ÎCCJ, decizie (scj.ro #83489)

Contract

de vânzare-cumpărare.Clauza penală. Lipsa acordului de voință a părților.

Clauza penală fiind o convenție accesorie,pntru a dobândi forță obligatorie

trebuie să îndeplinească condițiile de validitate ale oricărei convenții,

printre care se înscrie și acordul de voință al părților. Cum obiecțiunea care

privea aplicarea sancțiunii pentru plata  penalităților  de

întârziere  nu a fost

soluționată

,creditorul nu  poate  cere  executarea  clauzei

penale.

(Secția comercială, decizia nr.1143 din 18 februarie 2005)

Reclamanta S.C. C. SA Târgoviște a chemat-o în judecată pe pârâta

S.C. T. SA Brașov și a solicitat ca să fie obligată la plata penalităților de

întârziere în plata facturilor emise pentru decontarea contravalorii oțelurilor

livrate, conform contractului din 2000 și clauzei penale cuprinsă în art.29,

prin care s-a stipulat că pentru întârzierea la plata prețului, cumpărătorul

datorează penalități de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere în decontare.

Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr.477 din 23 februarie 2000, a respins

excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâta să-i plătească penalități de întârziere. Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a apreciat că penalitățile de întârziere sunt datorate numai

pentru perioada 6 ianuarie- 14 aprilie 2000, când a operat clauza din

contractul încheiat pentru anul 1999, chiar și fără încheierea unui act

adițional care să privească perioada luată în calcul, motivat de faptul că

pentru primul semestru al anului 2000, pârâta a lansat comenzi privind

necesarul de materiale.

Împotriva sentinței,  pârâta a declarat apel contestând existența clauzei

penale pentru obligarea sa la plata penalităților de întârziere în în

decontare, în condițiile în care contractul din 1999 nu a fost prelungit după

data de 31 decembrie 1999 prin act adițional așa cum se stipulase în art.4 din acest

contract.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia nr.138 pronunțată la data de 26 mai 2004, a

respins apelul, apreciind că pârâta apelantă a fost de acord cu plata de

daune-interese pentru acoperirea prejudiciului chiar dacă s-a dat o calificare

greșită măsurilor reparatorii. Instanța de apel a mai reținut că toate

livrările efectuate în anul 2000 sunt supuse clauzelor contractului  din

2000 iar nu contractului  din 1999 care a expirat în luna decembrie a

aceluiași an.

Prin urmare, contractul  din 2000 a operat pe întreg anul 2000, dar pentru

că  pârâtei apelante  nu i se poate face o situație mai grea în

propria cale de atac, sentința instanței de fond a fost păstrată, iar apelul

pârâtei a fost respins.

Împotriva deciziei, pârâta a declarat recurs .

Pârâta a invocat motivele prevăzute de art.304 pct.4,6,8,9 și 10 C. proc. civ.

argumentând că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când

s-a pronunțat asupra unei părți din sentință care nu a fost atacată cu apel și

a stabilit, substituindu-se părților că, în cadrul clauzei penale, daunele

moratorii pot înlocui daunele compensatorii; că instanța a acordat mai mult

decât s-a cerut, întrucât a considerat că toate livrările din 2000 sunt supuse

contractului din anul 2000 cu toate că acest contract a fost semnat cu

obiecțiuni și a intrat în vigoare în mai 2000.

Recursul este  fondat.

Criticile aduse hotărârilor pronunțate în cauză ridică mai multe probleme de

drept, de a căror dezlegare depinde soluția însăși. Problema controversată,

care a fost privită divergent de cele două instanțe, așa cum se desprinde din

criticile recurentei și din soluțiile pronunțate, este dacă între părțile în

proces a existat un raport juridic contractual care să constituie premisa

răspunderii pentru întârzierea în plată. În măsura în care această cerință a

răspunderii contractuale este îndeplinită urmează a se vedea și dacă evaluarea

convențională asupra cuantumului despăgubirilor întrunește acordul de voință al

părților, dacă aceasta convenției accesorii.

Din această perspectivă, în cauză s-au solicitat penalități de întârziere în

decontare în temeiul contractului din 2000, invocându-se clauza penală inserată

în art.29 din menționatul contract. Facturile din situațiile anexă la acest

contract luate în calcul pentru plata penalităților, privesc o perioadă din

anul 2000, iar disputa dintre părți, pe care instanțele o aveau de soluționat

era dacă este în vigoare clauza penală din art.29 , întrucât contractul din

2000 a fost semnat în luna mai 2000, cu obiecțiuni din partea debitorului care

vizau expres înlăturarea acestui articol.

Poziția pârâtei, în legătură cu art. 29, prin care erau stabilite penalități de

întârziere în plată, rezultă din înscrisul  din dosarul de fond prin care

s-au formulat obiecțiuni, stipulându-se expres „Nu suntem de acord cu privire

la art.29”.

Urmarea obiecțiunilor, pârâta a formulat răspunsul din adresa 21410/23 mai 2000

în care, deși s-a referit la art.29, și-a exprimat acordul să plătească ea

însăși penalități pentru neexecutare sau nelivrare în termen, dar numai

dacă  plata se face în avans.

Așadar, la data de 23 martie 2000, când s-a răspuns la obiecțiunile formulate

de pârâta recurentă, contractul nu era perfectat și nici după această dată

clauza privind sancționarea întârzierii în plată nu s-a conciliat pentru a se

pune problema că există convenție între părți care prestabilește echivalentul

prejudiciului suferit de creditor în caz de întârziere în plata mărfii.

Prin urmare, clauza penală fiind o convenție accesorie, pentru a dobândi forță

obligatorie trebuia să îndeplinească condițiile de validitate ale oricărei

convenții, printre care se înscrie și acordul de voință al părților.

