ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3336/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5717 din 2 octombrie 2000 a

Tribunalului București, secția comercială, a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanta SC T. SA, în contradictoriu cu pârâta SC R. SA și a fost obligată

pârâta să plătească reclamantei suma de 733.694,25 dolari S.U.A., în lei la

data achitării efective, cu titlu de contravaloare marfă; 474.502,77 dolari

S.U.A., în lei la data achitării, cu titlu de penalități, precum și cheltuieli

de judecată în sumă de 290.287.784 lei taxă timbru și 50.000 lei timbru

judiciar.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC

R. SA, criticând-o sub următoarele aspecte:

Instanța de fond nu a verificat actele dosarului

pentru a constata că termenul de prescripție s-a împlinit, deci, dreptul la

acțiune s-a prescris.

Factura 34 C nu s-a încasat nici până în prezent, din

culpa exclusivă a reclamantei, iar prin factura 1 C s-a reținut tot ce nu s-a

putut reține din factura 34 C și, de fapt, reclamanta este cea care datorează

suma de 827.194 dolari S.U.A. către pârâta apelantă.

Reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile sumate prin

contractul de export pe 1998, determinând neplata reținerii contravalorii

importurilor, comisioanelor, transportului intern, contrastaliilor.

Reținerile ce trebuiau făcute la factura 34 C s-au

efectuat din factura 1 C, rămânând ca reclamanta să mai achite suma de 827,09

dolari S.U.A. Conform contractului de export pe anul 1998, penalitățile se pot

calcula numai la trecerea a 5 zile de la încasarea contravaloarea mărfii de la

extern.

Curtea de Apel București, secția V-a comercială, prin

decizia nr. 1001 din 12 iunie 2001 a respins, ca nefondat, apelul SC R. SA

București.

În apel s-au depus înscrisuri.

Curtea de apel a reținut:

Termenul de prescripție începe să curgă de la data

când factura devine exigibilă, iar, potrivit contractului de comision, data

nașterii obligației de plată a facturii este de 5 zile lucrătoare de la data

încasării contravalorii mărfii de la extern, iar nu data emiterii facturii.

Suma solicitată de reclamantă reprezintă

contravaloarea mărfurilor livrate în baza contractului de comision,

reclamantei.

Penalitățile de întârziere s-au calculat numai pentru

facturile nr. 241318 A; 202209 A; 202212; 34 C, 1 C, iar penalitățile s-au

calculat, conform clauzei penale din contractul de comision.

Suma reprezintă contravaloarea mărfii livrate după

deducerea cheltuielilor și comisionului SC R. SA, iar neîncasarea contravalorii

mărfii de la partenerul extern este din culpa exclusivă a apelantei.

În contra celei din urmă hotărâri, pârâta a declarat

recurs, criticând soluția pronunțată în apel pentru nelegalitate și

netemeinicie, susținând, în esență, că:

- dreptul la acțiune, privind obligarea sa la plata

contravalorii facturilor din anul 1996 și 1997, s-a prescris;

- nu i se poate solicita contravaloarea facturii 34 C

/1998, deoarece din ea urma să se rețină, conform anexei din 15 septembrie 1998

la contractul de comision pentru export pe anul 1998, contravaloarea

importurilor din contractul de import nr. 3/1998 și a celorlalte cheltuieli în

sumă de 305.702,65 dolari S.U.A.;

- factura nr. 34 C /1998 nu s-a încasat din culpa

exclusivă a reclamantei, dar, chiar dacă s-ar fi încasat, din totalul acestei

facturi se acoperea o parte (235.952,37 dolari S.U.A.) din suma de 305.702,65

dolari S.U.A. cât reprezintă contravaloarea importurilor și comisioanelor,

potrivit anexei din 15 septembrie 1998;

- din factura 1 C /1998 în valoare de 238.550,40

dolari S.U.A. a reținut o parte din importuri și comisioane, ce nu s-a putut

reține din factura 34 C, care nu s-a încasat, astfel că, în situația în care se

va pronunța favorabil litigiul cu SC V., în sensul încasării contravalorii

facturii nr. 34 C/1998, pârâta va achita intimatei suma de 150.708,75 dolari

S.U.A. În acest sens, pârâta susține că suma la care ar putea fi obligată este

de 150.708,75 dolari S.U.A.;

- precizează recurenta că, potrivit contractului de

comision pentru export pe anul 1998, decontarea mărfii la furnizor urma să se

facă numai după 5 zile de la încasarea contravalorii mărfii de la import. Or,

în fapt, marfa facturată cu factura nr. 34/ C /1998 nu s-a încasat, iar pârâta,

în calitate de comisionar a reclamantei, a promovat acțiune împotriva

partenerului extern ale căror cheltuieli urmează să le suporte reclamanta

potrivit clauzelor contractului de comision;

- în ce privește plata penalităților de întârziere,

nu se pot acorda atâta timp cât factura nr. 34/  C /1998 nu a fost încasată,

iar, potrivit contractului, obligația de achitare era în 5 zile de la încasarea

la extern a contravalorii mărfii și plata făcându-se după deducerea

contravalorii mărfurilor din contractul nr. 3/1998 și a celorlalte comisioane

și contrastalii;

- referitor la factura 1 C /1998 nu se pot percepe

penalități deoarece, din culpa reclamantei, a fost obligată să rețină

cheltuielile ce trebuiau încasate din factura 34 C /1998, neîncasată, întrucât

a expirat acreditivul ca urmare a nelivrării la timp a mărfii.

