ÎCCJ, decizie (scj.ro #230232)

Contract de furnizare. Indicarea în contract de către vânzător a unui terț pentru efectuarea anumitor activități. Lipsa consimțământului terțului în asumarea unor obligații contractuale proprii. Lipsa calității sale procesuale pasive

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul/Drept procesual civil. Dispoziții generale. Acțiunea civilă

Index alfabetic: Acțiune în rezoluțiune

Contract de furnizare

Cerere de repunere în situația anterioară

Excepția lipsei calității procesuale pasive

Principiul libertății contractuale

Interpretarea contractului

Răspuns la întâmpinare

Principiul disponibilității

C. proc. civ., art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (4), art. 36, art. 204, art. 478

C. civ., art. 1182 alin. (1), art. 1266, art. 1280, art. 1296

Regulamentul UE nr. 2015/848, art. 1 alin. (1)

Simpla indicare în cuprinsul contractului a unui terț agreat de către vânzător pentru efectuarea anumitor activități - de revizie, reparație sau întreținere a bunurilor achiziționate-, în lipsa însușirii de către respectivul terț a contractului, prin semnătură ori în alt mod susceptibil a exprima, neîndoielnic, consimțământul acestuia în asumarea unor obligații contractuale proprii, nu este de natură a conferi calitate de parte contractantă și nici de a naște în sarcina terțului obligații contractuale, întrucât, potrivit art. 1280 C. civ., contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Prin urmare, prin respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei - terț, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 36 C. proc. civ., conform cărora calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, precum și dispozițiile art. 1182, art. 1266, art. 1280 și ale art. 1296 C. civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 869 din 20 mai 2025

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată la data de 25 august 2020 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/1285/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. și C. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună rezoluțiunea contractului de furnizare nr. 500 din 30.05.2019, repunerea părților în situația anterioară, cu consecința obligării pârâtelor la plata și restituirea către reclamantă a prețului contractului în sumă de 176.000 de euro, în echivalent lei la data plății (la cursul BNR de la data plății), precum și obligarea în solidar a pârâtelor la plata spezelor bancare ale reclamantei derivate din contractul de credit nr. 7955142 din 19.07.2019, încheiat de aceasta pentru achiziționarea utilajelor, respectiv a sumei de 56.852,89 lei reprezentând dobânda bancară și comisioanele bancare deja achitate, precum și obligarea pârâtelor la plata tuturor spezelor bancare viitoare de la data încheierii contractului de credit și până la data restituirii efective a prețului contractului, cu titlu de daune-interese.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor la plata daunelor-interese în cuantum de 894.283,86 lei, respectiv suma de 819.150 lei reprezentând contravaloarea cantității de struguri pierdută ca urmare a imposibilității acesteia de a folosi utilajele și suma de 75.133,86 lei reprezentând contravaloarea închirierii altor utilaje pentru recoltarea producției agricole din anul 2019.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1549 și urm. și art. 1707 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1609/2022 din 20 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/1285/2020, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.R.L. și a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta B.; s-au respins excepțiile tardivității, decăderii și lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție D. SAS și a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. S.R.L.; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată; a fost obligată reclamanta la plata către pârâta C. S.R.L. a sumei de 5.450 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a fost respinsă cererea chematei în garanție de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată; a fost obligată pârâta D. la plata către chemata în garanție a sumei de 48.863,19 euro cu titlu de cheltuieli de judecată și a fost respinsă cererea pârâtei D. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe reclamanta A. S.R.L. și pârâta B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 431/2024 din 15 octombrie 2024, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.R.L.; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată și, în consecință, s-a dispus rezoluțiunea contractului de furnizare nr. 500 din 30.05.2019; s-a dispus repunerea părților în situația anterioară în sensul că a fost obligată pârâta B. să restituie suma de 176.000 euro, în echivalent lei la cursul BNR de la data plății; au fost obligate pârâtele B. și C. S.R.L., în solidar, să plătească reclamantei cu titlu de daune-interese suma de 45.482,312 lei, cu titlu de dobândă bancară și comisioane achitate de reclamantă în baza contractului de credit nr. 7955142 din 19.07.2019 (sumă redusă cu 20% din suma solicitată de 56.852,89 lei), la care se adaugă toate spezele bancare viitoare datorate de reclamantă în baza contractului de credit, până la data restituirii efective a prețului contractului nr. 500 din 30.05.2019, sume care se vor reduce cu 20%; au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei cu titlu de daune-interese suma de 102.920,8 lei, reprezentând contravaloarea recoltei pierdute și suma de 60.107,088 lei, reprezentând contravaloarea închirierii altor utilaje pentru recoltarea producției agricole din anul 2019; au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei cu titlu de daune-interese suma de 85.290,4 lei reprezentând contravaloarea salariilor achitate muncitorilor zilieri și a obligațiilor fiscale plătite bugetului de stat aferente acestor venituri, pentru recoltarea producției agricole din anul 2020; a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată; au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei suma de 58.020,88 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate și cuvenite la fond; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei C. S.R.L. suma de 1.090 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate și cuvenite la fond; au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate la fond de reclamantă și pârâta C. S.R.L. până la valoarea cea mai mică și, în consecință, au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei suma de 56.930,88 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond; a fost admis apelul declarat de apelanta B. în contradictoriu cu intimata chemata în garanție D. SAS și a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost obligată pârâta B. la plata către chemata în garanție D. SAS a sumei de 21.383,19 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.

