ÎCCJ, decizie (scj.ro #86679)

Daune interese compensatorii. Rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare. Punerea în întârziere a debitorului. Lipsa notificării. Cuprins pe materii. Drept civil. Obligații. Contracte. Rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare. Punerea în întârziere a debitorului. Lipsa notificării. Index alfabetic . Drept civil. - Daune interese; - Rezoluțiune - Promisiune vânzare cumpărare; - Punere în întârziere. C.civ.

art. 969, art. 1020, art. 1021, art. 1075 Pentru acordarea daunelor interese compensatorii trebuie analizată îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1021, art. 1075 Cod civil și următoarele, adică a acelorași condiții în care se poate dispune rezoluțiunea judiciară (existența unei fapte ilicite a debitorului, a vinovăției acestuia și îndeplinirea cerinței privind punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate) dar și a celor specifice obligației de despăgubire, existența unui prejudiciu care să fi fost cauzat creditorului și existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită a debitorului. În cazul în care prin convenție părțile au prevăzut și un termen cert pentru îndeplinirea obligațiilor asumate de debitor, este de menționat că împlinirea termenului marchează doar momentul în care obligația trebuie executată, adică momentul în care aceasta devine scadentă.

Acest moment este însă în strânsă legătură cu una din condițiile impuse pentru rezoluțiunea contractelor și pentru acordarea de daune compensatorii, anume cu punerea în întârziere a debitorului. În cazul în care părțile litigante nu au stipulat prin convenția încheiată o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termen debitorul este de drept în întârziere, simpla ajungere la termenul convenit nu este de natură să îndeplinească cerința referitoare la punerea în întârziere, creditorul având obligația de a-l pune pe debitor în întârziere pentru obținerea de daune interese.

Cerința analizată nu poate fi considerată îndeplinită nici prin formularea unei acțiuni în privind rezoluțiuna convenției, cât timp creditorul nu a înțeles să solicite mai întâi executarea obligației . Ca atare, apărarea invocată de pârâta debitoare în fața instanțelor de fond, în sensul că nu datorează daune interese, întrucât nu a fost notificată de reclamantă pentru a-și îndeplini obligația, era fondată și se impunea a fi reținută cu prioritate. Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 892 din 3 februarie 009. Prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 2022/11 aprilie 2005 de BNP A.R. , promitentă – vânzătoare S.C.F.SA Timișoara s-a obligat să înstrăineze către beneficiara SC RBS & CO SRL Timișoara suprafața de 1000 mp teren cu construcții pentru prețul total de 430.000 euro din care a primit în avans 54.868 euro (echivalentul a 2 miliarde lei vechi).

Părțile au convenit ca vânzarea să se perfecteze „după dezmembrarea terenului, după ridicarea sechestrului și radierea ipotecilor ce grevează imobilului și după primirea diferenței de 375.132 euro, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2005”. Totodată, promitenta – vânzătoare s-a obligat să notifice cu cel puțin 30 de zile în avans de îndeplinirea condițiilor necesare semnării contractului de vânzare cumpărare iar în cazul în care va „refuza culpabil încheierea contractului de vânzare - cumpărare definitiv” sau nu va „respecta termenul de 31 decembrie 2005” se obligă să plătească beneficiarei promisiunii „suma primită cu titlu de avans la preț plus dobânda de referință a BNR”. Prin cererea înregistrată la data de 16 martie 2006, reclamanta SC RBS & CO SRL Timișoara a chemat în judecată pe pârâta S.C.F.S.A.

Timișoara cerând să se dispună rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare –cumpărare și obligarea pârâtei să îi restituie avansul în sumă de 200.000 RON (2 miliarde lei vechi), cu dobânda de referință a BNR calculată începând cu date de 11 aprilie 2005 și până la momentul plății efective. Totodată, reclamanta a cerut obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în sumă de 400.000 RON (4 miliarde lei vechi). Reclamanta a arătat că își întemeiază în drept cererea pe dispozițiile art. 969 și 1020-1021 Cod civil.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că pârâta nu a respectat și executat în mod culpabil clauzele promisiunii convenite, motiv pentru care contractul de vânzare-cumpărare nu s-a încheiat până la termenul stipulat, 31 decembrie 2005. În consecință, reclamanta a susținut că este îndreptățită, conform regulilor de drept comun care guvernează materia obligațiilor, să ceară fie executarea acestei obligații fie, astfel cum a înțeles să solicite prin acțiunea dedusă judecății, rezoluțiunea convenției cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate în avans din preț precum și la plata de daune interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutare.

