ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2562/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2562/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 august 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub numărul x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. Asigurări S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta:

Prin sentința civilă nr. 3493 din 16 noiembrie 2018, pronunțată în dosar, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. Asigurări S.A., obligând pârâta la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, și a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi întârziere, aferente sumei, de la data de 8 aprilie 2014, până la achitarea efectivă.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 RON, proporțional cu pretențiile admise.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel, atât reclamantul A., cât și pârâta B. Asigurări S.A.

Prin apelul formulat, reclamantul a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul obligării pârâtei la plata, în totalitate, a daunelor morale și a cheltuielilor de judecată solicitate.

Apelanta-pârâtă a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale acordate, la suma de 100.000 RON, respingerii capătului de cerere privind penalitățile de întârziere și, de asemenea, a solicitat să fie avut în vedere cursul de schimb valutar valabil la momentul producerii accidentului.

Prin decizia civilă nr. 1611 din 14 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile anterior menționate, în contradictoriu cu intimatul-intervenient D..

A admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. Asigurări S.A. împotriva aceleiași sentințe civile, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că penalitățile de întârziere datorate vor fi achitate începând cu data rămânerii definitive a sentinței apelate.

Reclamantul A. a formulat, la data de 20 decembrie 2019, recurs împotriva deciziei civile pronunțate în apel, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 ianuarie 2020.

În cadrul recursului formulat, recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac declarate, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat faptul că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile legale și principiile care reglementează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului nepatrimonial, prin acordarea în integralitate a daunelor morale, fiind încălcate dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ale Rezoluției nr. 75-7 adoptate la 14 martie 1975 de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei și prevederile Directivei 2009/103/CE.

A susținut că hotărârea recurată este nelegală, deoarece instanța de apel a apreciat, în mod greșit și discriminatoriu, că suma acordată de prima instanță cu titlu de daune morale este una corectă.

În acest sens, recurentul a făcut referire la faptul că a fost încălcat principiul implementat prin paragraful 20 din preambulul la Directiva 2009/103/CE, acela al nediscriminării victimelor accidentelor de circulație aflate în situații comparabile, cărora ar trebui să le fie garantat un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității.

A invocat, în susținerea criticii, împrejurarea că, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, soluționată prin sentința civila nr. 1770/2017 din 10 mai 2017, definitivă astfel cum a fost schimbata prin decizia civila nr. 577/2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă la data de 16 martie 2018, au fost acordate daune morale in cuantum de 100.000 Euro mamei victimei și în cuantum de 60.000 Euro surorii victimei.

În opinia recurentului, este nejustificat și profund discriminatoriu raționamentul expus prin considerentele hotărârii recurate, potrivit căruia, suferința tatălui ar fi fost una mai mică, acest tip de raționament înscriindu-se în paleta de practici vădit nelegale ale unor instanțe judecătorești române, care apreciază, fără niciun fel de fundament legal real, că legăturile de afecțiune ale taților cu copiii lor ar fi mai puțin profunde, precum și că această împrejurare poate deveni o justificare a neaplicării corecte a dispozițiilor legale.

În condițiile în care valoarea daunelor morale acordate mamei victimei a fost cuantificată de instanța de judecată la suma de 100.000 euro, recurentul a considerat că este pe deplin îndreptățit, în calitatea sa de părinte al victimei, la repararea prejudiciului moral suferit, prin acordarea despăgubirilor morale în același cuantum.

A opinat că raționamentul instanței de apel este rezultatul unei interpretări ce nesocotește dispozițiile legale și constituționale, prin care se consfințește o situație discriminatorie, atât timp cât nu s-a procedat la o evaluare psihologică comparativă a stării celor doi părinți, iar prin dispozițiile art. 1391 din C. civ., legiuitorul a instituit o prezumție legală, egală și nediferențiată, a existenței prejudiciului moral al părinților victimei.

