ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 954/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 7 mai 1999, reclamanta SC S. SA Hunedoara a chemat în judecată pe pârâta SC U.I. SA pentru a fi obligată la plata sumei de 245.081,81 dolari S.U.A., contravaloare produse livrate, la 75.634,18 dolari S.U.A. penalități de întârziere, în lei la data executării, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că, în baza contractului de comision nr. 4001 din 9 martie 1998, a livrat pârâtei, urmare comenzilor date de aceasta, o cantitate de produse siderurgice, în scopul exportării acestora ca profile cu destinația Maroc, și oțel beton cu destinația Algeria. După livrarea în port și încărcarea pe vase a mărfii aferente comenzilor, s-au emis facturile de uz intern nr. 047 din 29 octombrie 1998, nr. 038 din 26 august 1998, nr. 042 din 29 septembrie 1998, iar pârâta refuză să achite restanța ce face obiectul prezentei cereri.

Prin sentința civilă nr. 4118 din 13 septembrie 199, Tribunalul București, secția comercială, a admis acțiunea reclamantei și, în consecință, a obligat pârâta la plata sumei de 245.081 dolari S.U.A. preț produse, la 75.638,18 dolari S.U.A. penalități de întârziere, plătibili în lei, la cursul zilei, la data executării, cu 56.108.654 lei cheltuieli de judecată, reținându-se că pârâta nu a contestat primirea mărfii, și a fost înlăturată apărarea acesteia privind compensările, întrucât contractele de comision încheiate au ca obiect alte produse, neexistând relații de condiționare și pârâta s-a obligat, conform art. 27 alin. (3) și (4) din contractul de comision, să achite prețul mărfii exportate în cel mult 30 de zile de la data buletinului vamal, însă, aceasta a încasat sumele din marfa livrată pentru export și nu le-a achitat reclamantei.

Nemulțumită de această soluție, pârâta a declarat apel, criticând soluția dată de tribunal pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că suma, reprezentând contravaloarea produselor, a fost achitată și că penalitățile de întârziere nu le datorează, deoarece nu are culpă în situațiile intervenite cu beneficiarii produselor și dovedite cu demersurile întreprinse în cauză, fiind un contract de comision între părți. La data de 26 iunie 2001, reprezentantul reclamantei a recunoscut încasarea sumei datorate de pârâtă, reprezentând contravaloare produse. Prin decizia nr. 1118 din 4 iulie 2001, Curtea de Apel București, secția V comercială, a admis apelul pârâtei și, în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că s-a luat act că suma de 245.081 dolari S.U.A.

preț a fost achitată de pârâtă și a fost respins capătul de cerere privind penalitățile de întârziere și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, cu obligarea intimatei reclamante la 22.097.000 lei, reținându-se că, deși contractul de comision are prevăzută clauza penală, față de situația specială creată cu beneficiarul extern a produselor siderurgice livrate de reclamantă, nu s-a reținut culpa pârâtei în plata cu întârziere, aceasta dovedind că a respectat art. 28 din contractul de comision.

În contra celei din urmă hotărâri, a declarat recurs reclamanta criticând soluția pronunțată în apel, susținând, în esență, că greșit pârâta a fost exonerată de la plata penalităților de întârziere, deoarece, între contractul de comision încheiat și raporturile contractuale dintre pârâtă și firmele S. Bacău și F. Năvodari, nu există relații de condiționare, și, în consecință recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și, în fond, obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, cu consecința exonerării recursului de la plata cheltuielilor de judecată în apel, în sumă de 22.697.000 lei.

Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea constată că, între părți, s-a încheiat contractul de comision nr. 4001/8 din 9 martie 1998, potrivit căruia pârâta, în calitate de comisionar, s-a obligat să efectueze în numele reclamantei, în calitate de comitent, operațiunile prevăzute în contract la art. 1 și 2 , respectiv, importul unor cantități de fier praf și bulgări, iar contractul de comision pentru import nr. 4014/6 din 5 noiembrie 1997, încheiat între aceleași părți, nu există relații de condiționare.

Iar, conform art. 27 alin. (3) și (4) din contractul de comision pentru export nr. 4001/08 din 9 martie 1998, încheiat de ambele părți, pârâta avea obligația să achite prețul mărfii exportate în cel mult 30 de zile de la data buletinului vamal pentru produsele siderurgice livrate, însă, pârâta a încasat sumele pe marfa livrată la export și nu le-a decontat prin transfer reclamantei în termenul prevăzut de contract. Depășirea termenului prevăzut în contract la art. 27 alin. (3) și (4) atrage sancționarea comisionarului (pârâtei) la plata de penalități în procent de 0,5% pe zi de întârziere. Este adevărat că pârâta a achitat contravaloarea produselor livrate, însă, ulterior promovării acțiunii, și nu în termenul prevăzut în contract, astfel că aceasta datorează penalități de întârziere ce cuprind intervalul dintre scadența prevăzută în contract și data promovării cererii de chemare în judecată.

Cum contractul reprezintă legea părților, pârâta s-a obligat, în cazul nerespectării contractului, să fie obligată la plata penalităților de întârziere, așa încât, nelegal și netemeinic, curtea de apel a înlăturat obligația pârâtei la plata penalităților de întârziere. Or, prin nerespectarea clauzei penale, stipulată de părți în contractul de comision ce formează obiectul prezentului dosar, ar însemna ca instanța de judecată să încalce principiul (liber de asociere) consensualismului, consfințit prin art. 969 C. civ., ceea ce, într-un stat de drept democratic, este inadmisibil. În acest context, Curtea apreciază că nu poate fi luată în considerare situația specială creată de beneficiarul extern, invocată de pârâtă, atâta vreme cât aceasta a consimțit și semnat contractul de comision fără obiecțiuni, situația specială la care se referă, nu este incidentă în cauză, în raport de care pârâta să fie exonerată de la plata penalităților.

În consecință, din examinarea întregului material probator existent la dosar, Curtea constată că pârâta nu a respectat clauzele contractuale, reținându-se culpa sa în neplata contravalorii produselor. De asemenea, pentru aceleași considerente și având în vedere că cele două contracte de comision au ca obiect produse diferite, nu pot exista relații de condiționare. Așa fiind, Curtea va admite recursul reclamantei, va modifica decizia în parte, în sensul că înlătură capătul de cerere de neacordare a penalităților de întârziere menținând celelalte dispoziții ale sentinței conform art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretențiuni va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, și, cum prin prezentul recurs, s-a modificat decizia curții de apel, în sensul înlăturării capătului de cerere a neacordării penalităților de întârziere, urmează ca și cheltuielile de judecată acordate în sarcina reclamantei, să fie calculate corespunzător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul formulat de reclamanta SC S. SA Hunedoara împotriva deciziei nr. 1118 din 4 iulie 2001 a Curții de Apel București, secția V comercială, pe care o modifică în parte, în sensul că înlătură capătul de cerere a neacordării penalităților de întârziere și menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 18 februarie 2003.