Împotriva acestei decizii, pârâtele B. și C. S.R.L. au declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În subsidiar, în situația reținerii cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, solicită să se dispună respingerea cererii de apel formulată de A. S.R.L. ca nefondată și admiterea cererii de apel formulată de B., precum și obligarea intimatei-reclamante la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Printr-o primă serie de critici, recurentele-pârâte susțin nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a C., fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele arată, sub un prim aspect, că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., prevederi legale potrivit cărora calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Așadar, atât timp cât părțile au înțeles să încheie un contract de furnizare între un singur furnizor (B.) și un achizitor (A.), iar criticile concrete formulate de intimata A. au avut în vedere de o manieră exclusivă aspecte din sfera executării contractului, care nu pot fi opozabile ori imputabile unui terț (C.), apreciază că instanța de apel era ținută să constate că aceasta din urmă nu justifică, în cauză, calitate procesuală pasivă.

În al doilea rând, recurentele susțin că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 9, art. 14, art. 477 și art. 478 C. proc civ.

Pentru a reține calitatea procesuală pasivă a C. și, ulterior, pentru a dispune obligarea acesteia, în solidar, cu B. la plata de daune - interese către A., Curtea de Apel Cluj a reținut că între C. și A. ar exista un pretins raport contractual întrucât prin oferta pusă la dispoziția cumpărătorului, acceptată de acesta, C. și-ar fi asumat, în susținerea obligației de garanție a vânzătoarei B., obligația de a efectua toate activitățile de service a bunurilor, precum și obligația de instruire a angajaților cumpărătoarei, în vederea utilizării raționale a obiectului contractului.

Arată că instanța de apel a reținut existența unui raport contractual distinct între C. și A. derivând din Oferta nr. 401/2019, ce ar fi fost asumată de către C. și acceptată de către intimata-reclamantă, distinct și necondiționat de încheierea contractului de furnizare nr. 500/2019.

În egală măsură, s-a reținut faptul că societățile recurente ar face parte dintr-un grup de societăți, motiv pentru care un comportament al filialei (considerată ca fiind B.) poate fi imputat societății-mamă (considerată ca fiind C.), răspunderea acesteia din urmă putând fi atrasă inclusiv din această perspectivă.

Recurentele mai arată și faptul că instanța de apel a statuat în sensul în care C. nu ar fi acționat în calitate de mandatar al B., doar aceasta din urmă având calitatea de furnizor-vânzător în temeiul contractului. Așadar, însăși premisa analizei instanței de apel o reprezintă delimitarea raportului contractual derivat din contractul de furnizare (între B. și A.) de presupusul raport juridic descris între A. și C., despre care se afirmă că și-ar fi asumat obligații contractuale proprii, în legătură cu realizarea obiectului contractului.

Or, rejudecând, Curtea de Apel Cluj era ținută să constate că, în realitate, ceea ce s-a dedus judecății vizează strict atragerea răspunderii contractuale, în baza contractului de furnizare încheiat între A. și B., iar nu împrejurări distincte, grefate pe alte pretinse raporturi juridice. Ca atare, cauza cererii de chemare în judecată, unică și circumstanțiată raportului contractual derulat între A. și B., nu a avut în vedere și nu putea fi extinsă la elemente extrinseci acestuia, cum este cazul presupusului raport direct dintre A. și C.

Prin urmare, recurentele-pârâte susțin că, în egală măsură, calitatea procesuală trebuia apreciată în funcție de pretențiile concrete formulate atât timp cât A. a înțeles să deducă judecății în primă instanță exclusiv aspecte derivate din pretinsa neexecutare a contractului de furnizare, stabilind de o manieră neechivocă inclusiv cauza cererii sale; asupra acestui element instanța de apel nu ar fi putut să revină, conform legii, prin analizarea pretinselor raporturi juridice cu caracter distinct și care excedează acestor coordonate.

Pe de altă parte, consideră că soluția recurată se fundamentează inclusiv pe existența și conținutul unor presupuse raporturi juridice subsecvente, de desocotire, specifice societăților aflate în grup, între B. și C., independent de configurația raportului juridic dedus judecății.

Recurentele apreciază că, în acest caz, s-a procedat la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată direct în apel, cât timp solicitările A. au avut în vedere strict raportul contractual derulat în baza contractului de furnizare, iar nu elemente externe, ce țin de modalitatea de organizare a societăților recurente ori de relația dintre acestea.

Astfel, confuzia instanței de apel este cu atât mai evidentă cu cât aceasta poartă inclusiv asupra naturii răspunderii potențial incidente, ceea ce nu semnifică altceva decât schimbarea nepermisă a cauzei cererii de chemare în judecată.

Practic,

extra legem,

instanța introduce ideea unei veritabile acțiuni directe a cocontractantului pentru obligațiile născute din raporturile intra-societare, aspect care se îndepărtează de obiectul și cauza inițială a cererii.

Arată că analiza specifică de care instanța de apel era ținută sub aspectul calității procesuale trebuia să rămână cantonată coordonatelor inițiale ale cererii, inclusiv sub aspectul cauzei acesteia, respectiv pretinsa neexecutare a obligațiilor contractuale de către cocontractantul B.

Așadar, susțin recurentele, toate aceste elemente nu reprezintă altceva decât concretizarea depășirii de către Curtea de Apel Cluj a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, respectiv de ceea ce s-a apelat, reglementate de art. 477 și art. 478 C. proc. civ., sub aspectul modificării nepermise a cauzei cererii, direct în calea de atac a apelului.

Mai susțin și faptul că soluția recurată este pronunțată cu nesocotirea principiilor disponibilității și contradictorialității, în condițiile în care, pe de-o parte, A. nu și-a întemeiat niciodată pretențiile pe un alt raport juridic decât cel derivat din încheierea contractului de furnizare, iar, pe de altă parte, nu s-a procedat, la vreun moment, la punerea în discuția părților a unei asemenea modificări sub aspectul cauzei cererii de chemare în judecată.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte susțin că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a C. este rezultatul raționamentului contradictoriu al instanței de apel.

