ÎCCJ, decizie (scj.ro #86679)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86679) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Daune
interese compensatorii. Rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare.
Punerea în întârziere a debitorului. Lipsa notificării.
Cuprins
pe materii.
Drept civil. Obligații. Contracte.
Rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare. Punerea în întârziere
a debitorului. Lipsa notificării.
Index
alfabetic
. Drept civil.
-
Daune interese;
-
Rezoluțiune
-
Promisiune vânzare cumpărare;
-
Punere în întârziere.
C.civ. art. 969, art. 1020, art. 1021,
art. 1075
Pentru acordarea daunelor interese compensatorii trebuie
analizată îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1021, art.
1075 Cod civil și următoarele, adică a acelorași
condiții în care se poate dispune rezoluțiunea judiciară
(existența unei fapte ilicite a debitorului, a vinovăției
acestuia și îndeplinirea cerinței privind punerea în întârziere a
debitorului obligației neexecutate) dar și a celor specifice
obligației de despăgubire, existența unui prejudiciu care
să fi fost cauzat creditorului și existența unei legături
de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită a debitorului.
În cazul în care prin convenție părțile au
prevăzut și un termen cert pentru îndeplinirea obligațiilor
asumate de debitor, este de menționat că împlinirea termenului
marchează doar momentul în care obligația trebuie executată,
adică momentul în care aceasta devine scadentă.
Acest moment este însă în strânsă
legătură cu una din condițiile impuse pentru rezoluțiunea
contractelor și pentru acordarea de daune compensatorii, anume cu punerea
în întârziere a debitorului.
În cazul în care părțile litigante nu au
stipulat prin convenția încheiată o clauză potrivit căreia
prin ajungerea la termen debitorul este de drept în întârziere, simpla
ajungere la termenul convenit nu este de natură să îndeplinească
cerința referitoare la punerea în întârziere, creditorul având
obligația de a-l pune pe debitor în întârziere pentru obținerea de
daune interese.
Cerința analizată nu poate fi considerată
îndeplinită nici prin formularea unei acțiuni în privind
rezoluțiuna convenției, cât timp creditorul nu a înțeles să
solicite mai întâi executarea obligației
.
Ca atare, apărarea invocată de pârâta debitoare
în fața instanțelor de fond, în sensul că nu datorează
daune interese, întrucât nu a fost notificată de reclamantă pentru
a-și îndeplini obligația, era fondată și se impunea a fi
reținută cu prioritate.
Î.C.C.J.,
Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.
892 din 3 februarie 009.
Prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare
autentificată sub nr. 2022/11 aprilie 2005 de
BNP
A.R.
,
promitentă – vânzătoare S.C.F.SA Timișoara s-a
obligat să înstrăineze către beneficiara SC RBS & CO SRL
Timișoara suprafața de 1000 mp teren cu construcții pentru
prețul total de 430.000 euro din care a primit în avans 54.868 euro
(echivalentul a 2 miliarde lei vechi).
Părțile au convenit ca vânzarea să se perfecteze
„după dezmembrarea terenului, după ridicarea sechestrului și
radierea ipotecilor ce grevează imobilului și după primirea
diferenței de 375.132 euro, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2005”.
Totodată, promitenta – vânzătoare s-a obligat să
notifice cu cel puțin 30 de zile în avans de îndeplinirea condițiilor
necesare semnării contractului de vânzare cumpărare iar în cazul în
care va „refuza culpabil încheierea contractului de vânzare - cumpărare
definitiv” sau nu va „respecta termenul de 31 decembrie 2005” se obligă
să plătească beneficiarei promisiunii „suma primită cu
titlu de avans la preț plus dobânda de referință a BNR”.
Prin cererea înregistrată la data de 16 martie 2006,
reclamanta SC RBS & CO SRL Timișoara a chemat în judecată pe
pârâta S.C.F.S.A. Timișoara cerând să se dispună
rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare –cumpărare și
obligarea pârâtei să îi restituie avansul în sumă de 200.000 RON (2
miliarde lei vechi), cu dobânda de referință a BNR calculată
începând cu date de 11 aprilie 2005 și până la momentul
plății efective.
Totodată, reclamanta a cerut obligarea pârâtei la plata
unei despăgubiri în sumă de 400.000 RON (4 miliarde lei vechi).
Reclamanta a arătat că își întemeiază în
drept cererea pe dispozițiile art. 969 și 1020-1021 Cod civil.
