la costurile ori cheltuielile judiciare suportate de A. S.R.L. pentru punerea în executare împotriva vânzătorului.”

Cu privire la cantitatea livrată, prima instanță a reținut că, deși reclamanta a invocat că aceasta a fost de 19,96 tone, la dosar nu a fost depus niciun înscris în acest sens, iar pârâta a arătat că a declarat rezoluțiunea contractului la 20.12.2021, ca urmare a nerespectării bunei-credințe și a cooperării loiale dintre părți, rezoluțiune notificată reclamantei la aceeași dată.

Totodată, față de lipsa clauzelor contractuale cu privire la rezoluțiunea contractului, în raport de prevederile art. 1550 și 1554 C. civ., instanța de fond a reținut că executarea contractului nu mai este posibilă, argumentele reclamantei cu privire la rezoluțiune fiind nefondate, întrucât, chiar dacă a susținut că aceasta nu putea opera în acel mod, reclamanta nu s-a opus notificării trimise de pârâtă și nici nu a solicitat executarea contractului rezoluționat conform clauzei înscrise la art. 5.1, respectiv prin notificare pentru punerea în întârziere a vânzătorului cu privire la livrarea bunurilor la o dată stabilită în interiorul duratei contractuale.

S-a mai reținut că notificarea comunicată de reclamantă pârâtei la 29.10.2021 a fost făcută înaintea rezoluțiunii unilaterale a pârâtei, iar faptul că nu cuprindea data stabilită pentru livrare și nu exista dovada comunicării către pârâta vânzătoare, nu relevă intenția clară de executare a contractului.

Pe cale de consecință, a respins, ca nefondată, cererea principală, cu motivarea că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile clauzei penale invocate, de vreme de contractul rezoluționat se consideră că nu a fost niciodată încheiat.

Prin decizia recurată, instanța devolutivă de control judiciar a conchis că soluția primei instanțe este temeinică și legală, reținând că nu poate fi primită interpretarea reclamantei potrivit căreia, „în mod greșit a considerat prima instanță că a intervenit rezoluțiunea unilaterală a contractului, neavând în vedere dispozițiile art. 1552 alin. (1) C. civ., arătând că simplul fapt că nu a răspuns notificării nu echivalează cu punerea sa în întârziere”, deoarece notificarea a avut în vedere chiar neexecutarea obligațiilor contractuale de preluare a mărfii.

În egală măsură, se cuvine a remarca că instanța de apel a apreciat că, independent de chestiunea operării rezoluțiunii unilaterale a contractului, pentru a beneficia de daunele-interese ca urmare a culpei exclusive a pârâtei, reclamanta ar fi trebuit să facă dovada că a solicitat predarea cantității de porumb contractate, iar aceasta a refuzat, or reclamanta nu a probat neexecutarea culpabilă a obligației pârâtei de predare a acesteia.

Prin cererea de recurs, printr-o primă critică, se susține, în esență, că, instanța nu a observat faptul că notificarea transmisă de pârâtă, raportat la dispozițiile art. 1552 alin. (1) C. civ., nu poate avea valența unui act care a avut efectul rezoluțiunii unilaterale, câtă vreme o astfel de desființare nu era prevăzută în contract, aceasta nu era de drept în întârziere și nici nu s-a stabilit vreun termen pe care să nu îl fi respectat, mai ales că notificarea făcută înăuntrul termenului contractual nu poate reprezenta o punere în întârziere, aceasta fiind necesară doar după expirarea termenului contractual, când o parte a întârziat executarea obligației, iar cealaltă îi acordă, prin punerea în întârziere, un termen suplimentar pentru executare.

Critica este fondată pentru considerentele ce succed.

În contextul factual expus, pentru a răspunde criticii recurentei privind greșita aplicare a principiului punerii în întârziere a debitorului prin acordarea unui termen suplimentar, precum și a condițiilor în care rezoluțiunea unilaterală poate opera, sunt necesare următoarele precizări.

Punerea în întârziere a debitorului constă, potrivit dispozițiilor art. 1521-1526 C. civ., în obligația creditorului, în ipoteza ajungerii obligației la scadență fără a fi executată, să acorde debitorului un termen suplimentar în care acesta să își execute obligațiile contractuale.

Funcționarea mecanismului acestui remediu se desprinde din prevederile art. 1516 alin. (2) și art. 1522-1523 C. civ.