Arată că un prim element de confuzie în raționamentul instanței de apel îl reprezintă rolul C. în economia mecanismului contractual, respectiv titlul cu care recurenta C. ar fi emis Oferta nr. 401/25.04.2019.

Astfel, pe de-o parte, Curtea de Apel Cluj a statuat că oferta a fost emisă de recurenta C. în numele și pe seama B., sens în care aceasta din urmă ar fi avut strict rolul unui mandatar, iar, pe de altă parte, tot instanța de apel stabilește că recurenta C. nu ar fi jucat rolul unui

simplu mandatar, ci și-ar fi asumat obligații proprii direct în raport de societatea cumpărătoare.

Totodată, Curtea de Apel Cluj face inclusiv aprecieri divergente asupra titularului obligației de instructaj, întrucât, pe de-o parte, se afirmă că C. și-ar fi asumat, în nume propriu, obligația de a asigura instructajul personalului, pe de altă parte, decizia recurată reține faptul că obligația de efectuare a instructajului incumba recurentei B.

Nu în ultimul rând, recurentele susțin contrarietatea considerentelor deciziei recurate, aceasta relevându-se inclusiv la nivelul obligațiilor concrete despre care se afirmă că ar fi fost asumate de către C. Pe de-o parte, Curtea de Apel Cluj concluzionează în sensul în care C. și-ar fi asumat obligații proprii, direct față de cumpărătoarea A., devenind astfel parte în contract. Pe de altă parte, tot instanța de apel constată că obligațiile vizând instructajul, pretins a fi asumate de recurenta C., ar fi avut caracter subsidiar, în susținerea obligației de garanție a vânzătoarei B.

Recurentele mai invocă și o disonanță regăsită între considerente și dispozitivul hotărârii, prin care acestea au fost obligate, în solidar, la plata sumelor cu titlu de daune - interese solicitate de intimata A.

Consideră că, în ipoteza în care instanța de apel aprecia că măsura rezoluțiunii contractului este necesară, în contextul neexecutării obligației de instructaj, soluția nu putea viza, de o manieră legală, entități care nu ar fi fost ținute, în viziunea sa, la executarea unei asemenea obligații. Or, împrejurarea că instanța de apel a procedat la obligarea recurentelor la plata sumelor solicitate, de o manieră solidară, relevă tocmai neclaritatea raționamentului instanței de apel.

Prin urmare, recurentele apreciază că instanța de apel nu a procedat la analizarea criticilor formulate în apel de o manieră consecventă, existând neclarități cu privire la calitatea în care a acționat C. la momentul emiterii Ofertei nr. 401/25.04.2019, identitatea părților contractului de furnizare și modalitatea în care C. și-ar fi asumat anumite obligații, precum și titularul drepturilor corelative acestora, împrejurări care conduc la concluzia că decizia recurată nu întrunește cerințele legale din materia motivării hotărârilor judecătorești.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte susțin că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a C. este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a art. 10, art. 209, art. 1.182 alin. (1), art. 1.188 alin. (1) și (2), art. 1.296, art. 1.280, art. 1.445, art. 1.266 și urm. C. civ., art. 42 din Legea nr. 31/1990

,

precum și a prevederilor Regulamentului UE nr. 2015/848.

Printr-o primă critică subsumată pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentele arată că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1182 alin. (1) și art. 1188 alin. (1) și (2) C. civ., deoarece instanța de apel era ținută să constate că, din momentul întrunirii acordului de voințe, chiar în ipoteza în care acest acord s-ar întruni în baza mecanismului ofertei și acceptării, contractul de furnizare s-a considerat încheiat exclusiv între vânzătoarea B. și cumpărătoarea A., nefiind relevante formalitățile precontractuale în care părțile ar fi emis oferte ori acceptări, în nume propriu ori prin reprezentant, conform legii.

De altfel, ceea ce omite în totalitate instanța de apel este tocmai faptul că, potrivit mecanismului ofertei și acceptării, contractul se consideră încheiat la momentul la care acceptarea ajunge la ofertant. Or, în speță, în ciuda ofertei emise de mandatar, simpla împrejurare că cocontractantul nu a emis acceptarea expresă a acesteia, conform legii, conduce la concluzia că încheierea propriu-zisă a contractului a avut loc, în realitate, pe calea negocierilor.

Prin urmare, analiza instanței de apel trebuia să se limiteze la identificarea părților contractante, concluzia firească fiind aceea că, din moment ce C. nu figurează în rândul semnatarilor, neasumându-și obligații în ceea ce privește contractul de furnizare, aceasta din urmă nu justifica, în realitate, calitate procesuală pasivă în cauză.

Mai susțin recurentele că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 209, art. 1296, art. 1280 și art. 1266 și urm. C. civ. deoarece, în analiza sa, instanța de apel a nesocotit în totalitate normele legale în materia reprezentării, considerând, cu interpretarea nelegală a clauzelor contractuale, că reprezentantul ar avea calitatea de parte în contract.

Sub acest aspect, raționamentul instanței de apel se fundamentează, în aparență, pe anumite prevederi contractuale, pe care aceasta din urmă le interpretează eronat, ca instituind obligații în sarcina C.

Pe de-o parte

,

conduita și contribuția C. în ceea ce privește încheierea contractului de furnizare s-a limitat la asigurarea reprezentării B. în relația cu A., în etapa precontractuală, sens în care C. a emis, în numele și pentru B., Oferta nr. 401/25.04.2019.

