ÎCCJ, decizie (scj.ro #83489)

Contract de vânzare-cumpărare.Clauza penală. Lipsa acordului de voință a părților. Clauza penală fiind o convenție accesorie,pntru a dobândi forță obligatorie trebuie să îndeplinească condițiile de validitate ale oricărei convenții, printre care se înscrie și acordul de voință al părților. Cum obiecțiunea care privea aplicarea sancțiunii pentru plata penalităților de întârziere nu a fost soluționată ,creditorul nu poate cere executarea clauzei penale. (Secția comercială, decizia nr.1143 din 18 februarie 2005) Reclamanta S.C. C. SA Târgoviște a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. T. SA Brașov și a solicitat ca să fie obligată la plata penalităților de întârziere în plata facturilor emise pentru decontarea contravalorii oțelurilor livrate, conform contractului din 2000 și clauzei penale cuprinsă în art.29, prin care s-a stipulat că pentru întârzierea la plata prețului, cumpărătorul datorează penalități de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere în decontare.

Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr.477 din 23 februarie 2000, a respins excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să-i plătească penalități de întârziere. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat că penalitățile de întârziere sunt datorate numai pentru perioada 6 ianuarie- 14 aprilie 2000, când a operat clauza din contractul încheiat pentru anul 1999, chiar și fără încheierea unui act adițional care să privească perioada luată în calcul, motivat de faptul că pentru primul semestru al anului 2000, pârâta a lansat comenzi privind necesarul de materiale. Împotriva sentinței, pârâta a declarat apel contestând existența clauzei penale pentru obligarea sa la plata penalităților de întârziere în în decontare, în condițiile în care contractul din 1999 nu a fost prelungit după data de 31 decembrie 1999 prin act adițional așa cum se stipulase în art.4 din acest contract.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia nr.138 pronunțată la data de 26 mai 2004, a respins apelul, apreciind că pârâta apelantă a fost de acord cu plata de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului chiar dacă s-a dat o calificare greșită măsurilor reparatorii. Instanța de apel a mai reținut că toate livrările efectuate în anul 2000 sunt supuse clauzelor contractului din 2000 iar nu contractului din 1999 care a expirat în luna decembrie a aceluiași an. Prin urmare, contractul din 2000 a operat pe întreg anul 2000, dar pentru că pârâtei apelante nu i se poate face o situație mai grea în propria cale de atac, sentința instanței de fond a fost păstrată, iar apelul pârâtei a fost respins. Împotriva deciziei, pârâta a declarat recurs . Pârâta a invocat motivele prevăzute de art.304 pct.4,6,8,9 și 10 C. proc.

civ. argumentând că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când s-a pronunțat asupra unei părți din sentință care nu a fost atacată cu apel și a stabilit, substituindu-se părților că, în cadrul clauzei penale, daunele moratorii pot înlocui daunele compensatorii; că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât a considerat că toate livrările din 2000 sunt supuse contractului din anul 2000 cu toate că acest contract a fost semnat cu obiecțiuni și a intrat în vigoare în mai 2000. Recursul este fondat. Criticile aduse hotărârilor pronunțate în cauză ridică mai multe probleme de drept, de a căror dezlegare depinde soluția însăși. Problema controversată, care a fost privită divergent de cele două instanțe, așa cum se desprinde din criticile recurentei și din soluțiile pronunțate, este dacă între părțile în proces a existat un raport juridic contractual care să constituie premisa răspunderii pentru întârzierea în plată.

În măsura în care această cerință a răspunderii contractuale este îndeplinită urmează a se vedea și dacă evaluarea convențională asupra cuantumului despăgubirilor întrunește acordul de voință al părților, dacă aceasta convenției accesorii. Din această perspectivă, în cauză s-au solicitat penalități de întârziere în decontare în temeiul contractului din 2000, invocându-se clauza penală inserată în art.29 din menționatul contract. Facturile din situațiile anexă la acest contract luate în calcul pentru plata penalităților, privesc o perioadă din anul 2000, iar disputa dintre părți, pe care instanțele o aveau de soluționat era dacă este în vigoare clauza penală din art.29 , întrucât contractul din 2000 a fost semnat în luna mai 2000, cu obiecțiuni din partea debitorului care vizau expres înlăturarea acestui articol.

Poziția pârâtei, în legătură cu art. 29, prin care erau stabilite penalități de întârziere în plată, rezultă din înscrisul din dosarul de fond prin care s-au formulat obiecțiuni, stipulându-se expres „Nu suntem de acord cu privire la art.29”. Urmarea obiecțiunilor, pârâta a formulat răspunsul din adresa 21410/23 mai 2000 în care, deși s-a referit la art.29, și-a exprimat acordul să plătească ea însăși penalități pentru neexecutare sau nelivrare în termen, dar numai dacă plata se face în avans. Așadar, la data de 23 martie 2000, când s-a răspuns la obiecțiunile formulate de pârâta recurentă, contractul nu era perfectat și nici după această dată clauza privind sancționarea întârzierii în plată nu s-a conciliat pentru a se pune problema că există convenție între părți care prestabilește echivalentul prejudiciului suferit de creditor în caz de întârziere în plata mărfii.

