Decizia nr. 1138/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea formulată la 31.08.2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și intervenientul forțat D. x, au solicitat instanței: - obligarea pârâtei societate de asigurări la plata sumei de 1.885,68 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare a fiului lor B., în favoarea reclamantei A.; - obligarea pârâtei societate de asigurări la plata sumei de 120.000 euro în favoarea reclamantului B., cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin decesul fiului; - obligarea pârâtei societate de asigurări la plata sumei de 120.000 euro în favoarea reclamantei A., cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin decesul fiului ei, B.; - obligarea pârâtei societate de asigurări la plata cheltuielilor de judecată. La 25 ianuarie 2018, reclamanții au depus cerere precizatoare a cererii introductive, prin care au arătat că legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, forma în vigoare în perioada 27.07.2015-18.05.2016 și Norma nr. 23/2014 a Autorității de Supraveghere Financiară, în vigoare de la 01.01.2015. Au solicitat obligarea pârâtei la plata unei penalizări de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 13.07.2016.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința civilă nr. 295 din 21 iunie 2018, Tribunalul Cluj, secția I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanți; a obligat pârâta C. S.A. să plătească reclamantei A. suma de 1885,68 RON despăgubiri materiale, precum și penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere calculate de la data de 13.07.2016 și până la plata integrală a despăgubirilor; a obligat pârâta să plătească reclamanților B. și A. câte 100.000 euro în echivalent în RON la data plății la cursul BNR cu titlu de daune morale, precum și penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere calculate de la data de 13.07.2016 și până la plata integral a daunelor; a obligat pârâta să plătească reclamanților B. și A. suma de 1500 RON cheltuieli de judecată parțiale.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 62A din 27 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 295/21.06.2018 a Tribunalului Cluj.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta C. S.A., criticând soluția pentru nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material cu privire la daunele morale și a ignorat cu bună-știință prevederile Normei 23/2014, în sensul că a stabilit despăgubirea fără să țină cont de criteriile jurisprudențiale obligatorii, acordând un cuantum exagerat comparativ cu situația victimelor altor accidente, cu consecințe similare. Astfel, cuantumul daunelor morale acordate sunt vădit mai mari decât cele acordate în practica judiciară națională, ceea ce reprezintă, pe de o parte, încălcarea normelor de drept material și, pe de altă parte, o cercetare incompletă a fondului și a motivelor de apel. Invocă în acest sens Decizia nr. 298 din 30.01.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținând că practica judiciară creată în această materie nu numai că stabilește limitele daunelor morale, dar evidențiază și o serie de principii de care instanța trebuie să țină cont în acordarea acestor sume: principiul echității, principiul evitării îmbogățirii fără justă cauză, situația economică din România. Menționează, cu titlu exemplificativ și pentru a evidenția criteriul jurisprudențial, spețe similare pronunțate în materie. 2. Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material cu privire la penalitățile de întârziere și a interpretat eronat dispozițiile art. 46 alin. (1) pct. 3, art. 37 alin. (2), art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, considerând că, în măsura în care asiguratul se adresează asigurătorului, prevederile art. 37 alin. (4) nu mai sunt aplicabile. În acest sens, recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiul ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, întrucât nici prevederile art. 37 și nici prevederile art. 38 sau ale art. 46 din Norma nr. 23/2014 nu disting între situația în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acțiune în justiție și situația în care asiguratul se adresează în mod direct instanței judecătorești. Mai mult, instanța de apel pare să condiționeze acordarea penalităților de întârziere prin raportare la depășirea de către recurentă a termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma 23/2014. Susține că nu există legătură între depășirea/respectarea termenului de trei luni și ipotezele în care asigurătorul datorează penalitatea de întârziere, fiind ipoteze distincte. În cazul de față, era în curs o cercetare penală cu privire la fapta săvârșită, conform ipotezei de la art. 37 alin. (3) din Norma 23/2014. În aceste condiții, C., pe de o parte, nu putea să facă propriile investigații cu privire la săvârșirea faptei, acest lucru fiind de competența instanței penale, și, pe de altă parte, până la stabilirea vinovăției în producerea accidentului, nu avea obligația plății prejudiciului. Cu toate acestea, a formulat o ofertă de despăgubire, îmbunătățită ulterior, ofertă care nu a fost acceptată de intimați. Indică, în sensul celor susținute, jurisprudență în materie. În drept au fost invocate dispoz. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a fost atașată recursului, in extenso, jurisprudența la care a făcut referire.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare.