Fiind vorba despre un mandat cu reprezentare, C. declinându-și calitatea de mandatară intimatei A. în cadrul interacțiunilor dintre acestea, instanța de apel trebuia să constate că efectele raporturilor juridice astfel derulate nu se puteau produce decât în patrimoniul mandantei B., conform legii.

Pe de altă parte, contrar interpretărilor nelegale conferite de Curtea de Apel Cluj clauzelor contractuale, nici ulterior încheierii contractului de furnizare dintre A. și B., C. nu era ținută la executarea anumitor obligații, în temeiul acestui contract.

Contrar deciziei recurate, clauza 6.2 din contract nu obligă și nici nu ar fi putut obliga un terț (C.) la efectuarea operațiunilor de service ori instructaj. Din contră, această prevedere contractuală obliga A. să permită doar reprezentanților C. să execute orice tip de intervenție/servicii de revizie, reparație sau întreținere a bunurilor achiziționate.

Scopul acestei clauze nu a fost de a institui vreo obligație în sarcina C., ci de a nu permite cumpărătorului să execute el însuși sau să permită altor terți neautorizați să execute servicii de revizie, reparație sau întreținere a bunurilor achiziționate, în condițiile în care prin contract s-a instituit o obligație de garantare în sarcina B.

Contrar raționamentului instanței de apel, inserarea unei astfel de clauze nu înseamnă că service-ul autorizat agreat prin contract devine parte a raportului contractual dintre vânzător sau cumpărător ori că în sarcina acestuia s-ar institui vreo obligație. Din contră, singura obligație identificată este în sarcina cumpărătorului care, apelând la terți neautorizați, se expune pierderii garanției oferite de vânzător.

Aceasta a reprezentat tocmai rațiunea inserării clauzei 6.2 în contractul de furnizare încheiat între B. și A., de care se prevalează instanța de apel.

Drept urmare, în dezacord cu decizia recurată, simpla menționare a C. ca entitate autorizată și agreată pentru serviciile de revizie, reparație sau întreținere a bunurilor achiziționate nu îi arogă acesteia calitatea de parte în contract; acest raport juridic viza strict îndeplinirea operațiunilor de service, iar nu pretinsa neîndeplinire a obligațiilor stipulate în contract.

Aceste considerente sunt pe deplin aplicabile și în ceea ce privește operațiunile de instructaj pe care, în egală măsură și de o manieră nelegală, instanța de apel le asimilează unei pretinse neexecutări a obligațiilor derivate din contractul de furnizare.

Consideră că nelegală este inclusiv aprecierea instanței de apel asupra conduitei recurentei C., care a vizat exclusiv înștiințarea societății D. cu privire la pretențiile A., comunicându-i societății franceze faptul că va figura în litigiul declanșat de intimata-reclamantă, dacă va fi cazul.

Or, instanța de apel era ținută să observe că simpla corespondență cu privire la chestiunea litigioasă

pendinte

nu poate valora, conform legii, asumare a unor obligații contractuale de către un terț, mai ales în condițiile în care această corespondență nu este purtată prin organe ale societății care să aibă aptitudinea de a o angaja pe aceasta din punct de vedere juridic, astfel cum prevede legea.

Printr-o altă critică, recurentele-pârâte susțin că decizia recurată conferă o interpretare extensivă și nelegală prevederilor Regulamentului U.E. nr. 2015/848 privind procedurile de insolvență, cu încălcarea art. 10, art. 1445 C. civ. și art. 42 din Legea nr. 31/1990, întrucât, contrar instanței de apel, prevederile citate nu instituie efecte extinse contractului și nu conferă obligațiilor derivate din contract natură solidară.

Astfel, reține Curtea de Apel Cluj faptul că recurentele, deși distincte din punct de vedere juridic, ar face parte dintr-un grup de societăți în contextul în care ar exista identitate de administrator, respectiv participație de control din partea C. în cadrul B., împrejurare ce ar conduce la concluzia calității procesuale pasive a C. în cauză.

Recurentele susțin că dispozițiile Regulamentului mai sus evocat nu sunt aplicabile și nu prezintă relevanță în speță cât timp sfera acestuia de aplicare are în vedere exclusiv procedurile de insolvență. Or, în speță, niciuna dintre societățile implicate nu se află într-o atare situație particulară și chiar instanța de apel a reținut că nu a fost regăsită o reglementare care să trateze exclusiv grupul de societăți, cum ar fi fost necesar, pentru fundamentarea raționamentului său.

Chiar preluând exclusiv definițiile regulamentului citat în ceea ce privește grupul de societăți, concluzia legală nu poate fi în sensul solidarității dintre cele două recurente, în condițiile în care o atare împrejurare nu se prezumă, ci trebuie să rezulte expres din voința părților ori din lege. Contrar raționamentului instanței de apel, în situația de față, o asemenea dispoziție nu există.

În orice caz, fiind vorba de raporturi contractuale, solidaritatea dintre recurente ar fi putut exista strict în măsura în care acestea din urmă ar fi fost, ambele, părți în contractul de furnizare, respectiv acestea ar fi convenit, de o manieră expresă, în sensul stipulării solidarității. Cum niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită, nu pot fi reținute nici considerentele instanței de apel, care sunt profund eronate sub acest aspect.

Recurentele apreciază că eroarea instanței de apel se întinde inclusiv asupra naturii și efectelor relației dintre societatea-mamă și filiala sa, raționamentul Curții de Apel Cluj fiind contrar dispozițiilor art. 42 din Legea societăților comerciale, în condițiile în care acestea stabilesc individualitatea filialelor.