În motivarea cererii, reclamanta a susținut că pârâta
nu a respectat și executat în mod culpabil clauzele promisiunii convenite,
motiv pentru care contractul de vânzare-cumpărare nu s-a încheiat
până la termenul stipulat, 31 decembrie 2005.
În consecință, reclamanta a susținut că este
îndreptățită, conform regulilor de drept comun care
guvernează materia obligațiilor, să ceară fie executarea
acestei obligații fie, astfel cum a înțeles să solicite prin
acțiunea dedusă judecății, rezoluțiunea convenției
cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate în avans din
preț precum și la plata de daune interese pentru prejudiciul cauzat
prin neexecutare.
În dovedirea pretențiilor reclamanta a invocat
nerespectarea de către pârâtă până la termenul convenit a
obligației de radiere a inscripției ipotecare și a sechestrului
notate în cartea funciară în baza ordonanței emisă în dosarul
penal nr. P/485/2002 al Inspectoratului Județean de Poliție
Timiș cu privire la imobilul care urma să facă obiectul
contractului de vânzare –cumpărare, notări care se găseau înscrise
și la data la data de 13 martie 2006.
Referitor la daunele interese solicitate, reclamanta a
susținut că a intenționat să cumpere terenul în scopul
derulării unui proiect imobiliar împreună cu o altă societate
care deținea un teren învecinat, terța societate întocmind mai multe
proiecte de execuție și formulând numeroase cereri de autorizare
etc., activități care au implicat „cheltuieli materiale și de
organizare” care se impun a fi suportate de pârâtă.
Prin concluziile scrise, pârâta a invocat excepția
necompetenței materială a secției civile a tribunalului de a
soluționa cererea, apreciind că această competență
aparține secției comerciale și a arătat că a restituit
reclamantei avansul din preț cu dobânda convenită, caz în care
acțiunea dedusă judecății a rămas fără
obiect.
Pârâta a susținut că nu datorează daune interese
cât timp nu a fost notificată de reclamantă pentru a se prezenta în
vederea perfectării contractului și cât timp depășirea
termenului stipulat a fost determinată de finalizarea cu întârziere,
însă nu din culpa sa, a procesului judiciar având ca obiect radierea
măsurilor asigurătorii care grevau imobilul, proces în care s-a
pronunțat o hotărâre judecătorească irevocabilă abia
în cursul anului 2006.
Prin
sentința civilă nr. 1181/PI/25 mai 2007, Tribunalul Timiș a
admis în parte cererea, a dispus rezoluțiunea promisiunii de vânzare –
cumpărare și a obligat pe pârâtă să plătească
reclamantei o despăgubire în sumă de 200.000 RON și 5.080 RON,
cheltuieli de judecată, respingând în rest acțiunea ca fiind
rămasă fără obiect.
În
motivarea sentinței, tribunalul a reținut că pe parcursul
judecății pârâta a consemnat la dispoziția reclamantei sumele
încasate cu titlu de avans preț, cu dobânda stipulată în
convenție, caz în care, dat fiind acordul părților, în
conformitate cu dispozițiile art. 969 Cod civil, a apreciat că se
impune desființarea convenției intervenită între acestea.
Totodată, instanța a reținut că reclamanta
este îndreptățită, conform art. 998 Cod civil, și la
obținerea unei despăgubiri în cuantum de 200.000 RON (nu de 400.000
RON astfel cum a solicitat), apreciind că prin neexecutarea culpabilă
a promisiunii de către pârâtă planul său de afaceri și de
dezvoltare a fost afectat, cu mențiunea că reclamanta era
implicată într-o relație de colaborare cu o terță societate
comercială care avansat cheltuieli pentru demararea unei afaceri comune,
astfel cum rezultă din dovezile (avize, schițe și adrese) depuse
la dosar, referitoare la activitatea acestei din urmă societăți.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel
pârâta,
care a susținut că în mod eronat a fost obligată la plata de
daune interese cât timp nu a fost notificată în sensul art. 1079 Cod civil
și o astfel de despăgubire nu a fost convenită de
părți, cât timp nu a fost urmată procedura de conciliere
prevăzută de art. 720
1
Cod procedură civilă, cu
mențiunea că nu are culpă în neexecutarea obligației de
radiere a măsurilor asigurătorii care grevau imobilul, acest fapt
nedepinzând de voința sa ci de finalizarea unui
proces
ce se derula pe rolul instanțelor judecătorești.
Pin decizia civilă nr. 21 din 31 ianuarie 2008, Curtea de
Apel Timișoara a admis apelul și a schimbat în parte sentința în
sensul că a respins în totalitate petitul formulat de reclamantă
referitor la plata de daune, menținând celelalte dispoziții.
