Decizia nr. 1294/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1516/2017 a Tribunalului Specializat Cluj

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 21 octombrie 2016, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. SA, au solicitat obligarea acesteia la plata către reclamanta A. a sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului fiului D. în urma evenimentului ce a avut loc în data de 27 iunie 2012, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, raportat la echivalentul în RON al sumei datorate, de la data de 11 aprilie 2016 și până la executarea efectivă a obligației de plată. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantul B. a sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului fiului D. în urma evenimentului ce a avut loc în data de 27 iunie 2012 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, raportat la echivalentul în RON al sumei datorate, de la data de 11 aprilie 2016 și până la executarea efectivă a obligației de plată, cu cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru, onorariu avocațial și alte cheltuieli asimilate cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de tribunal în primă instanță Prin Sentința civilă nr. 1516 din 26 septembrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis, în parte, acțiunea precizată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și, în consecință: a obligat pârâta să plătească reclamantei A., suma de 50.000 euro, în echivalent RON la data plații, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, precum și penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi, începând din data de 11 aprilie 2016 și până la plata debitului principal. A obligat pârâta să plătească reclamantei B., suma de 50.000 euro, în echivalent RON la data plații, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, precum și penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi, începând din data de 11 aprilie 2016 și până la plata debitului principal.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel în apel Prin Decizia civilă nr. 2 din 09 ianuarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins apelul declarat de C. SA împotriva Sentinței civile nr. 1516 din 26 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj.

Cererea de recurs Împotriva acestei decizii, pârâta Societatea C. SA a declarat recurs, în temeiul dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recursul a fost înregistrat, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 26 martie 2018, și repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului de filtru nr. 10, astfel cum rezultă din fișa Ecris. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și reținerea, spre o nouă judecare a cauzei, în faza apelului, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-pârâtă a dezvoltat critici cu privire la interpretarea și aplicarea în mod greșit a prevederilor art. 2528 C. civ. de către instanța de apel, susținând că nu poate fi reținută teza potrivit căreia data cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea este data la care s-a respins plângerea împotriva soluției de neîncepere a urmării penale, în condițiile în care, în mod obiectiv, intimații - reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască vinovatul și paguba încă de la data producerii accidentului sau, cel mai târziu, de la data de 20 septembrie 2012, data pronunțării ordonanței. Pe de altă parte, interpretând în mod eronat prevederile art. 1394 C. civ., instanța de apel a apreciat că operează termenul de prescripție de 5 ani în cazul infracțiunii de ucidere din culpă, cu toate că nu mai era posibilă tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate de producerea accidentului. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susținut că nu sunt susceptibile a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, cel puțin din cauza decesului persoanei vinovate, astfel că textul de lege privind prorogarea termenului de prescripție nu este aplicabil și cauza nu poate fi calificată ca fiind una penală în sensul art. 1394 C. civ., după cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 387 din 27 mai 2015. O altă critică adusă deciziei recurate vizează abordarea contradictorie a instanței de apel cu privire la durata și data de la care începe să curgă termenul de prescripție, fapt ce contravine principiilor consacrate în materia motivării hotărârilor judecătorești, fiind de nepermis ca motivarea să îmbrățișeze mai multe variante de interpretare, chiar dacă acestea conduc la același rezultat. Recurenta-pârâtă a mai criticat hotărârea atacată și prin prisma faptului că Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, prin care s-a aprobat Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, a reglementat faptul că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, pentru daunele morale se au în vedere legislația și jurisprudența din România. A invocat, cu titlu de jurisprudență, Decizia nr. 62 din 10 ianuarie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a reținut, cu valoare de principiu, faptul că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar criteriile care stau la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective și pot forma obiectul controlului instanței de recurs. Instanța a împărtășit criteriul general evocat de către instanța europeană potrivit căruia despăgubirile trebuie să reprezinte un raport rezonabil de proporționalitate având în vedere gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii acesteia. Prin urmare, sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să constituie niște măsuri excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele acestora. În acest context, recurenta-pârâtă a apreciat că suma de 100.000 euro, acordată cu titlu de daune morale, constituie o măsură excesivă, dat fiind faptul că operațiunea de cuantificare a daunelor morale nu a avut în vedere criteriile jurisprudențiale obligatorii, prin raportare la prevederile mai sus menționate, ceea ce reprezintă, pe de o parte, încălcarea