În dovedirea pretențiilor reclamanta a invocat nerespectarea de către pârâtă până la termenul convenit a obligației de radiere a inscripției ipotecare și a sechestrului notate în cartea funciară în baza ordonanței emisă în dosarul penal nr. P/485/2002 al Inspectoratului Județean de Poliție Timiș cu privire la imobilul care urma să facă obiectul contractului de vânzare –cumpărare, notări care se găseau înscrise și la data la data de 13 martie 2006. Referitor la daunele interese solicitate, reclamanta a susținut că a intenționat să cumpere terenul în scopul derulării unui proiect imobiliar împreună cu o altă societate care deținea un teren învecinat, terța societate întocmind mai multe proiecte de execuție și formulând numeroase cereri de autorizare etc., activități care au implicat „cheltuieli materiale și de organizare” care se impun a fi suportate de pârâtă.

Prin concluziile scrise, pârâta a invocat excepția necompetenței materială a secției civile a tribunalului de a soluționa cererea, apreciind că această competență aparține secției comerciale și a arătat că a restituit reclamantei avansul din preț cu dobânda convenită, caz în care acțiunea dedusă judecății a rămas fără obiect.

Pârâta a susținut că nu datorează daune interese cât timp nu a fost notificată de reclamantă pentru a se prezenta în vederea perfectării contractului și cât timp depășirea termenului stipulat a fost determinată de finalizarea cu întârziere, însă nu din culpa sa, a procesului judiciar având ca obiect radierea măsurilor asigurătorii care grevau imobilul, proces în care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească irevocabilă abia în cursul anului 2006. Prin sentința civilă nr. 1181/PI/25 mai 2007, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea, a dispus rezoluțiunea promisiunii de vânzare – cumpărare și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei o despăgubire în sumă de 200.000 RON și 5.080 RON, cheltuieli de judecată, respingând în rest acțiunea ca fiind rămasă fără obiect.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că pe parcursul judecății pârâta a consemnat la dispoziția reclamantei sumele încasate cu titlu de avans preț, cu dobânda stipulată în convenție, caz în care, dat fiind acordul părților, în conformitate cu dispozițiile art. 969 Cod civil, a apreciat că se impune desființarea convenției intervenită între acestea. Totodată, instanța a reținut că reclamanta este îndreptățită, conform art. 998 Cod civil, și la obținerea unei despăgubiri în cuantum de 200.000 RON (nu de 400.000 RON astfel cum a solicitat), apreciind că prin neexecutarea culpabilă a promisiunii de către pârâtă planul său de afaceri și de dezvoltare a fost afectat, cu mențiunea că reclamanta era implicată într-o relație de colaborare cu o terță societate comercială care avansat cheltuieli pentru demararea unei afaceri comune, astfel cum rezultă din dovezile (avize, schițe și adrese) depuse la dosar, referitoare la activitatea acestei din urmă societăți.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, care a susținut că în mod eronat a fost obligată la plata de daune interese cât timp nu a fost notificată în sensul art. 1079 Cod civil și o astfel de despăgubire nu a fost convenită de părți, cât timp nu a fost urmată procedura de conciliere prevăzută de art. 720 1 Cod procedură civilă, cu mențiunea că nu are culpă în neexecutarea obligației de radiere a măsurilor asigurătorii care grevau imobilul, acest fapt nedepinzând de voința sa ci de finalizarea unui proces ce se derula pe rolul instanțelor judecătorești. Pin decizia civilă nr. 21 din 31 ianuarie 2008, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul și a schimbat în parte sentința în sensul că a respins în totalitate petitul formulat de reclamantă referitor la plata de daune, menținând celelalte dispoziții.