Prin aceiași decizie reclamanta a fost obligată
să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de
1532,60 lei, reprezentând contravaloarea taxelor judiciare aferente apelului.
În motivarea deciziei, instanța a reținut că la
momentul încheierii convenției reclamanta avea cunoștință
că imobilul era indisponibilizat prin notarea unei inscripții
ipotecare din data de 21 februarie 2003, la cererea IPJ Timișoara precum
și de faptul că radierea acestei notări se putea dispune,
conform art. 51 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, numai în baza unei
hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Instanța a constatat că pârâta, după încheierea
promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare cu reclamanta a făcut
toate demersurile administrative și judiciare necesare pentru
obținerea finalizării judecății apelului declarat împotriva
încheierii de carte funciară din 21 februarie 2003, în scopul
degrevării imobilului de măsurile asigurătorii, judecata fiind
finalizată, din cauze care nu sunt imputabile pârâtei, prin decizia
civilă nr. 2551 din 28 noiembrie 2006 a Curții de Apel
Timișoara, caz în care nu se poate reține vinovăția sa sub
aspectul neexecutării acestei obligații.
Totodată, instanța de apel a reținut că pe
lângă lipsa vinovăției pârâtei nu este îndeplinită nici
condiția referitoare la existența unui prejudiciu cert care să
se fi creat în patrimoniul său.
Instanța a reținut că în cauză nu
există dovezi cu privire la felul colaborării pe care reclamanta
pretinde că ar fi avut-o cu terța societate – SC C. SRL, mai înainte
de încheierea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare în litigiu
și, respectiv, cu privire la pagubele materiale cauzate patrimoniului
său, și nu celui aparținând terței societăți,
prin neexecutarea obligației imputată pârâtei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând
incidența art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 Cod procedură
civilă.
În motivarea recursului reclamanta susține că atâta
timp cât părțile contractante au stabilit un termen cert până la
care pârâta trebuia să își îndeplinească obligațiile
asumate și atâta timp cât termenul s-a împlinit fără ca pârâta
să și le fi îndeplinit, în mod eronat instanța de apel a
reținut că aceasta nu datorează despăgubiri.
Recurenta afirmă că pârâta putea să prevadă
la momentul încheierii convenției, 11 aprilie 2005, faptul că
hotărârea judecătorească definitivă, pronunțată
în data de 9 aprilie 2004 și prin care se dispusese radierea inscripției
ipotecare, urmează să fie redactată în termen de 15 zile și
că poate fi atacată cu recurs, respectiv, putea să se informeze
cu privire la termenele de judecată care se acordau în instanța de
recurs și să aibă în vedere toate aceste aspecte la stabilirea
termenului stipulat pentru executarea promisiunii asumate.
Ca atare, recurenta apreciază că demersurile
administrative și judiciare întreprinse de pârâtă pentru urgentarea
judecății nu erau de natură să o exonereze de
răspundere, cum greșit a reținut instanța de apel și,
pe cale de consecință, această este în culpă pentru
neexecutare și datorează despăgubiri.
Recurenta susține că prejudiciul care i-a fost creat
prin neexecutarea promisiunii este unul cert, afirmând că în baza acestei
promisiunii a derulat cu societatea S.C. C.S.R.L., care deținea teren în
imediata vecinătatea al celui pe care urma să îl cumpere, un proiect
pentru construirea unui ansamblu rezidențial de locuințe, terța
societate desfășurând lucrări de proiectare și de
execuție și în considerarea acestui teren, caz în care, cum proiectul
menționat nu s-a mai derulat din cauza neexecutării obligației
asumată de către pârâtă, este îndreptățită
să fie despăgubită pentru cheltuielile efectuate în scopul mai
sus arătat.
Recurenta susține că împrejurarea că nu a depus
la dosar și chitanțe proprii, doveditoare ale cheltuielilor avansate
pentru demararea proiectului mai sus arătat, nu poate conduce la concluzia
că nu ar fi suferit un prejudiciu, astfel cum eronat a reținut
instanța de apel.
Analizând criticile formulate de reclamantă, care se
circumscriu doar motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod
procedură civilă, Înalta Curte constată că nu
pot
fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 1020 Cod civil „Condiția
rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice,
în caz când una dintre părți nu îndeplinește angajamentul
său”.
Potrivit art. 1021 Cod civil, într-un astfel de caz, creditorul
are alegerea sau să silească pe debitor să își execute
obligația sau să ceară desființarea (rezoluțiunea)
contractului cu daune interese.