normelor de drept material și, pe de altă parte, o cercetare incompletă a fondului și a motivelor de apel. Totodată, practica judiciară creată în această materie nu numai că stabilește limitele daunelor morale, dar evidențiază o serie de principii de care instanța trebuie să țină cont în acordarea acestor sume: principiul echității, principiul evitării îmbogățirii fără justă cauză, situația economică din România. În opinia recurentei-pârâte, la evaluarea daunelor morale, instanța de apel trebuia să aibă în vedere și realitățile economice și sociale prezente, asigurând un echilibru între prejudiciul suferit de victime și daunele cuvenite acestora, pentru a nu se realiza o îmbogățire fără justă cauză. Așadar, instanța este obligată să se raporteze atât la jurisprudența în materie, dar și la criterii obiective cum ar fi nivelul salariului mediu pe economie, nivelul de trai al colectivității, astfel încât să stabilească cu titlu de daune morale o sumă care să păstreze un grad de rezonabilitate și să nu constituie o îmbogățire fără just temei. Un alt motiv de nelegalitate a deciziei recurate este cel privind acordarea penalităților de întârziere de către instanța de apel cu aplicarea greșită a prevederilor art. 36 alin. (1) și (5) și art. 37 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. În acest sens, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a apreciat că, în măsura în care asiguratul se adresează asigurătorului, penalitățile de întârziere nu încep să curgă în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Prin aceste considerente, instanța de apel a încălcat principiul ubi lex non dis-tinquit, nec nos distinquere debemus, întrucât nici prevederile art. 36 și nici cele ale art. 37 din Normele C.S.A. nr. 14/2011 nu disting între situația în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acțiune în justiție și situația în care asiguratul se adresează în mod direct instanței judecătorești. Din moment ce art. 36 alin. (1) din Normele C.S.A. nr. 14/2011 conferă asigurătorului posibilitatea de a refuza plata, cu obligația de a motiva acest refuz, devin aplicabile dispozițiile alin. (5) ale art. 36 din același act normativ. Or, în speță, recurenta-pârâtă a contestat însăși existența dreptului la despăgubire, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, astfel că nu se poate vorbi despre o neîndeplinire a obligațiilor acesteia, modul în care a soluționat dosarul de daună încadrându-se în limitele legale și prudențiale în materia asigurării RCA. Practica statornicită a instanțelor de judecată în acest sens este aceea că penalitățile de întârziere încep să curgă din a 11-a zi după momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au stabilit despăgubirile a căror obligație de plată îi incumbă asigurătorului RCA, indiferent dacă a existat sau nu o avizare de daună la nivelul asigurătorului.

Apărările formulate în cauză Prin concluziile scrise transmise, prin poșta electronică, la data de 14 iunie 2019, și înregistrate la data de 18 iunie 2019, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura derulată în recurs După efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (2) din același act normativ, instanța a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin rezoluția din data de 19 septembrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. Prin încheierea din camera de consiliu de la 13 martie 2019, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a apreciat recursul ca fiind admisibil în principiu, fixând termen de judecată, în ședință publică, la data de 08 mai 2019, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând decizia recurată în raport de temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor succede: Prioritar, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ., "În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte". De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 497 din același act normativ: "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Din interpretarea sistematică a prevederilor legale, mai sus enunțate, rezultă că, potrivit noilor dispoziții procesual civile incidente în cauză, singura soluție pe care Înalta Curte o mai poate pronunța, în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare. Din această perspectivă, solicitarea recurentei-pârâte Societatea C. S.A. de casare a deciziei recurate, cu consecința reținerii cauzei spre o nouă judecare a apelului, nu are temei legal, potrivit noilor reglementări procesual civile. Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată atât sub aspectul duratei termenului de prescripție, cât și al datei de la care acesta începe să curgă, dar și din perspectiva motivării contradictorii a instanței de apel care ar fi reținut, pe de o parte, că intimații-reclamanți au cunoscut persoana vinovată de producerea prejudiciului la data rămânerii definitive a hotărârii penale, dată de la care curge termenul de prescripție de 3 ani, iar, pe de altă parte, că se aplică termenul de prescripție a răspunderii penale de 5 ani, care începe să curgă de la data producerii accidentului. În ceea ce privește durata termenului de prescripție, Înalta Curte observă că instanța de apel a făcut aplicarea art. 1394 C. civ. potrivit căruia "În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă". Recurenta-apelantă-pârâtă, Societatea C. SA, a invocat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1394 C. civ., menționând că prezenta cauză nu poate fi calificată ca fiind una penală în lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, ca urmare a decesului persoanei vinovate. Critica de mai sus nu se susține, fiind invocată omisso medio, în măsura în care partea recurentă nu a înțeles să formuleze astfel de apărări în faza procesuală a apelului, pe care a inițiat-o, în calitate de apelantă. În ceea ce privește momentul la care păgubitul a cunoscut pe cel care răspunde pentru pagubă, recurenta susține că acesta este data de 20 septembrie 2019, când s-a pronunțat Ordonanța procurorului din dosarul penal nr. x/2012 al Tribunalului Alba, iar interpretarea instanței de apel, potrivit căreia termenul de prescripție curge de la momentul respingerii plângerii împotriva soluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale, constituie o încălcare a principiului potrivit căruia "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă". Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că, la data producerii accidentului rutier (27 iunie 2012), intimații-reclamanți au cunoscut doar paguba, nu și pe cel care răspunde de ea, pentru antrenarea răspunderii fiind necesar să fie îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege cu privire la cunoașterea existenței pagubei și pe cel chemat să răspundă, pentru ca păgubitul să poată acționa. În cauză a fost deschis dosarul penal cu nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba, în care s-au efectuat cercetări cu privire la persoana vinovată de producerea accidentului rutier, stabilindu-se că numai persoana asigurată, nu și victima se face vinovată de producerea accidentului, soluție menținută de instanță cu prilejul soluționării plângerii împotriva ordonanței procurorului. Constatarea procurorului, ca organ de cercetare penală, nu se poate bucura de prezumția de adevăr juridic decât în momentul în care a rămas definitivă, fie prin neexercitarea căilor de atac, fie prin epuizarea lor. În consecință, în mod judicios instanța de prim control judiciar a concluzionat că intimații - reclamanții A. și B. au cunoscut persoana răspunzătoare de producerea pagubei abia la data de 03 februarie 2014, moment la care, prin Sentința penală nr. 53 din 03 aprilie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Alba Iulia a respins plângerea reclamanților formulată împotriva Ordonanței din data de 20 septembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba, ce a făcut obiectul dosarului de urmărire penală nr. 794/P/2012, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a făptuitorului E., reținându-se, în argumentarea ordonanței, culpa exclusivă a fiului reclamanților în producerea accidentului rutier. Prin urmare, la momentul pronunțării Sentinței penale nr. 53/2014, respectiv 3 februarie 2014, prin care instanța a menținut și și-a însușit concluziile Parchetului, a fost înlăturată efectiv incertitudinea în privința persoanei responsabile de producerea accidentului și a vinovăției acesteia, moment care marchează începutul curgerii termenului de prescripție. Criticile recurentului referitoare la motivarea contradictorie asupra duratei termenului de prescripție sunt nefondate deoarece instanța de apel a făcut referire în mod generic la dispozițiile art. 2517 C. civ., potrivit căreia "Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen", explicând ulterior, în raport de particularitățile cauzei, pentru care considerente a reținut incidența dispozițiilor art. 1394 din același act normativ, care reglementează prorogarea termenului prescripției în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, concluzionându-se argumentat că termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă, fiind incident termenul de prescripție de 5 ani și nu cel de 3 ani. Ca atare, sunt neîntemeiate alegațiile recurentei-pârâte că intimații-reclamanți aveau cunoștință atât de pagubă, cât și de persoana răspunzătoare de producerea pagubei de la data producerii evenimentului rutier, 27 iunie 2012, sau, cel târziu, de la data pronunțării ordonanței, 20 septembrie 2013. Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată și prin prisma nerespectării criteriilor jurisprudențiale în operațiunea de cuantificare a daunelor morale și, din acest punct de vedere, instanța de apel a acordat un cuantum exagerat al daunelor morale în mod discriminatoriu, comparativ cu situația victimelor altor accidente cu consecințe similare. Opinează că, prin cuantumul exagerat al daunelor morale, se tinde la o satisfacție pur patrimonială, asigurarea unui viitor fără griji, o sursă de îmbogățire la care victima nu ar fi avut acces. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, legislația și jurisprudența constituie criteriile menționate în art. 49 pct. (2) lit. d) din Ordinul CSA pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, motiv pentru care nu există criterii precise pentru cuantificarea lor. Astfel, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge, însă, în situația îmbogățirii fără just temei. În acest sens, principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Rezultă că suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. Cum în etapa recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situației de fapt, în baza art. 488 alin. (1) C. proc. civ., va fi analizată doar eventuala nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale. Din acest punct de vedere, critica este nefondată. Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit cadrul normativ aplicabil în cuantificarea daunelor morale pornind de la dispozițiile art. 49 pct. (2) lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, conform cărora stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale în cazul decesului unor persoane, victime ale unui accident rutier, trebuie să fie "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România." Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a indicat care sunt criteriile de analiză a prejudiciului moral, respectiv natura valorilor lezate și suferințele de ordin psihic, pe care le-a aplicat în situația concretă dedusă judecății. Prezumând corect existența unui prejudiciu de ordin moral, determinat de legătura de rudenie existentă între reclamanți și victimă, instanța de apel a cuantificat despăgubirile ținând cont de suferința cauzată reclamanților de pierderea singurului fiu, aspect avut în vedere la aprecierea caracterului compensatoriu al despăgubirilor morale acordate, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți. Așadar, valorile morale lezate prin decesul victimei au fost analizate de către instanța de apel, atât din perspectiva importanței lor, cât și a intensității percepției asupra consecințelor vătămării lor, avându-se în vedere principiile echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situația unei îmbogățiri fără just temei. În lipsa unor criterii clare, abstracte și obiective, prevăzute de legislația națională, instanța de apel s-a raportat, corect, la astfel de criterii consacrate în jurisprudență, apreciind că suma de 50.000 euro acordată de prima instanță fiecăruia dintre reclamanți este rezonabilă, justă și echitabilă, astfel încât decizia recurată este la adăpost de orice critică din această perspectivă. Prin urmare, susținerile recurentei-pârâte în ceea ce privește nerespectarea criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale, se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanță care, în speță, nu coincid cu așteptările părții, însă simpla nemulțumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanței în sensul acordării despăgubirilor într-un anumit cuantum, nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva motivelor de casare evocate. Referitor la practica instanței supreme, Înalta Curte reține că analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației deduse judecății, soluțiile pronunțate în pricini cu obiect similar nefiind de natură să influențeze decizia din prezenta cauză, întrucât, pe de o parte, noțiunea de jurisprudență nu se poate rezuma la decizii izolate de speță, ci este necesar ca recurenta să probeze că, în practica judiciară vizând situații comparabile, au fost evidențiate în mod constant criterii pe baza cărora au fost stabilite într-un anumit cuantum daunele morale. Decizia atacată a mai fost criticată și prin prisma încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 36 alin. (1) și (5) și art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, privind acordarea penalizărilor de întârziere, susținându-se că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că penalitățile de întârziere nu încep să curgă în termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive prin care aceste despăgubiri au fost stabilite, în ipoteza în care asiguratul s-a adresat asigurătorului, ci de la momentul notificării refuzului asigurătorului de a plăti despăgubirile, respectiv 11 aprilie 2016. Criticile recurentei-pârâte, referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material privind acordarea penalităților, sunt fondate. Potrivit dispozițiilor art. 36 din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în sarcina asigurătorului sunt instituite mai multe obligații, printre care aceea de a răspunde cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, și obligația de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. Prin urmare, refuzul asigurătorului de a acorda despăgubiri reprezintă o posibilitate legală, acesta având numai obligația de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. Nu se poate reține o culpă a asigurătorului dacă își îndeplinește această obligație, motiv pentru care momentul notificării refuzului nu constituie punctul de plecare în calculul termenului de prescripție. Potrivit art. 43 din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, despăgubirile se stabilesc fie de către asigurător, în cadrul procedurii amiabile, fie de către instanța de judecată, în ambele ipoteze fiind nevoie de cuantificarea despăgubirilor în mod definitiv pentru ca acestea să se transforme într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naștere dreptului de a obține pe viitor daune moratorii, până la completa ei achitare. Ca atare, nu pot curge penalități anterior momentului determinării în mod definitiv a despăgubirilor pe care asigurătorul are obligația de a le plăti. Art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația de plată a despăgubirii astfel stabilite: - primul moment vizează ipoteza acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA trebuie să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), - cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a). Obligația de plată a despăgubirilor și momentul de la care aceasta se naște este reglementată cu claritate în textele anterior evocate care subliniază necesitatea, derivată din argumentele anterior expuse, ca hotărârea judecătorească să fie definitivă. Potrivit art. 37 din același ordin, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere". În ceea ce privește natura juridică a penalităților de întârziere, Înalta Curte observă că acestea au un pronunțat caracter sancționator, aferent refuzului de plată, astfel că sancțiunea plății unor penalități de întârziere poate fi aplicată doar dacă există o culpă în întârzierea plății despăgubirilor. În speță, stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicționale, ca efect al probatoriului administrat, motiv pentru care nu se poate reține argumentul instanței de apel în sensul existenței unei culpe a asigurătorului în acordarea penalităților de întârziere, la data notificării refuzului de despăgubire (11 aprilie 2016). În cuprinsul art. 37, legiuitorul nu distinge între situația în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acțiune în justiție și situația în care asiguratul se adresează direct instanței judecătorești, ci sancționează atitudinea asigurătorului în ceea ce privește modalitatea în care înțelege să-și execute obligațiile instituite în sarcina sa, astfel că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea principiul ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus. Întrucât despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurător RCA, devin incidente dispozițiile art. 37 coroborate cu art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în sensul că penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât după împlinirea termenului de 10 zile care curge de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive. Față de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este nelegală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul, va dispune casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel, pentru rejudecarea apelului sub acest aspect.