Astfel, odată neexecutată obligația contractuală în termenul contractual convenit, creditorul este ținut să îl pună în întârziere pe debitor, adică să îl someze să își execute obligația contractuală, acordându-i în acest scop un termen de executare care depășește, prin ipoteză, scadența contractuală a obligației. În cazul în care, în termenul indicat în notificarea de punere în întârziere, debitorul nu își execută obligația contractuală, creditorul este îndreptățit să apeleze la orice alt remediu consideră că i-ar fi util (executarea silită în natură, rezoluțiunea, etc.). Punerea în întârziere a debitorului pune în lumină, în același timp, și interesul vădit și actual al creditorului pentru executarea obligației contractuale de către debitor, precum și lipsa oricărei intenții prezumate a acestuia de a-l păsui pe debitor.

Tocmai de aceea, întrucât o pasivitate a creditorului obligației scadente, ar putea primi și conotația de păsuire tacită a debitorului, legea impune, de regulă, pentru invocarea oricărui remediu, inclusiv rezoluțiunea, o manifestare expresă din partea creditorului sub forma unei notificări de punere în întârziere, care să cuprindă în mod obligatoriu și acordarea unui termen suplimentar de executare. Prin excepție, acordarea acestui termen nu este necesară dacă debitorul este pus în întârziere de drept, ca urmare a unei prevederi legale sau a unei clauze contractuale care prevede punerea de drept în întârziere, caz în care legea prezumă că termenul de executare este esențial pentru creditor iar pasivitatea acestuia nu poate fi înțeleasă ca un acord tacit pentru prelungirea termenului de executare a obligației de către debitor.

Sub aspectul conținutului, Înalta Curte subliniază că punerea în întârziere a debitorului trebuie să includă acordarea unui termen rezonabil de executare. Astfel, potrivit art. 1522 alin. (3) teza I C. civ. „Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări.” În cazul în care creditorul nu își îndeplinește obligația de a acorda un asemenea termen în care în mod rezonabil obligațiile să poată fi executate, teza a II-a a articolului menționat prevede că „debitorul poate să execute obligația într-un termen rezonabil calculat din ziua comunicării notificării.”

Excepția de la regula acordării termenului suplimentar este reprezentată de cazurile de punere de drept în întârziere, prevăzute de art. 1523 C. civ., precum și de acele clauze contractuale care ar putea să prevadă lipsa necesității punerii în întârziere. Efectul principal al identificării unei asemenea ipoteze este acela că executarea silită în natură sau rezoluțiunea pot fi solicitate de îndată. Totodată, art. 1523 alin. (4) C. civ. reglementează că „Toate cazurile de punere de drept în întârziere trebuie probate de creditorul obligației neexecutate”.

Cât privește efectul principal al acordării termenului suplimentar de executare, acesta constă în suspendarea dreptului creditorului la remediul executării silite în natură sau la dreptul de a invoca rezoluțiunea, conform art. 1522 alin. (4) C. civ., fără a suspenda însă dreptul creditorului la a invoca excepția de neexecutare sau la daune-interese, în timp ce efectul secundar constă în faptul că debitorul răspunde de la data punerii în întârziere de orice pierdere, cauzată chiar de un caz fortuit, exceptând situația în care acesta exonerează de răspundere.

Referitor la rezoluțiunea unilaterală, Înalta Curte notează că aceasta presupune posibilitatea creditorului, chiar și în lipsa unui pact comisoriu expres, de a invoca rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, fără a apela la foruri judiciare sau la orice autoritate exterioară propriei voințe, în manieră unilaterală și extrajudiciară, cu respectarea condițiilor în care aceasta operează, prevăzute la art. 1550-1552 C. civ.

Din analiza textelor de lege evocate, rezultă că pentru a se putea invoca rezoluțiunea unilaterală, trebuie întrunite cumulativ condițiile în care aceasta operează, respectiv: (i) să existe o neexecutare și aceasta să fie însemnată, ceea ce presupune că obligația debitorului a ajuns la termen, fiind scadentă (ii) să existe o punere în întârziere (exigență ce rezultă din art. 1516 alin. (2) C. civ., pentru că înainte de a o invoca, creditorul trebuie să acorde un termen suplimentar de executare debitorului, în condițiile și cu efectele art. 1522 C. civ., cu excepția ipotezelor de punere în întârziere de drept), (iii) să existe o declarația unilaterală de rezoluțiune, supusă comunicării, prin care creditorul își manifestă voința de a desființa unilateral contractul pentru neexecutare (exigență prevăzută de art. 1552 alin. (1) C. civ.), și (iv) condiția de efectivitate a rezoluțiunii unilaterale, anume notificarea rezoluțiunii, fiind vorba, de fapt, de comunicarea declarației de rezoluțiune debitorului. Cu privire la această notificare se observă că ea trebuie distinsă net însă, de notificarea prealabilă rezoluțiunii care constă în punerea în întârziere a debitorului și este o condiție prealabilă (de asemenea, supusă comunicării).

