Decizia nr. 2760/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 martie 2017 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare D. S.A. și intervenientul forțat E., obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 4.784,24 RON, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material (cheltuieli de înmormântare) suferit în urma decesului fiului/fratelui reclamanților, F.; 110.000 euro (în RON, la data plății), către reclamantului A., reprezentând despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului fiului său, F.; 110.000 euro (în RON, la data plății), către reclamanta B., constând în despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului fiului său, F.; 110.000 euro (în RON, la data plății), către reclamanta C., cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului fratelui său, F.; penalități de întârziere de 0,2% pe zi din sumele indicate anterior, calculate de la 27 ianuarie 2016 (dată la care a expirat termenul de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule), în care asigurătorul avea obligația de a răspunde solicitărilor reclamanților de despăgubire, până la data plății efective și integrale a debitelor principale, cu cheltuieli de judecată (onorariu de avocat etc.). În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 1349 și 1391 alin. (2) C. civ., art. 49, 50 și 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și pe art. 37, 38 și 50 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Norma nr. 23/2014 a Autorității de Supraveghere Financiară (ASF) privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Hotărârea Tribunalului Specializat Cluj Prin sentința civilă nr. 944 din 26 mai 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă, în raport de obiectul cauzei - răspundere civilă delictuală.

Hotărârea Tribunalului Cluj, secția civilă Prin sentința nr. 301/2019 din 14 iunie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare D. S.A. și intervenientul forțat E.. A obligat-o pe pârâtă să achite reclamanților A. și B. câte 20.000 euro, iar reclamantei C. daune morale în sumă de 10.000 euro (în RON, la data plății); suma de 3.827,39 RON, reprezentând daune materiale, precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, aplicate la sumele menționate, din 27.01.2016, până la momentul achitării debitului. A respins cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată.

Decizia Curții de Apel Cluj-Napoca, secția I civilă Prin decizia nr. 261 din 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței nr. 301 din 14 iunie 2019 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, cu privire la cuantumul daunelor morale acordate în favoarea reclamanților, pe care le-a majorat, astfel: câte 32.000 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plății, în favoarea fiecăruia dintre reclamanții A. și B.; 16.000 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plății, în favoarea reclamantei C.. A menținut restul dispozițiilor din sentința apelată. A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A. împotriva aceleiași sentințe. A obligat-o pe intimata Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A. să plătească apelanților suma de 2.000 RON, constând în cheltuieli de judecată în apel.

Recursul Împotriva deciziei nr. 261 din 20 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A.. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut nelegalitatea hotărârii atacate, din perspectiva greșitei aplicări și interpretări, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, în sensul că penalitățile de întârziere se datorează de la data expirării termenului de 3 luni de la avizarea daunei de către intimații-reclamanți. Recurenta a afirmat că, potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar pentru stabilirea și cuantificarea daunei sau de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea pe care este obligat să o plătească. Există, așadar, două momente în raport de care asigurătorul trebuie să achite despăgubirea. Primul vizează ipoteza reglementată de art. 54 din Legea nr. 136/1995 (abrogat prin O.U.G. nr. 54/2016, abrogată, la rândul său, prin Legea nr. 132/2017), în care asigurătorul trebuie să plătească despăgubirea în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului înscris necesar stabilirii și cuantificării daunei. Al doilea moment se referă la situația în care stabilirea despăgubirilor se realizează pe cale judiciară, obligația de plată a asigurătorului începând să curgă de la data la care acesta a primit hotărârea judecătorească definitivă. Susținând incidența în cauză a art. 54 teza a II-a din Legea nr. 136/1995, recurenta a menționat că, până la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive care să stabilească cuantumul despăgubirilor, acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil, neputându-se acorda penalități de întârziere anterior acestui moment. În acest sens, a făcut referire la jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții de Apel Cluj. Recurenta a invocat, în susținerea acestor afirmații, dispozițiile art. 1386 C. civ., pe care le consideră aplicabile în cauză. De asemenea, a menționat că, în mod eronat, instanța de apel a menținut obligația recurentei de a achita penalități de întârziere de la 27.01.2016, întrucât acestea pot fi acordate doar de la momentul individualizării efective a prejudiciului, adică de la momentul rămânerii definitive a hotărârii, pentru că doar de la această dată dobândesc caracter cert.