Prin aceiași decizie reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 1532,60 lei, reprezentând contravaloarea taxelor judiciare aferente apelului. În motivarea deciziei, instanța a reținut că la momentul încheierii convenției reclamanta avea cunoștință că imobilul era indisponibilizat prin notarea unei inscripții ipotecare din data de 21 februarie 2003, la cererea IPJ Timișoara precum și de faptul că radierea acestei notări se putea dispune, conform art. 51 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, numai în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Instanța a constatat că pârâta, după încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare cu reclamanta a făcut toate demersurile administrative și judiciare necesare pentru obținerea finalizării judecății apelului declarat împotriva încheierii de carte funciară din 21 februarie 2003, în scopul degrevării imobilului de măsurile asigurătorii, judecata fiind finalizată, din cauze care nu sunt imputabile pârâtei, prin decizia civilă nr. 2551 din 28 noiembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, caz în care nu se poate reține vinovăția sa sub aspectul neexecutării acestei obligații. Totodată, instanța de apel a reținut că pe lângă lipsa vinovăției pârâtei nu este îndeplinită nici condiția referitoare la existența unui prejudiciu cert care să se fi creat în patrimoniul său.

Instanța a reținut că în cauză nu există dovezi cu privire la felul colaborării pe care reclamanta pretinde că ar fi avut-o cu terța societate – SC C. SRL, mai înainte de încheierea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare în litigiu și, respectiv, cu privire la pagubele materiale cauzate patrimoniului său, și nu celui aparținând terței societăți, prin neexecutarea obligației imputată pârâtei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 Cod procedură civilă. În motivarea recursului reclamanta susține că atâta timp cât părțile contractante au stabilit un termen cert până la care pârâta trebuia să își îndeplinească obligațiile asumate și atâta timp cât termenul s-a împlinit fără ca pârâta să și le fi îndeplinit, în mod eronat instanța de apel a reținut că aceasta nu datorează despăgubiri.

Recurenta afirmă că pârâta putea să prevadă la momentul încheierii convenției, 11 aprilie 2005, faptul că hotărârea judecătorească definitivă, pronunțată în data de 9 aprilie 2004 și prin care se dispusese radierea inscripției ipotecare, urmează să fie redactată în termen de 15 zile și că poate fi atacată cu recurs, respectiv, putea să se informeze cu privire la termenele de judecată care se acordau în instanța de recurs și să aibă în vedere toate aceste aspecte la stabilirea termenului stipulat pentru executarea promisiunii asumate. Ca atare, recurenta apreciază că demersurile administrative și judiciare întreprinse de pârâtă pentru urgentarea judecății nu erau de natură să o exonereze de răspundere, cum greșit a reținut instanța de apel și, pe cale de consecință, această este în culpă pentru neexecutare și datorează despăgubiri.

Recurenta susține că prejudiciul care i-a fost creat prin neexecutarea promisiunii este unul cert, afirmând că în baza acestei promisiunii a derulat cu societatea S.C. C.S.R.L., care deținea teren în imediata vecinătatea al celui pe care urma să îl cumpere, un proiect pentru construirea unui ansamblu rezidențial de locuințe, terța societate desfășurând lucrări de proiectare și de execuție și în considerarea acestui teren, caz în care, cum proiectul menționat nu s-a mai derulat din cauza neexecutării obligației asumată de către pârâtă, este îndreptățită să fie despăgubită pentru cheltuielile efectuate în scopul mai sus arătat. Recurenta susține că împrejurarea că nu a depus la dosar și chitanțe proprii, doveditoare ale cheltuielilor avansate pentru demararea proiectului mai sus arătat, nu poate conduce la concluzia că nu ar fi suferit un prejudiciu, astfel cum eronat a reținut instanța de apel.

Analizând criticile formulate de reclamantă, care se circumscriu doar motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 1020 Cod civil „Condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una dintre părți nu îndeplinește angajamentul său”. Potrivit art. 1021 Cod civil, într-un astfel de caz, creditorul are alegerea sau să silească pe debitor să își execute obligația sau să ceară desființarea (rezoluțiunea) contractului cu daune interese.