Totodată, Înalta Curte arătă că, în lipsa unei stipulații exprese, contractele încheiate pe durată determinată nu pot fi denunțate unilateral până la expirarea duratei de timp, aceasta deoarece forța obligatorie a contractului se menține pe durata întregului interval de timp convenit prin acordul de voință al părților.

Legat de oportunitatea invocării remediului rezoluțiunii unilaterale, Înalta Curte arată că utilizarea acestei maniere de desființare a contractului, presupune un risc semnificativ pentru cel care o invocă, întrucât instanța, în ipoteza în care apreciază că rezoluțiunea a fost invocată abuziv, trebuie considerat că actul unilateral de invocare a rezoluțiunii este nul și că la data declarării rezoluțiunii aveam de a face cu un contract în vigoare, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, adică a unei executări în curs dacă aceasta mai este posibilă și de interes pentru cealaltă parte, ipoteză ce poate genera consecințe patrimoniale nefavorabile pentru creditorul care a acționat abuziv.

În raport de aceste considerente teoretice, Înalta Curte constată că, în raționamentul său privitor la chestiunea operării rezoluțiunii unilaterale a contractului, instanța de apel în mod greșit a valorificat concluziile primei instanțe, în condițiile în care la data de 20.12.2021, data comunicării de către intimata-pârâtă a notificării de denunțare unilaterală a contractului, lipsea condiția esențială a rezoluțiunii, și anume neexecutarea determinantă și actuală a obligației de către cumpărător, în contextul în care art. 1551 alin. (1) C. civ. prevede că, pentru a se putea invoca această rezoluțiune trebuie să fie vorba despre neexecutarea unei obligații exigibile (scadente).

Reținând, așadar că, doar în situația unei neexecutări a unei obligații debitorului de a devenit exigibilă, creditorul poate invoca rezoluțiunea, Înalta Curte constată că, în speță, potrivit clauzei cuprinse la art. 5.1 din contract, data stabilită pentru livrarea mărfii era cel mai târziu 30.12.2021. Prin urmare, până la această dată, obligația de livrare a mărfii ce îi revenea intimatei-pârâte, respectiv cea de preluare, în sarcina recurentei-reclamante, nu erau exigibile, astfel că nu se poate discuta despre o neexecutare a obligațiilor în termenul stabilit prin contract.

Doar după expirarea perioadei contractuale, respectiv după 30.12.2021, și în situația în care recurenta-reclamantă nu își executa obligația de a prelua marfa, intimata-pârâtă avea opțiunea de a-și manifesta voința de a desființa unilateral contractul pentru neexecutare, notificând în acest sens reclamanta și, totodată, acordându-i un termen suplimentar de executare a obligației, iar la momentul împlinirii acestui nou termen, putea decide în a-i comunica notificarea de rezoluțiune a Contractului de vânzare-cumpărare nr. P817/19.02.2021.

Pe aceste considerente, Înalta Curte conchide că instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, valorificând concluziile instanței de fond, a dat o interpretare greșită principiului punerii în întârziere a debitorului prin acordarea unui termen suplimentar, reglementat de art. 1522 alin. (1) C. civ., respectiv mecanismului rezoluțiunii unilaterale, consacrat prin art. 1552 alin. (1) C. civ., fiind întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

O altă critică a recurentei vizează interpretarea greșită a prevederilor art. 1483 C. civ. și art. 5.1 din contract, prin aceea că instanța de apel a instituit în sarcina acesteia obligația de a proba neexecutarea culpabilă a obligației intimatei-pârâte de predare a bunurilor, deși aceasta din urmă, în calitate de vânzător, era cea care avea obligația de a pune la dispoziție cantitatea de porumb contractată, obligație neîndeplinită, astfel încât obligația de transport, ce îi revenea, fiind subsecventă, era fără obiect.

Altfel spus, ceea ce se susține este faptul că instanța de apel a procedat greșit atunci când a reținut că recurenta-reclamantă nu a dovedit culpa intimatei-pârâte în executarea obligației de a pune la dispoziție marfa pentru transport, sens în care afirmă că instanța a făcut o greșită aplicare a legii prin instituirea în sarcina acesteia a unei cerințe pe care legea nu o prevede.