A apreciat că reducerea la jumătate a sumei cuvenite recurentului-reclamant cu titlu de daune morale, consfințită prin hotărârea recurată, este nelegală, reprezentând o discriminare directă și evidentă, fiind nesocotită jurisprudența la care face trimitere art. 49 alin. (2) din Norma nr. 14/2011.

A criticat decizia recurată din perspectiva faptului că instanța de apel a menținut, fără o analiză aprofundată a jurisprudenței prezentate, aspecte discriminatorii menite să minimalizeze, în mod artificial, fără niciun fel de temei legal ori de altă natură, prejudiciul psihologic real suferit de către recurentul-reclamant.

A mai susținut că în cauză este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește motivul de apel privind diminuarea cheltuielilor de judecată.

A învederat faptul că, prin motivele de apel formulate, a criticat hotărârea instanței de fond cu privire la reducerea cheltuielilor de judecată, însă instanța de apel a respins calea de atac în totalitate, fără ca decizia pronunțată să cuprindă motivele pe care s-a întemeiat soluția referitoare la cuantumul cheltuielilor.

Și cu privire la soluția pronunțată cu privire la penalitățile de întârziere, recurentul a menționat că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

A susținut că, admițând apelul pârâtei cu privire la soluția pronunțată de prima instanță asupra petitului vizând penalitățile de întârziere, instanța de apel a avut în vedere motive străine de natura cauzei și nu a analizat apărările reclamantului, formulate în cuprinsul întâmpinării.

Astfel, a făcut referire la faptul că instanța de apel nu a avut în vedere obiectul și cauza acestui petit, în acest mod fiindu-i încălcate dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a menționat că prin acțiunea introductivă nu a cerut obligarea pârâtei la plata unor penalități aplicate întregii sume solicitate cu titlu de despăgubiri, ci a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților aplicate sumei oferite de pârâtă cu acest titlu și neachitată, cu încălcarea dispozițiilor art. 2208 alin. (1) C. civ.

Raportându-se la dispozițiile art. 2208 alin. (1) C. civ. și la cele ale art. 36 alin. (5) din Normele R.C.A. aprobate prin Ordinul nr. 14/2011, recurentul a susținut că, atât timp cât societatea pârâtă a formulat oferta de despăgubire pentru suma de 76.628 RON, cu titlu de daune morale, aceasta avea obligația ca, în termen de 10 zile, să facă plata sumei oferite, fără să poată condiționa, în mod abuziv, nelegal, și cu rea-credință, plata sumei oferite de renunțarea reclamantului la restul pretențiilor solicitate.

Recurentul a opinat că hotărârea recurată este nelegală, deoarece, dispunând modificarea hotărârii apelate, instanța de apel nu a expus raționamentul de interpretare a dispozițiilor legale speciale incidente și nu a analizat conținutul acestora, nici argumentele de interpretare prezentate de reclamant, atât prin acțiune, cât și prin apărările formulate ulterior, inclusiv în fața instanței de apel.

A arătat că instanța de apel nu a motivat soluția de schimbare, în parte, a hotărârii apelate, ci s-a limitat la redactarea unei singure fraze, prin care a reținut doar că:

"în ce privește data acordării penalităților de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere prevăzute de art. 37 din Norme, trebuie avut în vedere că despăgubirea a fost stabilită de instanța de judecată, conform art. 74 din aceleași Norme, astfel că penalitățile nu pot fi acordate de la un moment anterior, cum a procedat prima instanță".

Totodată, a relevat faptul că instanța de apel nu a analizat aspectele referitoare la conduita reprezentanților societății de asigurare și nici nu a motivat de ce pârâta nu trebuia să fie obligată la plata penalităților de întârziere aferente sumei oferite și neachitate în termenul legal de 10 zile.

Pentru aceleași motive, a învederat că hotărârea atacată a fost dată și cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu a analizat apărările recurentului din întâmpinare și nu a avut în vedere obiectul și cauza capătului de cerere privind acordarea penalităților de întârziere, astfel cum au fost formulate de recurent, încălcându-i acestuia dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.