Cum obiecțiunea cu privire la articolul care privea aplicarea sancțiunii pentru

plata penalităților de întârziere în decontare nu a fost soluționată,

creditorul nu poate cere executarea clauzei penale.

S-a argumentat că de vreme ce livrarea a fost acceptată și plătită, atunci

operează și clauza penală.

Aceste argumente nu pot fi primite întrucât clauza penală nu este o

garanție pusă la îndemâna creditorului pentru realizarea creanței sale ci o

modalitate de evaluare a prejudiciului suferit de creditor în caz de întârziere

în executarea obligației. Privită ca sancțiune această convenție trebuie să fie

însușită fără echivoc de cel căruia i se adresează, respectiv de debitorul

obligației executată cu întârziere.

Instanța de apel a interpretat greșit și conținutul art.12 din

adresa nr.320/2000, în sensul că recurenta pârâtă s-a declarat de acord ca

executarea necorespunzătoare a obligațiilor să fie sancționată cu plata de

daune interese. Această interpretare a fost posibilă datorită neobservării

conținutului art.12 din obiecțiunile formulate la contract, prin care pârâta nu

a fost de acord cu art.29 în care era stipulată sancțiunea pentru plata cu

întârziere a prețului, distincție pe care părțile au făcut-o prin cele două

adrese.

Cu privire la daunele compensatorii propuse prin obiecțiunile la contract,

reclamanta și-a însușit obiecțiunea în sensul precizat expres „suntem de acord

să plătim penalități de neexecutare sau nelivrare în termen dar numai dacă

plata se face în avans permanent”. Din conținutul acestui  text nu se

poate trage însă  concluzia că pârâta este cea care s-a obligat să suporte

daune compensatorii, ci dimpotrivă.

Raționamentul instanței de apel este greșit și dintr-un alt punct de clauză

generală referitoare la neexecutarea obligațiilor contractuale și că denumirea

greșită de daune compensatorii și nu moratorii nu poate înlătura răspunderea

debitoarei pentru că aceasta a înțeles să fie sancționată cu plata de daune

interese. Acest argument nu poate fi reținut câtă vreme pentru plata cu

întârziere exista stipulație distinctă în contract (art.29) pe care pârâta

recurentă nu a acceptat-o.

Ca urmare, acceptarea daunelor interese compensatorii, menite să acopere prejudiciul

suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parțială a obligației, nu

acoperă și situația când se pretind daune interese moratorii care vizează

acoperirea prejudiciului creat ca urmare a executării cu întârziere a

obligației de plată.

conținutul înscrisurilor aflate la dosar, încă nu s-ar putea pune problema

daunelor interese sub forma penalităților de întârziere, întrucât răspunderea

contractuală operează în situația în care obligațiile izvorăsc din contract. În

cazul de față, facturile privesc produse care s-au livrat anterior perfectării

contractului din 2000, astfel că lipsește premisa angajării răspunderii

contractuale.

S-a susținut că pentru perioada respectivă, pârâta a emis comenzi care au fost

executate, ceea ce, în comercial, echivalează cu un contract în formă

simplificată, reglementat de art.35 și urm. C.com. Într-adevăr, comenzile au

fost executate, însă, această formă de contract dă naștere la obligația de

plată a prețului fără daune moratorii sub forma penalităților de întârziere în

decontare, din moment ce lipsește convenția accesorie,  clauza penală.

voință pentru plata penalităților de întârziere în decontare, motivat și de

faptul că răspunsul la obiecțiunile recurentei pârâte se referă la neexecutarea

totală sau parțială a obligațiilor contractuale. Instanța de apel, interpretând

greșit conținutul obiecțiunilor și al răspunsului la obiecțiuni, a ajuns la

concluzia că penalitățile de întârziere în plată sunt datorate pe întreaga

perioadă solicitată, dar pentru că debitoarea se afla în propria cale de atac,

apelul său a fost respins.

4.Critica pârâtei, referitoare la încălcarea dispozițiilor art.132 și art.134

C.proc.civ., pe aspectul  modificării temeiului de drept nu poate fi

primită întrucât în dosarul de fond, se poate observa că pârâta a adus alte

argumente în sprijinul susținerii că penalitățile sunt datorate și anterior

semnării contractului din 2000. În opinia sa, a funcționat clauza penală din

contractul pe 1999, pe baza acordului său de principiu pentru încheierea

contractului pentru anul 2000, dar și pentru că pârâta a emis comenzi pentru

semestrul I al anului 2000 încă din noiembrie 1999, ceea ce înseamnă acordul de

voință pentru prelungirea vechiului contract.

Această apărare a fost acceptată de instanțele care au soluționat cauza în mod

greșit, întrucât nu au observat lipsa actelor adiționale de prelungire a

contractului din anul 1999 până la semnarea contractului pentru anul 2000,

conform clauzei stipulată în art.4 care avea următorul conținut: „Prezentul

contract e valabil până la data de 31 decembrie 1999 și se prelungește prin act

adițional încheiat în formă scrisă de către cele două părți ale contractului”.

Prin urmare, nu era vorba de o modificare a temeiului de drept ci de o

argumentare pentru înlăturarea susținerilor privind lipsa oricărei convenții

pentru plata penalităților de întârziere.

Aceste argumente, așa cum s-a arătat deja, au fost acceptate greșit de

instanțe, iar consecința acceptării lor a fost prezumția că debitoarea și- a

însușit o clauză penală generică referitoare la neexecutarea obligațiilor

contractuale.

În consecință, recursul declarat de pârâtă a fost admis și a fost modificată

decizia atacată, în sensul admiterii apelului aceleiași părți și

modificării  sentinței, în sensul respingerii acțiunii.