Procedura de filtru Prin raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a reținut că recursul este admisibil în principiu, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și de valoarea pretențiilor solicitate prin acțiunea civilă. Prin încheierea din camera de consiliu din 8 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerentele: Prin motivele de recurs deduse judecății, încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, reținând că penalitățile se datorează de la data expirării termenului de 3 luni de la avizarea daunei de către intimați. Având în vedere că acest articol stabilește două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația de a plăti despăgubirile - pe cale amiabilă, în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei sau pe cale judecătorească (această din urmă ipoteză considerând-o incidentă în speță), recurenta a afirmat că se impunea obligarea sa la plata despăgubirilor de la data primirii hotărârii judecătorești definitive cu privire la suma datorată. Critica este nefondată, întrucât, prin formularea acesteia, recurenta ignoră motivul instituirii penalităților de către legiuitor, respectiv sancționarea atitudinii culpabile a asigurătorului care, fie nu plătește la termen despăgubirea, fie nu își execută obligația de a răspunde cererii de avizare de daună în termenul stabilit de lege. Această ultimă ipoteză este incidentă în speță, întrucât recurenta nu s-a conformat prescripțiilor legale de a emite un răspuns în termen de trei luni de la înregistrarea cererii de despăgubire (depuse de intimați la 26 octombrie 2015). Acest termen, reglementat prin art. 37 alin. (1) din Norma ASF 23/2014, este termenul înăuntrul căruia se impune ca asiguratorul să răspundă persoanei notificatoare, iar nu să rezolve, în mod pozitiv, cererea sa de despăgubiri. Sancțiunea pentru nerespectarea obligației menționate a asigurătorului RCA se regăsește în cuprinsul art. 38 din Norma ASF 23/2014, în sensul că, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. În situația de față, penalitățile stabilite nu au sancționat faptul că recurenta nu a plătit la termen despăgubirea, ci faptul că aceasta nu a întocmit o ofertă de despăgubiri în termen de 3 luni de la data înregistrării cererii de despăgubire, pentru a dovedi disponibilitatea sa de rezolvare pe cale amiabilă a dosarului de daună, conform prescripției legale. Ca atare, este eronată susținerea recurentei cum că despăgubirile urmează a fi stabilite de la momentul individualizării prejudiciului, respectiv de la data rămânerii definitive și comunicării hotărârii judecătorești în prezenta cauză. Aceasta întrucât despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în condițiile art. 46 din Norma ASF 23/2014, printre altele, în situația în care nu a fost încheiată o înțelegere pe cale amiabilă, potrivit art. 47 (care admite posibilitatea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor chiar și în ipoteza în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, în anumite condiții), dar și atunci când nu se poate concluziona cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului și la cuantumul prejudiciilor produse. Față de aceste argumente, se constată că în mod corect s-a reținut de către instanța de apel culpa asigurătorului pentru că nu a inițiat, în termenul legal, procedura amiabilă, conform obligațiilor legale care îi reveneau. Pentru identitate de rațiune, Înalta Curte reține că nu sunt aplicabile prevederile art. 1386 C. civ., invocate de recurentă în susținerea reparării prejudiciului ulterior pronunțării și comunicării unei hotărâri judecătorești definitive. În baza considerentelor expuse, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare D. S.A. împotriva deciziei nr. 261 A din 20 noiembrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurentă la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată, reprezentând onorariu de avocat, acestea fiind dovedite cu chitanța nr. 9 din 11 noiembrie 2020, aflată la dosarul de recurs, menționatul onorariu fiind redus conform dispozițiilor art. 451 alin. (2) din același act normativ, apreciindu-se că valoarea onorariului pretins, în cuantum de 4.000 RON, nu se justifică față de complexitatea cauzei și munca efectiv îndeplinită de avocat în cadrul procedurii derulate în etapa recursului. PENTRU ACESTE MOTIVE,