La data de 26 februarie 2020 intimata-pârâtă B. Asigurări S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, arătând că recurentul-reclamant a formulat critici ce țin de fondul cauzei, care nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate.

Intimatul-intervenient D. nu a depus întâmpinare.

Recurentul-reclamant A. nu a depus răspuns la întâmpinare.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor considerând recursul declarat ca fiind admisibil.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 15 octombrie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de către intimata-pârâtă B. Asigurări S.A. și a admis în principiu recursul declarat, fixând termen în ședința publică din data de 10 decembrie 2020, pentru judecata cauzei.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Prin cererea introductivă, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatei-pârâte B. Asigurări S.A. la plata sumei de 100.000 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plății, reprezentând daune morale pentru gravele prejudicii suferite de reclamant, ca urmare a decesul fiicei reclamantului datorită unui accident de circulație produs de intimatul-intervenient forțat, precum și la plata unor penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, aplicate sumei de 76.628 RON (inclusă în suma de 100.000 Euro solicitată la petitul 1), sumă oferită de pârâtă ca urmare a cererii de despăgubire formulate de reclamant, însă neachitată.

A mai solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Recursul a fost fundamentat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a formulat critici referitoare la neobservarea de către instanța de apel a limitelor judecății în apel, susținând că instanța de apel nu a avut în vedere obiectul și cauza petitului referitor la penalitățile de întârziere, întrucât, prin acțiunea introductivă nu a cerut obligarea pârâtei la plata unor penalități aplicate întregii sume solicitate cu titlu de despăgubiri, ci doar a unor penalități aplicate sumei oferite de pârâtă cu acest titlu și neachitată, astfel fiind încălcate dispozițiile art. 2208 alin. (1) C. civ.

A pretins că, în acest mod, i-au fost încălcate dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.

Examinând actele dosarului, instanța de recurs nu a identificat un astfel de motiv de apel, formulat fie de recurent, fie de către intimată, care să fi fost prezentat instanței de prim control judiciar.

Dimpotrivă, urmare acordării, de către instanța de fond, a unor despăgubiri morale în sumă de 50.000 Euro recurentului-reclamant și a unor penalități de întârziere de 0,2% pe zi calculate la această sumă (de la data de 8 aprilie 2014, până la achitarea efectivă), apelurile formulate în cauză au vizat, pe de o parte, schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul obligării pârâtei la plata în totalitate a daunelor morale și a cheltuielilor de judecată solicitate (apelul recurentului-reclamant), iar, pe de altă parte, schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale acordate la suma de 100.000 RON și respingerii capătului de cerere privind penalitățile de întârziere (apelul intimatei-pârâte).

În aceste condiții, susținerile recurentului-reclamant, în sensul că că instanța de apel ar fi schimbat, cu prilejul soluționării apelului, obiectul și cauza cererii referitoare la penalitățile de întârziere solicitate, au fost invocate omisso medio, fiind incidente dispozițiile 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs "nu pot fi invocate decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis sa se pronunțe asupra lor".

În consecință, această critică nu poate fi verificată de către instanța de recurs.

Aceleași rațiuni se impun și în privința criticilor referitoare la lipsa, din considerentele deciziei recurate, a raționamentului aplicat de instanța de apel cu ocazia interpretării dispozițiilor legale speciale incidente, la neanalizarea apărărilor relevante ale recurentului sau a conduitei reprezentanților intimatei-pârâte, precum și la nemotivarea soluției de schimbare, în parte, a hotărârii apelate, toate vizând petitul privind acordarea penalităților de întârziere, și subsumate de recurent motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Este reală împrejurarea invocată de recurent, că acesta a formulat o serie de apărări referitoare la necesitatea acordării de penalități de întârziere, începând cu data de 8 aprilie 2016 până la data plății efective, calculate asupra sumei de 76.628 RON, reprezentând daune morale.