În caz de rezoluțiune judiciară, instanța are a verifica existența unei fapte ilicite a debitorului (care constă tocmai în neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației), existența vinovăției acestuia (adică, neexecutarea să îi fie imputabilă) și îndeplinirea cerinței privind punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate, instanța având posibilitatea de a acorda debitorului, după circumstanțe, un termen de grație pentru aducerea la îndeplinire a obligației.

În cauza dedusă judecății, prima instanță nu a mai procedat la efectuarea de verificări cu privire la cauzele și condițiile rezoluțiunii, apreciind că se impune desființarea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare în temeiul art. 969 Cod civil, adică urmare a acordului ambelor părți, acord care a fost dedus din împrejurarea că reclamanta a cerut direct în instanță rezoluțiunea promisiunii iar pârâta a consemnat la dispoziția acesteia sumele de bani încasate cu titlu de avans din preț, sume de bani care au fost ridicate de către reclamantă, soluția fiind însușită, în lipsă de critici, și de instanța de apel.

Prima instanță a analizat însă, parțial, îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii cu ocazia judecării cererii în despăgubire, anume interpretând clauzele convenției încheiate de părți, a apreciat că pârâta și-a asumat obligația de a radia măsurile asigurătorii care grevau imobilul ce urma să fie înstrăinat până termenul din data de 31 decembrie 2005 și a concluzionat că fiind depășit termenul, pârâta este în culpă cu privire la neexecutarea obligației asumate, neexecutare prezumată din împrejurarea că aceste măsuri se găseau notate în registrul de publicitate imobiliară și ulterior datei de 31 decembrie 2005. Or, pentru acordarea daunelor interese compensatorii instanțele au a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1021, art. 1075 Cod civil și următoarele, adică a acelorași condiții în care se poate dispune rezoluțiunea judiciară (existența unei fapte ilicite a debitorului, a vinovăției acestuia și îndeplinirea cerinței privind punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate) dar și a celor specifice obligației de despăgubire, existența unui prejudiciu care să fi fost cauzat creditorului și existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită a debitorului.

În cazul în care prin convenție părțile au prevăzut și un termen cert pentru îndeplinirea obligațiilor asumate de debitor, este de menționat că împlinirea termenului marchează doar momentul în care obligația trebuie executată, adică momentul în care aceasta devine scadentă. Acest moment este însă în strânsă legătură cu una din condițiile impuse pentru rezoluțiunea contractelor și pentru acordarea de daune compensatorii, anume cu punerea în întârziere a debitorului. Punerea în întârziere, spre deosebire de termen, marchează momentul de la care debitorul refuză să execute iar creditorul este în drept să pretindă daune interese compensatorii pentru neexecutarea obligației.

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voință din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligației de către debitor și ea se poate face fie printr-o notificare adresată debitorului prin executorul judecătoresc, fie prin cererea de chemare în judecată a debitorului prin care se pretinde executarea obligației, cu excepția cazurilor în care debitorul este de drept în întârziere (de art. 1079 Cod civil). Referitor la legătura dintre termenul suspensiv și punerea în întârziere, atunci când e vorba de o obligație de a da sau de a face, regula este aceea că simpla ajungere la termen, adică la scadență, nu îl pune în întârziere pe cel împotriva căruia curge (dies non interpellat pro homine), fiind nevoie de punerea în întârziere în formele mai sus arătate, cu excepția cazului în care debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen (dies interpellat pro homine).

Pentru a fi de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen, în sensul art. 1079 pct. 2 Cod procedură civilă, este necesar ca prin convenția încheiată părțile să fi prevăzut o clauză în acest sens. În speța supusă analizei, părțile litigante nu au stipulat prin convenția încheiată o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termenul din 31 decembrie 2005 pârâta debitoare ar fi de drept în întârziere, caz în care, simpla ajungere la termenul convenit nu era de natură să îndeplinească cerința referitoare la punerea în întârziere, reclamanta creditoare având obligația de a pune pârâta în întârziere pentru obținerea de daune interese. Reclamanta nu a făcut însă o asemenea dovadă, pârâta debitoare nefiind pusă în întârziere printr-o notificare prin care să i se fi pretins executarea și aceasta să fi refuzat.