Susțin recurentele că B. nu reprezintă o filială a C., iar C. nu are calitatea de societate - mamă în raport de B. Dimpotrivă, societățile recurente sunt distincte și nu se află într-o atare relație; or, cât timp cererea de chemare în judecată are ca obiect pretenții decurgând dintr-un contract pe care C. nu l-a semnat și, prin urmare, nu și-a asumat în baza acestuia vreo obligație față de A., soluția instanței de apel asupra criticilor vizând calitatea procesuală pasivă a C. este nelegală.

Totodată, intimata - reclamantă nu a formulat la vreun moment pretenții față de C. în calitate de pretinsă societate - mamă a B., motiv pentru care și din această perspectivă nu exista vreun fundament pentru care instanța de apel să fi reținut calitatea procesuală pasivă a acesteia.

Printr-un alt set de critici, recurentele-pârâte susțin că instanța de apel a soluționat în mod nelegal critica privitoare la limitele învestirii, principiul disponibilității și rolul activ al judecătorului, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele consideră că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 13 și art. 14 C. proc. civ. din perspectiva nelegalității operațiunii de recalificare, efectuate de Curtea de Apel Cluj direct în calea de atac, a apărărilor A. din răspunsul la întmpinare ca reprezentând

„cerere modificatoare”.

Deși exigențele procesului civil o impuneau, instanța de apel a procedat la o atare recalificare fără a supune acest aspect dezbaterilor contradictorii.

Lipsa unei dezbateri contradictorii asupra chestiunilor considerate de instanță decisive echivalează cu privarea părților de orice mijloc de apărare efectiv.

Așadar, în măsura în care instanța de apel considera că revenea tribunalului obligația de a pune în discuția părților o eventuală recalificare a apărărilor A. drept o cerere modificatoare și, implicit, tardivitatea acestora, calea pe care instanța de apel o avea la dispoziție era fie anularea hotărârii și trimiterea cauzei către prima instanță pentru ca aceasta să pună în discuția pretinsa modificare, fie de a admite apelul și, în rejudecare, de a pune în discuție acest aspect.

Mai invocă recurentele și încălcarea dispozițiilor art. 9, art. 22 și art. 204 C. proc. civ. din perspectiva chestiunilor asupra cărora instanța de apel a apreciat că Tribunalul Cluj ar fi trebuit să procedeze la recalificare.

Contrar deciziei recurate, simplele apărări formulate de A. pe calea răspunsului la întâmpinare privind obligația de instructaj nu echivalau cu motive noi de rezoluțiune și nu induceau necesitatea lămuririlor sub acest aspect.

Așadar, intimata - reclamantă nu a solicitat vreodată în fața primei instanțe să se dispună rezoluțiunea pe motiv că nu s-ar fi executat sau s-ar fi executat neconform obligația de instructaj, ci doar a făcut trimitere în mod general la obligația de instructaj, în combaterea apărărilor pârâtelor.

Curtea de Apel Cluj a făcut o confuzie esențială între noțiunile de „motive” și „argumente”, primele fiind singurele apte să conducă la dispunerea rezoluțiunii. Astfel, în susținerea celor două motive de rezoluțiune invocate prin acțiune, intimata - reclamantă a antamat în mod vag, cu titlu de argument, inclusiv aspecte relative la pretinsa neexecutare a obligației de instructaj. Aceasta nu echivalează cu faptul că ar fi solicitat rezoluțiunea și pentru acest motiv. Teza contrară nu face decât să accentueze încălcarea dispozițiilor art. 204 C. proc. civ. de către instanța de apel, care asimilează simplele apărări ori susțineri privitoare la împrejurările de fapt ca fiind cereri noi, modificatoare ale cererii inițiale.

Pe de altă parte, Curtea de Apel Cluj face o confuzie esențială între starea de fapt prezentată de părți și motivele care ar justifica o eventuală măsură de rezoluțiune a contractului.

Din această perspectivă, nu se putea imputa primei instanțe nici împrejurarea că aceasta nu ar fi analizat și nu s-ar fi pronunțat asupra întregii stări de fapt invocate de către intimata- reclamantă, dar nici împrejurarea că nu ar fi procedat în sensul art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În egală măsură, contrar deciziei recurate, prima instanță era ținută să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, astfel cum prevede art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze principiul disponibilității în substanța lui, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților.

Împrejurarea imputată de Curtea de Apel Cluj primei instanțe nu reprezintă altceva decât pretinsa omisiune a acesteia din urmă de a complini un cadru procesual obiectiv incomplet, în ciuda faptului că însăși intimata-reclamantă nu a acționat în acest sens, legea plasându-i această prerogativă de o manieră exclusivă.

Așa fiind, cât timp obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, conform art. 9 C. proc. civ., iar considerentul decisiv al instanței de apel vizează presupusa pasivitate a primei instanțe în ceea ce privește lămurirea situației de fapt, chiar și în ipoteza în care aceasta din urmă ar fi solicitat explicații cu privire la această împrejurare, având în vedere configurația capetelor de cerere formulate de către A., Tribunalul Cluj nu s-ar fi putut pronunța, în condiții de legalitate, și asupra rezoluțiunii pentru motivul pretinsei neexecutări a obligației de instructaj.

Totodată, faptul că intimata - reclamantă nu a învestit instanța de judecată cu o cerere prin care să solicite rezoluțiunea pentru neîndeplinirea obligației de instructaj este probat și de existența dosarului nr. x/1285/2023, ce are ca obiect o altă acțiune formulată de către A. împotriva recurentelor-pârâte, prin care aceasta solicită instanței de judecată să constate rezoluțiunea contractului nr. 500/2019 pe motiv că B. nu și-ar fi îndeplinit obligația de instructaj.

