ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 809/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Alba, prin sentința nr. 653, pronunțată la 18 iulie 2000, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.C. SA Alba Iulia, iar pârâta, M.M. SA Timișoara, a fost obligată la plata sumei de 9.817.569 lei preț și 0,3% penalități de întârziere, calculate până la achitarea debitului, precum și la 1.310.000 lei cheltuieli de judecată. În considerentele sentinței, s-a reținut că reclamanta i-a livrat pârâtei marfă, pe care aceasta nu a achitat-o, astfel că, în raport cu actele depuse, contract de vânzare-cumpărare și factură emisă în vederea decontării, s-a făcut aplicarea art. 1361 C. civ. și art. 1066 C. civ.

Apelul declarat de pârâta, SC M.M. SA Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 453/2000 a fost admis de Curtea de Apel București, secția comercială, sentința atacată a fost schimbată în parte, în sensul respingerii, ca rămas fără obiect, a capătului de cerere privind plata sumei de 9.817.569 lei, restul dispozițiilor fiind menținute. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia nr. 37 din 19 ianuarie 2000, a avut în vedere că pârâta a făcut dovada achitării contravalorii mărfii cu ordinele de plată nr. 279 din 7 iunie 2000 și 322 din 17 iulie 2000 și a constatat că primul capăt de cerere a rămas fără obiect.

Criticile aduse sentinței, asupra celui de-al doilea capăt de cerere, referitoare la exonerarea pârâtei de plata penalităților de întârziere, au fost înlăturate cu motivarea că părțile în proces au prelungit contractul de vânzare-cumpărare, în conformitate cu art. 3.1, până la 31 decembrie 2000 și, ca urmare, penalitățile pot fi stabilite, dar numai până la data achitării debitului. Pârâta SC M.M. SA a declarat recurs, prin care a adus critici deciziei pronunțate în apel, în partea care privește menținerea soluției de obligare la plata penalităților de întârziere în decontare. A susținut recurenta că pentru lucrările în cauză, efectuate după ce a expirat contractul, nu operează clauza penală dacă părțile nu și-au exprimat voința în mod expres pentru prelungirea convenției.

Recurenta a susținut, în subsidiar, că nu recunoaște valabilitatea convenției (contract de colaborare) pentru că acesta nu poartă semnătura unei persoane îndreptățite să angajeze răspunderea societății. Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat admiterea recursului și, în fond, respingerea capătului de cerere pentru penalități de întârziere în decontare. Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente. Critica formulată în recurs, vizează validitatea clauzei penale, inclusă în convenția numită „contract de colaborare”, aflată la dosarul de fond. Fiind o convenție accesorie, prin care părțile au hotărât să sancționeze anticipat „neîndeplinirea corespunzătoare a clauzelor” contractului, mai întâi trebuie analizată convenția principală, mai precis, dacă neîndeplinirea obligației reclamate, de plată a prețului, izvorăște din acest contract.

Din examinarea clauzei aflate la pct. 3.1 din contract, se poate observa că părțile au convenit durata contractului până la data de 31 decembrie 1999 și au stipulat, totodată, și posibilitatea prelungirii acestuia prin acordul părților încă un an, respectiv, până la 31 decembrie 2000. Acest acord de prelungire a contractului nu a fost realizat printr-un înscris din care să rezulte neîndoielnic voința de prelungire și de acceptare a tuturor clauzelor, inclusiv a clauzei penale. Cu alte cuvinte, în lipsă de stipulație, livrarea, a cărui preț s-a solicitat, este extracontractuală, cu consecința că produce efecte numai în ce privește obligația de plată a prețului. Dintr-un alt punct de vedere, clauza penală fiind o convenție accesorie, produce efecte numai în măsura în care obligația principală, a cărei executare cu întârziere se reclamă, izvorăște dintr-un contract a cărui valabilitate nu poate fi pusă la îndoială.

În consecință, greșit a reținut instanța de apel că reclamanta este îndreptățită la plata penalităților de întârziere, apreciind, în alți termeni, că a operat de drept prelungirea contractului, deși, prin clauza stipulată la art. 3.1, s-a stabilit expres „cu posibilitatea prelungirii sale prin acordul părților”. În lipsa acestui acord de prelungire a contractului, pârâta-recurentă a fost greșit obligată la plata penalităților de întârziere și aceasta, întrucât clauza penală nu operează în cazul livrărilor extracontractuale. În consecință, potrivit art. 304 alin. (9) C. proc. civ., raportat la art. 312 C. proc. civ., recursul se va admite, iar decizia va fi modificată, în sensul că respinge și capătul de cerere, referitor la plata penalităților de întârziere, restul dispozițiilor urmând să fie menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC M.M. SA Timișoara, împotriva deciziei nr. 37/A din 19 ianuarie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, modifică decizia atacată, în sensul că respinge și capătul de cerere, referitor la plata penalităților de întârziere. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2003.