În această privință, Înalta Curte observă că, deși nu se invocă în mod expres încălcarea dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., argumentele recurentei sunt în sensul nesocotirii acestei norme de procedură ce consacră obligația părții, care face o susținere în fața instanței, de a o dovedi și reprezintă consacrarea în plan legislativ a principiului de drept actori incumbit probatio, a cărui încălcare atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte notează că acest principiu de drept cunoaște un regim diferit de aplicare în materia răspunderii civile contractuale, consacrat de dispozițiile art. 1548 C. civ., text legal care, în cazul obligației contractuale neexecutate sau executate cu întârziere, instituie prezumția de culpă a debitorului respectivei obligații, care este chemat astfel să răstoarne prezumția, potrivit principiului in excipiendo reus fit actor.

În privința acestor critici, Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul lor fondat, și reține că instanța de apel, în loc să pună în vedere intimatei-pârâte, care nu a mai livrat cantitatea restantă de porumb și a pus capăt contractului ce a generat prezentul demers judiciar, să facă dovada culpei recurentei-reclamante, așa cum impun dispozițiile art. 1530 C. civ., pentru a răsturna prezumția de culpă care opera față de sine, în ce privește neexecutarea obligației de predare, i-a impus în mod nelegal o atare obligație recurentei-reclamante, imputându-i apoi acesteia din urmă, prin considerentele deciziei din apel, nu faptul că nu și-a dovedit lipsa propriei culpe, ci împrejurarea că nu a dovedit culpa intimatei-pârâte, deși culpa pentru neexecutarea unei obligații contractuale este prezumată de lege.

Această nesocotire a regimului probator și a regulilor referitoare la sarcina probei, sancționabilă din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se repercutează în mod direct și fundamental asupra modului în care instanța de apel a apreciat asupra îndeplinirii condiției referitoare la culpa în săvârșirea ilicitului contractual și a incidenței dispozițiilor art. 1169-1170 C. civ., cu raportare la art. 1516 și art. 1483 alin. (1) C. civ. și la art. 1530 și urm. C. civ., caz care se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text expres indicat în cererea de recurs și care face ca hotărârea instanței de apel să fie nelegală.

Totodată, Înalta Curte reține că stipulația contractuală a părților în litigiu, cuprinsă în art. 8.1, aceea prin care s-a prevăzut dreptul cumpărătorului ca, în cazul în care, din vina sa exclusivă, vânzătorul nu reușește să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract în termenul stabilit, să obțină daune-interese, produce efecte și în cazul stingerii obligațiilor contractuale prin rezoluțiune.

Obținerea acestor daune-interese de către creditor, fără a fi obligat să dovedească existența și întinderea prejudiciului, este condiționată însă de dovada existenței unei neexecutări însemnate și a celorlalte condiții formale și cumulative ale rezoluțiunii unilaterale. Or, sub acest aspect, a existenței unei notificări valabile de rezoluțiune, se impun a fi efectuate verificări suplimentare de către instanța de apel, în sensul celor anterior enunțate.

Cu prilejul rejudecării, se va aprecia și cu privire la respectarea principiului punerii în întârziere a debitorului prin acordarea unui termen suplimentar rezonabil de executare, urmărind circumstanțele de fapt concrete ale cauzei, specificul obligațiilor asumate de părți, apărările acestora dar și dispozițiile art. 1522 alin. (3) C. civ. și art. 1552 alin. (1) C. civ. Prezintă relevanță în prezentul litigiu importanța clarificării împrejurărilor în care a fost realizată denunțarea unilaterală. Se va putea astfel aprecia dacă notificarea de denunțare unilaterală a respectat sau nu exigențele legii și care sunt consecințele juridice ale acesteia. De asemenea, argumentele recurentei-reclamantei prin care se susține că intimata-pârâtă era de drept în întârziere, conform art. 1523 alin. (2) lit. b) C. civ., vor fi avute în vedere și analizate de instanța de apel cu prilejul rejudecării.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, se impune a se reține că decizia recurată fost dată cu încălcarea normelor de drept material, așa încât este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care Înalta Curte, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 557/A/15.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de părți, constând în taxa judiciară de timbru achitată de recurenta-reclamantă, în valoare totală de 4.297 lei, respectiv onorariu avocat solicitat de intimata-pârâtă conform înscrisurilor înaintate la dosar, Înalta Curte notează că, în cazul admiterii unei căi de atac prin care este casată/anulată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare, cererea nu este încă soluționată iar procesul urmează a fi tranșat cu ocazia rejudecării. Cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului, s-a constatat că, prin trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-a stabilit partea câștigătoare, astfel încât la acest moment nu s-a putut face aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., asupra tuturor cheltuielilor de judecată avansate de părți urmând a se pronunța instanța de apel, cu ocazia rejudecării pricinii, în funcție de soluția ce se va pronunța în cauză și de concluzia referitoare la partea care va câștiga respectiv partea care va pierde procesul în apel, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.