Așa fiind, prima instanță în mod corect reținuse că nu a fost învestită de către intimata - reclamantă cu analiza obligației de instructaj ca motiv pentru a dispune rezoluțiunea, aprecierea Curții de Apel Cluj în sens contrar atrăgând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte susțin că soluția de admitere a criticii vizând limitele învestirii, principiul disponibilității și rolul activ al judecătorului este fundamentată pe considerente contradictorii.

Sub un prim aspect, confuzia instanței de apel poartă asupra momentului la care prima instanță ar fi fost învestită cu o atare solicitare în rezoluțiune pentru motivul neexecutării obligației de instruire, raționamentul fiind contradictoriu.

Deși instanța de apel stabilește, în primă fază, că pretinsa solicitare în rezoluțiune pe motivul neexecutării obligației de efectuare a instructajului s-ar fi regăsit, implicit, în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, tot Curtea de Apel Cluj reține, câteva paragrafe mai târziu, faptul că prima instanță ar fi trebuit să pună în discuția părților eventuala tardivitate a modificării cererii de chemare in judecată, pe calea notelor de ședință din data de 21.01.2022.

În egală măsură, în ciuda faptului că instanța de apel reține că o atare chestiune ar fi fost invocată anterior primului termen de judecată, prin răspunsul la întâmpinare, tot instanța de apel stabilește, concomitent, faptul că acest aspect ar fi fost pe larg antamat în cursul cercetării judecătorești.

Sintetizând, din moment ce Curtea de Apel Cluj impută primei instanțe faptul că aceasta din urmă nu ar fi pus în discuția părților eventualitatea modificării cererii, în sensul art. 204 C. proc. civ., pe calea notelor de ședință din data de 21.01.2022, dar nici eventuala tardivitate a acestei modificări, rezultă că, în concepția instanței de apel, acest moment ar reprezenta data de referință la care ar fi avut loc lărgirea cadrului procesual obiectiv în prima instanță.

Cu toate acestea, în mod surprinzător, decizia recurată stabilește că prima instanță fusese de la început învestită și cu privire la chestiunea obligației de instruire, în contextul formulării răspunsului la întâmpinare de către A.

Prin urmare, raționamentul instanței de apel este neclar în ceea ce privește tocmai momentul la care ar fi operat presupusa modificare a cererii, în condițiile în care chiar instanța de apel a reținut că nici pe calea cererii de chemare în judecată, dar nici pe calea cererii modificatoare din data de 26.11.2020 A. nu a solicitat rezoluțiunea contractului pe motivul neexecutării obligației de instruire.

Sub un al doilea aspect

,

confuzia instanței de apel poartă asupra obiectului pretinsei modificări aduse cererii de chemare în judecată și a mijlocului concret prin care aceasta ar trebui dedusă judecății. Pe de-o parte, reține instanța de apel că împrejurarea neîndeplinirii obligației de instructaj ar fi fost adusă în discuție anterior primului termen de judecată, în contextul expunerii stării de fapt de către intimata-reclamantă A. Pe de altă parte, tot Curtea de Apel Cluj stabilește că ipoteza aplicabilă în speță o reprezintă aceea în care intimata - reclamantă a completat ulterior situația de fapt, deși afirmarea dreptului pretins ar rămâne neschimbată.

Ulterior, tot instanța de apel afirmă că, în situația în care se procedează la completarea cererii cu noi motive de fapt care ar fundamenta pretenția, intimata - reclamantă ar fi fost ținută să formuleze cerere modificatoare, conform art. 204 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Curtea de apel revine și concluzionează în sensul în care chestiunea instructajului ar fi fost pe larg antamată prin notele scrise depuse ulterior, care concretizează complet starea de fapt a fundamentării pretențiilor A.

Prin urmare, contradictorialitatea raționamentului instanței de apel poartă inclusiv asupra obiectului pretinsei modificări a cererii de chemare în judecată: (i) pe de-o parte, se afirmă că, în ipoteza în care reclamantul completează starea de fapt, afirmarea dreptului pretins ar rămâne neschimbată (sens în care, conform deciziei recurate, nu s-ar produce modificări sub aspectul cadrului procesual obiectiv), iar, (ii) pe de altă parte, se susține că introducerea de noi motive de fapt, pe calea notelor scrise, ar fi trebuit să îmbrace forma cererii modificatoare, conform art. 204 C. proc. civ.

În egală măsură, confuzia instanței de apel rezultă inclusiv din remediile pe care aceasta le propune față de modalitatea de soluționare a cauzei în primă instanță: (i) pe de-o parte, se afirmă că prima instanță ar fi fost ținută să atragă atenția asupra tardivității cererii modificatoare

,

deși una din tezele avansate de decizia recurată stabilește ca aceasta ar fi fost formulată anterior primului termen de judecată, prin răspunsul la întâmpinare, iar, (ii) pe de altă parte, se susține că Tribunalul Cluj ar fi avut obligația de a pune în discuția părților și solicita explicații reclamantei cu privire la situația de fapt (deși aceasta ar fi fost complinită de către A. prin notele de ședință depuse, conform unei alte teze avansate de decizia recurată).

Prin urmare, decizia recurată este contradictorie atât în ceea ce privește chestiunea concretă cu privire la care ar fi purtat modificarea, cât și cu privire la aspectele de nelegalitate imputate primei instanțe.

Sub un al treilea aspect

,

caracterul contradictoriu al deciziei recurate rezultă inclusiv din modalitatea în care instanța de apel a procedat la soluționarea prezentei critici, fără punerea în discuție a ipotezei recalificării, deși tocmai acest aspect îi este imputat primei instanțe.

