ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 809/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Tribunalul Alba, prin sentința nr. 653, pronunțată la

18 iulie 2000, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.C. SA Alba Iulia,

iar pârâta, M.M. SA Timișoara, a fost obligată la plata sumei de 9.817.569 lei

preț și 0,3% penalități de întârziere, calculate până la achitarea debitului,

precum și la 1.310.000 lei cheltuieli de judecată.

În considerentele sentinței, s-a reținut că

reclamanta i-a livrat pârâtei marfă, pe care aceasta nu a achitat-o, astfel că,

în raport cu actele depuse, contract de vânzare-cumpărare și factură emisă în

vederea decontării, s-a făcut aplicarea art. 1361 C. civ. și art. 1066 C. civ.

Apelul declarat de pârâta, SC M.M. SA Timișoara,

împotriva sentinței civile nr. 453/2000 a fost admis de Curtea de Apel

București, secția comercială, sentința atacată a fost schimbată în parte, în

sensul respingerii, ca rămas fără obiect, a capătului de cerere privind plata

sumei de 9.817.569 lei, restul dispozițiilor fiind menținute.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia nr. 37 din 19

ianuarie 2000, a avut în vedere că pârâta a făcut dovada achitării

contravalorii mărfii cu ordinele de plată nr. 279 din 7 iunie 2000 și 322 din

17 iulie 2000 și a constatat că primul capăt de cerere a rămas fără obiect.

Criticile aduse sentinței, asupra celui de-al doilea

capăt de cerere, referitoare la exonerarea pârâtei de plata penalităților de

întârziere, au fost înlăturate cu motivarea că părțile în proces au prelungit

contractul de vânzare-cumpărare, în conformitate cu art. 3.1, până la 31

decembrie 2000 și, ca urmare, penalitățile pot fi stabilite, dar numai până la

data achitării debitului.

Pârâta SC M.M. SA a declarat recurs, prin care a adus

critici deciziei pronunțate în apel, în partea care privește menținerea

soluției de obligare la plata penalităților de întârziere în decontare.

A susținut recurenta că pentru lucrările în cauză,

efectuate după ce a expirat contractul, nu operează clauza penală dacă părțile

nu și-au exprimat voința în mod expres pentru prelungirea convenției.

Recurenta a susținut, în subsidiar, că nu recunoaște valabilitatea

convenției (contract de colaborare) pentru că acesta nu poartă semnătura unei

persoane îndreptățite să angajeze răspunderea societății.

Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat

admiterea recursului și, în fond, respingerea capătului de cerere pentru

penalități de întârziere în decontare.

Recursul este întemeiat pentru următoarele

considerente.

Critica formulată în recurs, vizează validitatea

clauzei penale, inclusă în convenția numită „contract de colaborare”, aflată la

dosarul de fond.

Fiind o convenție accesorie, prin care părțile au hotărât

să sancționeze anticipat „neîndeplinirea corespunzătoare a clauzelor”

contractului, mai întâi trebuie analizată convenția principală, mai precis,

dacă neîndeplinirea obligației reclamate, de plată a prețului, izvorăște din

acest contract.

Din examinarea clauzei aflate la pct. 3.1 din

contract, se poate observa că părțile au convenit durata contractului până la

data de 31 decembrie 1999 și au stipulat, totodată, și posibilitatea

prelungirii acestuia prin acordul părților încă un an, respectiv, până la 31

decembrie 2000.

Acest acord de prelungire a contractului nu a fost

realizat printr-un înscris din care să rezulte neîndoielnic voința de

prelungire și de acceptare a tuturor clauzelor, inclusiv a clauzei penale.

Cu alte cuvinte, în lipsă de stipulație, livrarea, a

cărui preț s-a solicitat, este extracontractuală, cu consecința că produce

efecte numai în ce privește obligația de plată a prețului.

Dintr-un alt punct de vedere, clauza penală fiind o

convenție accesorie, produce efecte numai în măsura în care obligația

principală, a cărei executare cu întârziere se reclamă, izvorăște dintr-un

contract a cărui valabilitate nu poate fi pusă la îndoială.

În consecință, greșit a reținut instanța de apel că

reclamanta este îndreptățită la plata penalităților de întârziere, apreciind,

în alți termeni, că a operat de drept prelungirea contractului, deși, prin

clauza stipulată la art. 3.1, s-a stabilit expres „cu posibilitatea prelungirii

sale prin acordul părților”.

În lipsa acestui acord de prelungire a contractului,

pârâta-recurentă a fost greșit obligată la plata penalităților de întârziere și

aceasta, întrucât clauza penală nu operează în cazul livrărilor

extracontractuale.

În consecință, potrivit art. 304 alin. (9) C. proc.

civ., raportat la art. 312 C. proc. civ., recursul se va admite, iar decizia va

fi modificată, în sensul că respinge și capătul de cerere, referitor la plata

penalităților de întârziere, restul dispozițiilor urmând să fie menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC M.M. SA Timișoara,

împotriva deciziei nr. 37/A din 19 ianuarie 2001, pronunțată de Curtea de Apel

Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, modifică decizia

atacată, în sensul că respinge și capătul de cerere, referitor la plata

penalităților de întârziere.

Menține restul dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie

2003.