În consecință, recurenta a solicitat admiterea

recursului, așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată în apel și

recurs.

În drept se invocă art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare.

Din examinarea globală a actelor și lucrărilor

dosarului, Curtea constată că între pârâtă, în calitate de comisionar, și

reclamantă, în calitate de comitent, s-au încheiat contracte de comision export

pe anii 1996, 1998 și 1998, prin care pârâta se obliga să vândă către terți,

îngrășăminte chimice livrate de către reclamantă și după deducerea

cheltuielilor comisionarului și a comisionului, să achite comitentului

(reclamantei) contravaloarea mărfii.

Reclamanta, prin acțiunea introductivă, a solicitat

obligarea pârâtei la plata sumei de 763.694,25 dolari S.U.A. debit, 474.502,77

dolari S.U.A. penalități de întârziere, cu 290.337.784 lei cheltuieli de judecată

iar în apel, curtea de apel face o examinare globală, fără a se dispune, în

virtutea rolului activ al instanței, efectuarea unei expertize de specialitate

pentru a se defalca suma globală, care reprezintă contravaloarea a cinci

facturi și anume: F 200209 din 28 mai 1998, în valoare de 484.500 dolari

S.U.A.; F 200212 din 28 mai 1997, în valoare de 144.250 dolari S.U.A.; F

241.318 A/1998 în valoare de 89.223,73 dolari S.U.A. și facturile nr. 34 C

/1998 și 1 C /1998, primele două facturi corespunzând contractului de comision

pe anul 1997, cea de a treia era, conform contractului de comision pe anul

1996, iar ultimele două facturi fiind, conform contractului de comision pe anul

1998.

Soluția instanței de apel este nelegală și

netemeinică, întrucât nu a examinat termenul de prescripție în raport cu

contractele de comision încheiate între părți și având în vedere că dreptul

material la acțiune al reclamantei trebuia calculat în raport de acestea. Din

considerentele deciziei recurate, referitor la excepția de prescripție invocate

de pârâtă, curtea de apel se referă numai la contratul de comision din anul

1998, omițând să se pronunțe la celelalte două contracte de comision și,

implicit, la facturile aferente acestora, în raport de care să se constate dacă

dreptul material la acțiune al reclamantei este prescris.

În ce privește facturile nr. 34 C și 1 C, de

asemenea, curtea de apel a dat o hotărâre nelegală și netemeinică, deoarece,

obiectul acțiunii reclamantei este neclar, în lipa administrării de probe și

punerea în vedere de a preciza obiectul acțiunii, ceea ce curtea de apel nu a

făcut.

În consecință, Curtea constată că se face referire la

alte contracte decât cel din 1998, nu s-a făcut o analiză a facturilor pentru a

se clarifica modul în care s-a desfășurat derularea contractului de comision,

în sensul administrării unei expertize în acest sens, nu este fundamentată

identitatea, individualizarea sumei pretinse de reclamantă, se face vorbire de

5 facturi, ce privesc sume anterioare, pe care reclamanta nici nu le solicită

prin acțiune.

Așa fiind, Curtea constată recursul pârâtei fondat,

motiv pentru care îl va admite, va casa decizia atacată și va trimite cauza,

spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru completarea probelor:

- precizarea obiectului acțiunii în raport cu care se

poate face analiza prescrierii dreptului la acțiune a celor cinci facturi

(obiectul acțiunii fiind neclar, sumele solicitate din facturi nu sunt cerute

în acțiunea reclamantei), raportate la clauzele contractuale;

- efectuarea unei expertize în raport cu precizarea

dreptului la acțiune al reclamantei pentru a se constata modul în care s-au

derulat relațiile contractuale de comision, analizarea și examinarea

facturilor;

- defalcarea sumei solicitate de reclamantă în raport

cu relațiile comerciale de comision derulate de părți.

Având în vedere și dispozițiile art. 725 teza II-a C.

proc. civ. potrivit cărora procesele, în curs de judecată la data schimbării

competenței instanțelor legal învestite, vor continua să fie judecate de acele

instanțe în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi

privitoare la competență sunt pe deplin aplicabile.

Referitor la cheltuielile de judecată cerute de

recurentă, vor fi soluționate cu prilejul rejudecării în fond a apelului, în

raport de dispozițiile legale în materie.

Așa fiind, Curtea

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta SC R. SA București

împotriva deciziei nr. 1001 din 12 iunie 2001 a Curții de Apel București,

secția comercială, pe care o casează și trimite cauza, spre rejudecare, la

Curtea de Apel București.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iulie 2003.