Astfel

,

deși instanța de apel critică faptul că Tribunalul nu ar fi procedat la punerea în discuție a unei eventuale tardivități a presupusei cereri modificatoare, sub aspectul neîndeplinirii obligației de instructaj din contract, aceeași instanță recalifică direct în apel și direct prin decizia pronunțată asupra cererilor de apel răspunsul la întâmpinare ca fiind o veritabilă cerere modificatoare, fără, însă, să pună în discuția părților o atare recalificare și, implicit, tardivitatea sa.

În concluzie, recurentele susțin că decizia recurată nu îndeplinește standardele de motivare, ceea ce echivalează cu o atingere nepermisă adusă dreptului la un proces echitabil și cu o încălcare evidentă a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., împrejurare ce reclamă intervenția instanței de control judiciar prin casarea hotărârii recurate.

O altă serie de critici se referă la nelegalitatea dciziei recurate sub aspectul soluției de dispunere a rezoluțiunii contractului, fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte susțin că decizia recurată nu beneficiază de o motivare conformă standardelor legale și conține considerente contradictorii.

Sub un prim aspect, la analiza condițiilor privind incidența dispozițiilor art. 1710 alin. (1) lit. d) C. civ., instanța de apel nu a avut în vedere și aspectele expuse de către pârâtă prin întâmpinare, întreaga sa analiză fiind fundamentată pe concluziile rapoartelor de expertiză, fără ca instanța să analizeze concluziile acestora, pe de-o parte, prin propriul filtru și, pe de altă parte, prin raportare la apărările pârâtei-recurente care veneau să infirme cele reținute de către experți.

Astfel, analiza instanței de apel cu privire la pretinsele vicii ascunse și la pretinsa lipsă de instructaj nu reprezintă altceva decât o preluare a concluziilor experților, fără ca acestea să treacă și prin filtrul analizei instanței.

În atare condiții, instanța de apel ar fi trebuit să cenzureze astfel de concluzii iar nu să le preia în cuprinsul hotărârii cu titlu de considerente menite să fundamenteze soluția din dispozitiv.

Mai susțin recurentele că instanța de apel a reținut că viciile ascunse ale combinelor și, cu precădere, sistemul constructiv defectuos al remorcării lor sunt disfuncționalități care fac improprii bunurile pentru utilizarea lor în scopul în care au fost concepute și pentru care cumpărătoarea apelantă le-a achiziționat, precum și o culpă comună a părților, într-o proporție de 20% (pentru A.) - 80% (pentru societățile B. și C.), nefiind cunoscute fundamentele care au format convingerea instanței cu privire la aceste aspecte.

Decizia civilă conține și considerente contradictorii cu privire la pretinsa predare neconformă a bunurilor, respectiv predarea combinelor fără bara de blocare verticală și cele referitoare la lanțul de siguranță.

Totodată, în condițiile în care caracterul esențial al obligației a fost avut în vedere ulterior de către instanța de apel, pe de-o parte, pentru a pronunța rezoluțiunea contractului, iar, pe de altă parte, pentru a acorda daunele - interese solicitate de către intimata - reclamantă, nu putea lipsi din cuprinsul considerentelor analiza instanței de apel în baza căreia a decis că obligația de realizare a instructajului ar fi una esențială.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentele arată că instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat a considerentelor primei instanțe cu privire la neîndeplinirea obligației de instruire cu încălcarea art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Susțin recurentele că în mod greșit instanța de apel a reținut că statuările tribunalului privind neexecutarea obligației de instructaj au intrat în puterea lucrului judecat, nefiind contestate de către pârâte, având în vedere că Tribunalul Cluj reținuse prin aceeași sentință civilă faptul că intimata-reclamantă nu a solicitat rezoluțiunea contractului și pentru motivul privind neîndeplinirea obligației de instructaj, o astfel de analiză excedând limitelor învestirii și conducând la încălcarea dreptului de dispoziție al părților, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

În acest context, considerentele prin care Tribunalul Cluj a statuat asupra pretinsei îndepliniri defectuoase a obligației de instructaj sunt considerente supraabundente și, pe cale de consecință, nu întruneau condițiile prevăzute de art. 430 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel încălcând aceste dispoziții legale.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele arată că instanța de apel a reținut, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., faptul că intimata - reclamantă ar fi solicitat rezoluțiunea contractului și pentru pretinsa neîndeplinire a obligației de instruire; or, intimata - reclamantă nu a solicitat vreodată, pe calea cererii de chemare în judecată sau a unei cereri modificatoare, rezoluțiunea contractului pentru acest motiv.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte susțin încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.685 și art. 1.686 alin. (1) C. civ. în ceea ce privește soluția dată cu privire la critica intimatei-reclamante privind încălcarea obligației de predare conformă a bunurilor sub aspect calitativ.

Instanța de apel a reținut încălcarea acestei obligații prin prisma faptului că bunurile primite nu ar asigura calitatea așteptată a recoltării expusă pe pagina de internet a producătorului și prezentată în aceeași formă, necenzurată de către pârâtele-intimate B. și C.

Așadar, curtea de apel s-a raportat la alte exigențe calitative decât cele prevăzute în contract; în cuprinsul contractului nu se face trimitere la vreo specificație tehnică existentă pe pagina de internet a producătorului cu privire la calitatea recoltării; în egală măsură, o astfel de trimitere nu există în oferta tehnică și financiară nr. 401/2019.

O altă critică se referă la încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.707 alin. (1) - (3) C. civ., în condițiile în care analiza cu privire la pretinsele vicii ascunse (probleme la sistemul de cuplare cu utilajul de tractare și scurgerile de ulei hidraulic) nu se raportează la situația existentă la data predării, ci la o perioadă ulterioară, având în vedere și faptul că viciile ascunse nu se prezumă, ci trebuie să fie dovedite.