Însă aceste apărări nu pot fi asociate motivelor de apel formulate de părți, ci aceste motive, așa cum au fost precizate în cererile de apel, au făcut trimitere la alte aspecte ale cauzei.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, recursul putând fi exercitat numai pentru critici ce au făcut analiza instanței de apel, cuprinse fie în motivele de apel, fie în apărările relevante formulate față de astfel de motive, cuprinse în întâmpinarea părții adverse.

Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima dată de instanța învestită cu calea extraordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.

Cum obiectul recursului este reprezentat de decizia instanței de apel, iar criticile învederate nu au făcut obiectul analizei acestei decizii, nefiind cuprinse în motivele de apel, rezultă că susținerile recurentului-reclamant excedează controlul de legalitate ce poate fi realizat în recurs, fiind prezentate omisso medio.

Ca atare, aceste critici sunt inadmisibile.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare, în esență, la faptul că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile legale și principiile care reglementează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului nepatrimonial (dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ale Rezoluției nr. 75-7 adoptate la 14 martie 1975 de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei și prevederile Directivei 2009/103/CE), Înalta Curte constată, în raport cu susținerile invocate de recurentul-reclamant, că acest motiv de recurs a fost prezentat formal, dezvoltarea sa cuprinzând, în realitate, nemulțumiri referitoare la cuantumul daunelor morale acordate recurentului de către instanța de fond, menținut de către instanța de apel.

Astfel, în conținutul cererii de recurs, recurentul face trimitere la soluția pronunțată în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, prin care au fost acordate daune morale mamei și surorii victimei într-un cuantum superior celor stabilite în prezenta cauză, recurentul considerând nejustificat și profund discriminatoriu raționamentul instanței de apel, care a considerat că suferința tatălui ar fi una mai redusă.

În realitate, argumentele invocate de către recurent privind cuantumul daunelor morale, anterior sintetizate, vizează, exclusiv, aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate, respectiv elemente de fapt care au format convingerea instanței de apel în privința gradului de afectare emoțională a recurentului și modul de evaluare a prejudiciului nepatrimonial suferit, recurentul urmărind o reanalizare a stării de fapt reținute în apel, astfel că, exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă, câtă vreme din cuprinsul susținerilor recurentului-reclamant nu pot fi desprinse critici de nelegalitate relevante.

Este întemeiată, în schimb, critica formulată de recurent, întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în ceea ce privește soluția instanței de apel, de menținere a hotărârii fondului asupra cuantumului diminuat al cheltuielilor de judecată.

Așa cum susține recurentul, prin motivele de apel prezentate, a criticat hotărârea instanței de fond în ceea ce privește diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecata, considerând că instanța nu era obligată, în cazul admiterii în parte a acțiunii, să diminueze proporțional cheltuielile de judecată, în special în situația din speță, când obiectul acțiunii a fost reprezentat de acordarea daunelor morale, a căror cuantificare este atributul instanței.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că obligația instanței de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere nu doar stabilirea situației de fapt incidente în speță și raportarea acesteia la normele de drept aplicabile, dar și examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Verificarea considerentelor deciziei atacate din perspectiva criticii analizate relevă faptul că instanța de prim control judiciar nu a cenzurat, sub nicio formă, hotărârea tribunalului, în ceea ce privește aspectul cuantumului cheltuielilor judiciare acordate, lăsând neanalizate susținerile prezentate de recurent în conținutul motivului de apel corespondent.

Din lectura soluției atacate se observă că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivului de apel în discuție, împrejurare ce conduce la concluzia că decizia recurată este, sub aspectul reclamat, nemotivată, astfel că susținerile recurentului-reclamant circumscrise punctului 6 al alin. (1) din art. 488 C. proc. civ. sunt fondate, hotărârea atacată fiind pronunțată cu neobservarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

Raportat la elementele relevate anterior, se impune admiterea recursului declarat de recurentul-reclamant, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În cadrul rejudecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ., vor fi avute în vedere aspectele prezentate de recurent în cadrul motivului de apel neanalizat, referitor la cuantumul și proporționalitatea cheltuielilor de judecată.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 și 497 din C. proc. civ., va admite recursul formulat, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1611 din 14 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2020.