Cerința analizată nu poate fi considerată îndeplinită nici prin formularea cererii dedusă judecății în prezenta cauză cât timp reclamanta nu a înțeles să solicite mai întâi executarea obligației ci doar rezoluțiunea convenției. Ca atare, apărarea invocată de pârâta debitoare în fața instanțelor de fond, în sensul că nu datorează daune interese, întrucât nu a fost notificată de reclamantă pentru a-și îndeplini obligația, era fondată și se impunea a fi reținută cu prioritate. Referitor la neexecutarea obligației de radiere a sarcinilor care grevau imobilul pentru care părțile conveniseră să încheie un contract de vânzare cumpărare până la data de 31 decembrie 2005, Înalta Curte constată și că instanța de apel a reținut în mod just că pârâta nu este în culpă și că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, care nu îi este imputabilă.

Astfel, este de observat că părțile au încheiat la data de 11 aprilie 2005, de comun acord, o convenție sinalagmatică prin care și-au asumat obligații de a face cu privire la un imobil pentru care erau notate măsuri asigurătorii la cererea IJP Timiș, măsuri a căror radiere putea fi dispusă nu de către pârâtă ci de către serviciul de carte funciară, la cererea acesteia, sau, în caz de litigiu, în baza unei hotărâri judecătorești definitivă și irevocabilă.

Părțile contractante nu puteau prevedea la data încheierii convenției că judecata recursului declarat de IJP Timiș împotriva deciziei definitive nr. 626 din 9 aprilie 2004 a Curții de Apel Timișoara (prin care se dispusese desființarea încheierii de carte funciare prin care se notase măsurile asigurătorii), recurs înregistrat, ca urmare a unor modificări legislative referitoare la competența materială a instanțelor judecătorești, la data de 9 iunie 2004 pe rolul Curții Supreme de Justiție și care primise termen pentru judecată, dată fiind supraaglomerarea activității acestei instanțe, la data de 2 martie 2005, se va finaliza cu mare întârziere, anume la data de 28 noiembrie 2006, prin decizia nr.2551 pronunțată, ca urmare a unei alte modificări legislative referitoare la competența materială a instanțelor judecătorești, de către Curtea de Apel Timișoara.

Sub acest aspect este de menționat și faptul că pârâta a făcut, astfel cum a reținut și instanța de apel, demersurile necesare pentru urgentarea finalizării judecății, demersuri rămase însă fără rezultat. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, care, în parte, le completează pe cele reținute de instanța de apel și care fac inutilă analizarea și a criticilor privind îndeplinirea condiției referitoare la prejudiciu, Înalta Curte urmează a constatat că recursul dedus judecății este nefondat.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut și că prin cererea de recurs reclamanta nu a dezvoltat critici care să se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii) sau pct. 8 (când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia), invocate doar formal, motive care, de altminteri, nici nu sunt incidente în raport cu considerente hotărârii recurate. Referitor la cererea formulată de intimată privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în raport de soluția dată și de prevederile art. 274 Cod procedură civilă, Înalta Curte are a analiza și dispune doar cu privire la cheltuielile de judecată avansate de părți în fața acestei instanțe.

Potrivit lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat că pentru judecata în recurs intimata a făcut dovada certă a plății cheltuielilor de deplasare în sumă de 600 lei, contravaloare bilet avion. Referitor la cheltuielile reprezentând contravaloarea onorariului de avocat se observă că intimata a depus un extras de cont pentru o sumă totală de 44.000 lei, susținând că ar fi datorate atât pentru judecata în fața instanțelor de fond cât și pentru judecata în recurs, fără însă ca suma să fie defalcată pentru fiecare dintre instanțele menționate, deci fără a se putea stabili care este cheltuiala cu acest titlu aferentă recursului. În consecință, în lipsa unei atare dovezi, Înalta Curte a constatat că nu poate acorda și această cheltuială intimatei, părțile urmând a se desocoti cu privire la sumele datorate cu acest titlu pe cale separată.