Apărările formulate în cauză Reclamanții A. și B. au formulat întâmpinare prin care au invocat, în principal, excepțiile tardivității și nulității recursului, ultima dintre aceste excepții, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Prima critică susține, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., încălcarea dispozițiilor Normei ASF nr. 23/2014 care instituie drept criteriu legal în stabilirea daunelor morale, jurisprudența instanțelor naționale. Consideră recurenta că instanța de apel a exclus cu bună știință de la aplicare acest text de lege, în condițiile în care a apreciat că nu există criterii legale de acordare a daunelor morale, acestea fiind lăsate la libera apreciere a judecătorului, care trebuie să țină cont de particularitățile specifice fiecărui caz în parte. Înalta Curte constată că o atare critică este nefondată în condițiile în care instanța, deși a apreciat că nu există criterii legale, a procedat la verificarea celor create pe cale jurisprudențială, analizând limita până la care cuantumul daunelor morale poate avea un caracter compensatoriu pentru suferința creată și nu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză. Art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF care stabilește că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România conferă posibilitatea instanțelor de a utiliza, în procesul de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de victimele directe și indirecte ale accidentelor de circulație, criterii ce nu au un suport normativ, fiind o creație a practicii și jurisprudenței, cum sunt valorile lezate, consecințele negative, fizice și psihice, intensitatea cu care au fost percepute urmările și măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a reclamanților la nivel subiectiv. Prin urmare, aserțiunea instanței de apel în sensul că nu există un criteriu de cuantificare stabilit prin lege este reală, ceea ce se valorifică fiind, în condițiile în care chiar legea dispune, o serie de criterii întâlnite în jurisprudența instanțelor române. În lipsa unor criterii clare, abstracte și obiective, prevăzute de legislația națională, instanța de apel s-a raportat, corect, la astfel de elemente, de natură obiectivă și subiectivă, consacrate în jurisprudență, apreciind asupra consecințelor produse de fapta delictuală, în baza cărora a stabilit nivelul daunelor morale Modalitatea în care a particularizat aceste criterii prin identificarea lor în situația de fapt dedusă judecății și a cuantificat, în consecință, despăgubirile, constituie exclusiv o chestiune de apreciere, astfel cum a rezultat din probele administrate, fiind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs. Recurenta mai reproșează instanței de apel faptul că nu a raportat cuantumul daunelor la cel acordat de instanțe în cauze similare, dar nu a făcut dovada realității unei astfel de afirmații. În mod concret, doar în recurs pârâta a invocat, în mod explicit, jurisprudență relevantă pe care a atașat-o memoriului de recurs. Nu rezultă din actele dosarului că ar fi urmat o astfel de conduită în fazele devolutive ale procesului pentru a demonstra care sunt, în accepțiunea sa, limitele jurisprudențiale de cuantificare a daunelor morale. Dimpotrivă, reclamanții au fost cei care au depus practică judiciară, solicitând instanței de fond să se raporteze la sumele acordate în spețe similare. Prin urmare, recurenta nu își poate invoca propria culpă, atunci când susține, în recurs, că nu a fost respectat acest criteriu, pe care ea însăși nu l-a dovedit în apărare. Astfel, în situația în care ar fi invocat încălcarea jurisprudenței cu titlu de criteriu prevăzut de Norma ASF, trebuia să facă, în fazele devolutive ale procesului, și nu omisso medio, direct în recurs, dovada existenței unor hotărâri din care să rezulte o practică diferită a instanțelor în cazuri similare, pentru a-și proba afirmația referitoare la faptul că despăgubirile acordate ar reprezenta un mijloc de îmbogățire fără justă cauză. 2. În ceea ce privește penalitățile de întârziere, recurenta a criticat, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acordarea lor de la data expirării termenului de avizare, susținând că, la acel moment, cercetarea nu era finalizată și că, în această situație, penalitățile se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de stabilire a despăgubirilor. Formulând o astfel de aserțiune, recurenta ignoră faptul că instituirea penalităților reprezintă o sancțiune pentru atitudinea culpabilă a asigurătorului care fie nu plătește la termen despăgubirea, fie nu își execută obligația de a răspunde cererii de avizare de daună în termenul defipt de lege. În acest ultim caz se află recurenta care nu a răspuns în termenul de trei luni de la înregistrarea dosarului de daună, fiind sancționată însăși pasivitatea de care a dat dovadă în a încerca soluționarea cererii pe cale amiabilă. În această situație, penalitățile acordate nu au sancționat faptul că recurenta nu a plătit la termen despăgubirea, ci faptul că nu a întocmit o ofertă de despăgubiri în termenul de 3 luni, pentru a dovedi disponibilitatea de rezolvare pe cale amiabilă a dosarului de daună, astfel cum era obligată prin lege. Greșit susține recurenta că prevederile art. 37, art. 38 și ale art. 46 din Norma nr. 23/2014 nu disting între situația în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acțiune în justiție și situația în care asiguratul se adresează în mod direct instanței judecătorești. Dimpotrivă, acestea sunt menite a sancționa și atitudinea pasivă a asigurătorului care, în mod discreționar, nu răspunde solicitării de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă. În ipoteza în care aprecia că nu deținea suficiente date pentru a formula respectiva ofertă, asigurătorul era obligat să răspundă în acest sens. Or, în cauză, acesta a ignorat solicitarea, fiind pasibil de suportarea sancțiunii instituite de lege și în această ipoteză. Astfel, potrivit art. 37 alin. (1) din Normă, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. Art. 38 din normă sancționează cu plata penalităților neîndeplinirea oricăreia dintre cele două obligații. Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în condițiile art. 46 din normă, printre altele, și atunci când nu există o înțelegere pe cale amiabilă încheiată potrivit art. 47 (care admite posibilitatea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor chiar și în ipoteza în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, în anumite condiții), dar și atunci când nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse. În cauză, însă, s-a reținut culpa asigurătorului nu pentru că nu a încheiat un acord, verificându-se motivele refuzului, ci tocmai pentru că nu a încercat, în termenul legal, să inițieze o procedură de înțelegere pe cale amiabilă, conform obligațiilor ce îi reveneau. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. În baza art. 451 alin. (1) și 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța o va obliga pe recurentă la plata sumei de 4700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații B. și A., reprezentând onorariu apărător.