Recurentele-pârâte susțin încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.710 alin. (1) și (2) C. civ. care instituie în favoarea cumpărătorului un drept de opțiune cu privire la remediile pe care le poate solicita vânzătorului în temeiul obligației de garantare contra viciilor.

Astfel, corecta aplicare a dispozițiilor art. 1.710 C. civ. presupunea ca instanța de judecată, învestită cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1.707 C. civ., prin care cumpărătorul solicită rezoluțiunea contractului în baza obligației de garantare pentru vicii, să analizeze cu prioritate gravitatea viciilor ascunse pe care pretinde că le-ar fi identificat și dacă nu este aplicabilă o altă sancțiune dintre cele prevăzute de art. 1.710 alin. (1) lit. a) - c) C. civ., în măsura în care vânzătorul a solicitat instanței de judecată aplicarea unei alte sancțiuni decât rezoluțiunea.

Recurentele arată că susținerea instanței de apel potrivit căreia viciile ascunse ar face improprie utilizarea bunurilor în scopul în care au fost concepute și pentru care intimata - reclamantă le-a achiziționat nu este fundamentată pe o analiză din care să rezulte motivele pentru care pretinsele vicii ascunse identificate de către instanță ar face improprie utilizarea în acord cu scopul lor și cu scopul contractului și motivele pentru care nu ar fi fost posibilă aplicarea unei alte sancțiuni dintre cele prevăzute de art. 1.710 alin. (1) lit. a) - c) C. civ., fiind incidente motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

O altă critică se referă la încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.350 alin. (1) și (2) și art. 1.549 alin. (1) C. civ. prin faptul că a reținut în sarcina pârâtelor pretinse neexecutări, cu consecințe rezolutorii ale unor obligații neprevăzute contractual.

Pentru a dispune rezoluțiunea contractului, instanța de apel a reținut, printre altele, că pârâtele nu și-ar fi îndeplinit obligațiile de instruire prin analiza situației locale a podgoriei intimatei-reclamante, pentru a vedea dacă utilajul era sau nu potrivit pentru via acesteia, aspecte avute în vedere de curtea de apel și la stabilirea bunei-credințe a recurentelor, în vederea soluționării capătului de cerere privind daunele-interese.

Cu toate acestea, obligațiile pe care le reține instanța de apel în considerentele sale nu se regăsesc printre obligațiile stabilite în sarcina B. prin contract, aceasta neasumându-și la vreun moment, nici expres, nici implicit, astfel de obligații contractuale.

Recurentele arată că, în acord cu prevederile clauzei 6.1 din contract, B. și-a asumat următoarele obligații: (i) să lanseze în fabricație/comande obiectul contractului și efectuarea reviziilor; (ii) să instruiască prin delegații săi pe client sau pe reprezentantul legal al acestuia cu privire la utilizarea rațională a obiectului contractului și efectuarea reviziilor; (iii) să predea obiectul contractual, cu condiția îndeplinirii de către client/finanțator a obligațiilor sale corelative.

În egală măsură, instanța de apel a considerat că pârâta nu și-ar fi îndeplinit obligația de predare a unor bunuri care să asigure calitatea așteptată a recoltării expusă de pagina de internet a producătorului.

Or, prin contract B. nu și-a asumat o astfel de obligație, ci doar obligația de a preda două combine de recoltat struguri, obligație ce a fost îndeplinită de către aceasta, aspect necontestat de către intimata - reclamantă.

Pe de altă parte, în condițiile în care chiar curtea de apel reține în considerentele sale faptul că o recoltare pură de 100% nu ar fi fost posibilă, rezultă că imposibilitatea de îndeplinire a acestei condiții nu poate fi încadrată drept o neexecutare a unei obligații contractuale ci, eventual, a unui viciu de consimțământ, pentru care intimata - reclamantă avea deschisă o acțiune în anularea contractului pe acest motiv, iar nu o acțiune prin care să solicite pronunțarea rezoluțiunii.

Totodată, aplicarea dispozițiilor art. 1.549 alin. (1) C. civ. nu este condiționată doar de îndeplinirea condiției privind neexecutarea unei obligații contractuale, ci și de îndeplinirea următoarelor două condiții: (i) neexecutarea să fie suficient de gravă; (ii) neexecutarea să fie nejustificată.

Pronunțarea unei soluții de rezoluțiune a contractului cu neîndeplinirea uneia sau mai multora dintre condițiile anterior menționate se transpune într-o aplicare greșită a normelor reglementate de art. 1.549 alin. (1) C. civ.

În concluzie, pronunțarea rezoluțiunii în pofida neîntrunirii condiției ca neexecutarea să fie suficient de gravă reprezintă o încălcare și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1.549 alin. (1) C. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.554 alin. (1) C. civ., recurentele-pârâte arată că prin decizia recurată instanța de apel, urmare a pronunțării rezoluțiunii contractului, a admis și capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, însă a dispus doar obligarea B. la restituirea prețului achitat către intimata - reclamantă, fără a dispune și obligarea intimatei - reclamante la restituirea bunurilor către pârâtă.

Drept consecință, instanța de apel era obligată să dispună și obligarea societății A. la restituirea bunurilor către B. În caz contrar, intimata - reclamantă ar beneficia atât de prestația primită de la B. și C., cât și propria prestație, ceea ce ar genera o îmbogățire fără justă cauză în patrimoniul A.

Pentru a se pronunța cu privire la repunerea părților în situația anterioară și în ceea ce priveș