În caz de rezoluțiune judiciară, instanța are a
verifica existența unei fapte ilicite a debitorului (care constă
tocmai în neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației),
existența vinovăției acestuia (adică, neexecutarea să
îi fie imputabilă) și îndeplinirea cerinței privind punerea în
întârziere a debitorului obligației neexecutate, instanța având
posibilitatea de a acorda debitorului, după circumstanțe, un termen
de grație pentru aducerea la îndeplinire a obligației.
În cauza dedusă judecății, prima
instanță nu a mai procedat la efectuarea de verificări cu
privire la cauzele și condițiile rezoluțiunii, apreciind că
se impune desființarea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare în
temeiul art. 969 Cod civil, adică urmare a acordului ambelor
părți, acord care a fost dedus din împrejurarea că reclamanta a
cerut direct în instanță rezoluțiunea promisiunii iar pârâta a
consemnat la dispoziția acesteia sumele de bani încasate cu titlu de avans
din preț, sume de bani care au fost ridicate de către
reclamantă, soluția fiind însușită, în lipsă de
critici, și de instanța de apel.
Prima instanță a analizat însă, parțial,
îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii cu ocazia judecării
cererii în despăgubire, anume interpretând clauzele convenției
încheiate de părți, a apreciat că pârâta și-a asumat
obligația de a radia măsurile asigurătorii care grevau imobilul
ce urma să fie înstrăinat până termenul din data de 31 decembrie
2005 și a concluzionat că fiind depășit termenul, pârâta
este în culpă cu privire la neexecutarea obligației asumate,
neexecutare prezumată din împrejurarea că aceste măsuri se
găseau notate în registrul de publicitate imobiliară și ulterior
datei de 31 decembrie 2005.
Or, pentru acordarea daunelor interese compensatorii instanțele
au a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1021, art.
1075 Cod civil și următoarele, adică a acelorași
condiții în care se poate dispune rezoluțiunea judiciară
(existența unei fapte ilicite a debitorului, a vinovăției
acestuia și îndeplinirea cerinței privind punerea în întârziere a
debitorului obligației neexecutate) dar și a celor specifice
obligației de despăgubire, existența unui prejudiciu care
să fi fost cauzat creditorului și existența unei legături
de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită a debitorului.
În cazul în care prin convenție părțile au
prevăzut și un termen cert pentru îndeplinirea obligațiilor
asumate de debitor, este de menționat că împlinirea termenului
marchează doar momentul în care obligația trebuie executată,
adică momentul în care aceasta devine scadentă.
Acest moment este însă în strânsă legătură
cu una din condițiile impuse pentru rezoluțiunea contractelor și
pentru acordarea de daune compensatorii, anume cu punerea în întârziere a
debitorului.
Punerea în întârziere, spre deosebire de termen, marchează
momentul de la care debitorul refuză să execute iar creditorul este
în drept să pretindă daune interese compensatorii pentru neexecutarea
obligației.
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voință
din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligației de
către debitor și ea se poate face fie printr-o notificare
adresată debitorului prin executorul judecătoresc, fie prin cererea
de chemare în judecată a debitorului prin care se pretinde executarea
obligației, cu excepția cazurilor în care debitorul este de drept în
întârziere (de art. 1079 Cod civil).
Referitor la legătura dintre termenul suspensiv și
punerea în întârziere, atunci când e vorba de o obligație de a da sau de a
face, regula este aceea că simpla ajungere la termen, adică la
scadență, nu îl pune în întârziere pe cel împotriva căruia curge
(dies non interpellat pro homine), fiind nevoie de punerea în întârziere în
formele mai sus arătate, cu excepția cazului în care debitorul este
de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen (dies interpellat pro
homine).
Pentru a fi de drept în întârziere prin simpla ajungere la
termen, în sensul art.
1079
pct. 2 Cod procedură civilă, este necesar ca prin convenția
încheiată părțile să fi prevăzut o clauză în
acest sens.
În speța supusă analizei, părțile litigante
nu au stipulat prin convenția încheiată o clauză potrivit
căreia prin ajungerea la termenul din 31 decembrie 2005 pârâta debitoare
ar fi de drept în întârziere, caz în care, simpla ajungere la termenul convenit
nu era de natură să îndeplinească cerința referitoare la
punerea în întârziere, reclamanta creditoare având obligația de a pune
pârâta în întârziere pentru obținerea de daune interese.