Prin urmare, clauza penală fiind o convenție accesorie, pentru a dobândi forță obligatorie trebuia să îndeplinească condițiile de validitate ale oricărei convenții, printre care se înscrie și acordul de voință al părților. Cum obiecțiunea cu privire la articolul care privea aplicarea sancțiunii pentru plata penalităților de întârziere în decontare nu a fost soluționată, creditorul nu poate cere executarea clauzei penale. S-a argumentat că de vreme ce livrarea a fost acceptată și plătită, atunci operează și clauza penală. Aceste argumente nu pot fi primite întrucât clauza penală nu este o garanție pusă la îndemâna creditorului pentru realizarea creanței sale ci o modalitate de evaluare a prejudiciului suferit de creditor în caz de întârziere în executarea obligației.

Privită ca sancțiune această convenție trebuie să fie însușită fără echivoc de cel căruia i se adresează, respectiv de debitorul obligației executată cu întârziere. Instanța de apel a interpretat greșit și conținutul art.12 din adresa nr.320/2000, în sensul că recurenta pârâtă s-a declarat de acord ca executarea necorespunzătoare a obligațiilor să fie sancționată cu plata de daune interese. Această interpretare a fost posibilă datorită neobservării conținutului art.12 din obiecțiunile formulate la contract, prin care pârâta nu a fost de acord cu art.29 în care era stipulată sancțiunea pentru plata cu întârziere a prețului, distincție pe care părțile au făcut-o prin cele două adrese. Cu privire la daunele compensatorii propuse prin obiecțiunile la contract, reclamanta și-a însușit obiecțiunea în sensul precizat expres „suntem de acord să plătim penalități de neexecutare sau nelivrare în termen dar numai dacă plata se face în avans permanent”.

Din conținutul acestui text nu se poate trage însă concluzia că pârâta este cea care s-a obligat să suporte daune compensatorii, ci dimpotrivă. Raționamentul instanței de apel este greșit și dintr-un alt punct de clauză generală referitoare la neexecutarea obligațiilor contractuale și că denumirea greșită de daune compensatorii și nu moratorii nu poate înlătura răspunderea debitoarei pentru că aceasta a înțeles să fie sancționată cu plata de daune interese. Acest argument nu poate fi reținut câtă vreme pentru plata cu întârziere exista stipulație distinctă în contract (art.29) pe care pârâta recurentă nu a acceptat-o. Ca urmare, acceptarea daunelor interese compensatorii, menite să acopere prejudiciul suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parțială a obligației, nu acoperă și situația când se pretind daune interese moratorii care vizează acoperirea prejudiciului creat ca urmare a executării cu întârziere a obligației de plată.

2. Dacă s-ar trece peste argumentele arătate, care se fundamentează pe conținutul înscrisurilor aflate la dosar, încă nu s-ar putea pune problema daunelor interese sub forma penalităților de întârziere, întrucât răspunderea contractuală operează în situația în care obligațiile izvorăsc din contract. În cazul de față, facturile privesc produse care s-au livrat anterior perfectării contractului din 2000, astfel că lipsește premisa angajării răspunderii contractuale. S-a susținut că pentru perioada respectivă, pârâta a emis comenzi care au fost executate, ceea ce, în comercial, echivalează cu un contract în formă simplificată, reglementat de art.35 și urm. C.com. Într-adevăr, comenzile au fost executate, însă, această formă de contract dă naștere la obligația de plată a prețului fără daune moratorii sub forma penalităților de întârziere în decontare, din moment ce lipsește convenția accesorie, clauza penală.

3. Instanța de fond a apreciat că pentru anul 2000, nu s-a dovedit acordul de voință pentru plata penalităților de întârziere în decontare, motivat și de faptul că răspunsul la obiecțiunile recurentei pârâte se referă la neexecutarea totală sau parțială a obligațiilor contractuale. Instanța de apel, interpretând greșit conținutul obiecțiunilor și al răspunsului la obiecțiuni, a ajuns la concluzia că penalitățile de întârziere în plată sunt datorate pe întreaga perioadă solicitată, dar pentru că debitoarea se afla în propria cale de atac, apelul său a fost respins.

4.Critica pârâtei, referitoare la încălcarea dispozițiilor art.132 și art.134 C.proc.civ., pe aspectul modificării temeiului de drept nu poate fi primită întrucât în dosarul de fond, se poate observa că pârâta a adus alte argumente în sprijinul susținerii că penalitățile sunt datorate și anterior semnării contractului din 2000. În opinia sa, a funcționat clauza penală din contractul pe 1999, pe baza acordului său de principiu pentru încheierea contractului pentru anul 2000, dar și pentru că pârâta a emis comenzi pentru semestrul I al anului 2000 încă din noiembrie 1999, ceea ce înseamnă acordul de voință pentru prelungirea vechiului contract.

Această apărare a fost acceptată de instanțele care au soluționat cauza în mod greșit, întrucât nu au observat lipsa actelor adiționale de prelungire a contractului din anul 1999 până la semnarea contractului pentru anul 2000, conform clauzei stipulată în art.4 care avea următorul conținut: „Prezentul contract e valabil până la data de 31 decembrie 1999 și se prelungește prin act adițional încheiat în formă scrisă de către cele două părți ale contractului”. Prin urmare, nu era vorba de o modificare a temeiului de drept ci de o argumentare pentru înlăturarea susținerilor privind lipsa oricărei convenții pentru plata penalităților de întârziere. Aceste argumente, așa cum s-a arătat deja, au fost acceptate greșit de instanțe, iar consecința acceptării lor a fost prezumția că debitoarea și- a însușit o clauză penală generică referitoare la neexecutarea obligațiilor contractuale.

În consecință, recursul declarat de pârâtă a fost admis și a fost modificată decizia atacată, în sensul admiterii apelului aceleiași părți și modificării sentinței, în sensul respingerii acțiunii.