Reclamanta nu a făcut însă o asemenea dovadă,
pârâta debitoare nefiind pusă în întârziere printr-o notificare prin care
să i se fi pretins executarea și aceasta să fi refuzat.
Cerința analizată nu poate fi considerată
îndeplinită nici prin formularea cererii dedusă judecății
în prezenta cauză cât timp reclamanta nu a înțeles să solicite
mai întâi executarea obligației ci doar rezoluțiunea convenției.
Ca atare, apărarea invocată de pârâta debitoare în
fața instanțelor de fond, în sensul că nu datorează daune
interese, întrucât nu a fost notificată de reclamantă pentru
a-și îndeplini obligația, era fondată și se impunea a fi
reținută cu prioritate.
Referitor la neexecutarea obligației de radiere a
sarcinilor care grevau imobilul pentru care părțile conveniseră
să încheie un contract de vânzare cumpărare până la data de 31
decembrie 2005, Înalta Curte constată și că instanța de
apel a reținut în mod just că pârâta nu este în culpă și
că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, care nu îi
este imputabilă.
Astfel, este de observat că părțile au încheiat
la data de 11 aprilie 2005, de comun acord, o convenție sinalagmatică
prin care și-au asumat obligații de a face cu privire la un imobil
pentru care erau notate măsuri asigurătorii la cererea IJP Timiș,
măsuri a căror radiere putea fi dispusă nu de către
pârâtă ci de către serviciul de carte funciară, la cererea
acesteia, sau, în caz de litigiu, în baza unei hotărâri
judecătorești definitivă și irevocabilă.
Părțile contractante nu puteau prevedea la data
încheierii convenției că
judecata
recursului declarat de IJP Timiș împotriva deciziei definitive nr. 626 din
9 aprilie
2004 a
Curții de Apel
Timișoara (prin care se dispusese desființarea încheierii de carte
funciare prin care se notase măsurile asigurătorii), recurs
înregistrat, ca urmare a unor modificări legislative referitoare la
competența materială a instanțelor judecătorești, la
data de 9 iunie 2004 pe rolul Curții Supreme de Justiție și care
primise termen pentru judecată, dată fiind supraaglomerarea
activității acestei instanțe, la data de 2 martie 2005, se va
finaliza cu mare întârziere, anume la data de 28 noiembrie 2006, prin decizia
nr.2551 pronunțată, ca urmare a unei alte modificări legislative
referitoare la competența materială a instanțelor judecătorești,
de către Curtea de Apel Timișoara.
Sub acest aspect este de menționat și faptul că
pârâta a făcut, astfel cum a reținut și instanța de apel,
demersurile necesare pentru urgentarea finalizării judecății,
demersuri rămase însă fără rezultat.
Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept
arătate, care, în parte, le completează pe cele reținute de
instanța de apel și care fac inutilă analizarea și a
criticilor privind îndeplinirea condiției referitoare la prejudiciu,
Înalta Curte urmează a constatat că recursul dedus judecății
este nefondat.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte
a reținut și că prin cererea de recurs reclamanta nu a dezvoltat
critici care să se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art.
304 pct. 7 (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau
cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii) sau pct. 8
(când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus
judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și
vădit neîndoielnic al acestuia), invocate doar formal, motive care, de
altminteri, nici nu sunt incidente în raport cu considerente hotărârii
recurate.
Referitor la cererea formulată de
intimată privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de
judecată, în raport de soluția dată și de prevederile art.
274 Cod procedură civilă, Înalta Curte are a analiza și dispune
doar cu privire la cheltuielile de judecată avansate de părți în
fața acestei instanțe.
Potrivit lucrărilor dosarului, Înalta Curte a
constatat că pentru judecata în
recurs intimata a făcut dovada certă a
plății cheltuielilor de deplasare în sumă de 600 lei,
contravaloare bilet avion.
Referitor la cheltuielile reprezentând
contravaloarea onorariului de avocat se observă că intimata a depus
un extras de cont pentru o sumă totală de 44.000 lei, susținând că
ar fi datorate atât pentru judecata în fața instanțelor de fond cât
și pentru judecata în recurs, fără însă ca suma să fie
defalcată pentru fiecare dintre instanțele menționate, deci
fără a se putea stabili care este cheltuiala cu acest titlu
aferentă recursului.
În consecință, în lipsa unei
atare dovezi, Înalta Curte a constatat că nu poate acorda și
această cheltuială intimatei, părțile urmând a se desocoti
cu privire la sumele datorate cu acest titlu pe cale separată.