ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 493/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 octombrie 2017, pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A, admiterea acțiunii și, în consecință, obligarea pârâtei la plata sumei de: - 100.000 euro, reprezentând despăgubiri - daune morale, ca urmare a vătămării corporale grave suferite în accidentul de circulație din data de 01 mai 2016; - 36.000 RON, cu titlu de despăgubiri - daune materiale, reprezentând pierderea venitului din muncă, de la data accidentului și până la înregistrarea acțiunii, alături de cheltuielile suplimentare generate de starea medicală și nevoile speciale, precum și cu asistența unei alte persoane pe întreaga perioada de recuperare medicală; - 2.000 RON lunar - prestație periodică, reprezentând imposibilitatea realizării câștigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viață, cauzate de incapacitatea de muncă, de la data introducerii acțiunii și până la recuperarea totală. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor mai sus solicitate, începând cu data de 05 ianuarie 2017 și până la plata efectivă și integrală a tuturor debitelor care vor fi dispuse în dosar, cu cheltuieli de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 49, 50, 54 din Legea nr. 136/1996, Norma ASF 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, art. 1349 și urm, art. 1385 și urm., art. 1391 raportat la art. 253 alin. (4) C. civ. Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând diminuarea daunelor materiale solicitate, în conformitate cu dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. a) - e) din Norma ASF 23/2014, până la concurența sumei dovedite cu înscrisuri justificative.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 541/F din 26 noiembrie 2018, Tribunalului Cluj a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., și, în consecință, a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 40.000 euro, cu titlu de daune morale și a sumei de 465,66 RON, cu titlu de daune materiale, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor anterior menționate, începând cu 05.01.2017 și până la plata efectivă a acestora; a respins în rest pretențiile reclamantului; a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentate de onorariu avocațial.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin Decizia nr. 41/A din 7 martie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva Sentinței civile nr. 541 din 26 noiembrie 2018 a Tribunalului Cluj, a admis, în parte, apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, astfel: a obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale (echivalent în RON la data efectuării plății), precum și la suma de 1.000 RON lunar cu titlu de despăgubire calculată începând cu data de 05 ianuarie 2017 și până la încetarea sau, după caz, modificarea actualei stări de sănătate a reclamantului; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Cererea de recurs: Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta S.C B. S.A., solicitând casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, la Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. 1. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, invocând prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, a susținut că, în privința prestației lunare periodice, instanța de apel a încălcat dispozițiile prevăzute de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce atrage sancțiunea nulității, în condițiile în care a acordat aceasta prestație pentru o perioada ce nu s-a solicitat prin apel ori prin cererea de chemare în judecată. Intimatul-reclamant a solicitat o prestație periodică în cuantum de 2.000 RON lunar de la data introducerii acțiunii, respectiv 31 octombrie 2017 și până la recuperarea totală, iar instanța de apel a obligat societatea pârâtă la despăgubiri începând cu data de 05 ianuarie 2017 și până la încetarea sau, după caz, modificarea actualei stări de sănătate a intimatului-reclamant. Prin urmare, instanța de apel a depășit limitele învestirii în privința acordării prestației lunare periodice, implicit principiul disponibilității. Recurenta-pârâtă a învederat, raportat la acest motiv de recurs, că a formulat împotriva aceleiași hotărâri și o cerere de revizuire întemeiată în drept pe dispozițiile art. 509 alin. (1) C. proc. civ., întrucât s-a dat mai mult decât s-a cerut. Totodată, recurenta-pârâtă, invocând încălcarea aceluiași principiu - cel al disponibilității, a arătat că instanța de apel a apreciat ca fiind corectă solicitarea de actualizare a salariului față de venitul minim actual, deși intimatul-reclamant a formulat această cerere doar în apel, nu și prin cererea de chemare în judecată, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Această apărare a fost făcută și prin întâmpinarea depusă în apel, însă curtea a apreciat în sens contrar, încălcând regulile de procedură sus arătate. 2. Recurenta-pârâtă a mai arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei în privința daunelor morale acordate, așa încât sunt aplicabile prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Sub acest aspect, a precizat că instanța de apel s-a raportat doar aspectele medico-legale și nu a analizat deloc practica judiciară în domeniu (depusă de societatea pârâtă, cealaltă parte sau propria practica), reținând doar că lipsește o prevedere legală care să instituie o derogare de la principiul reparării integrale a prejudiciului, singura condiție fiind de a nu se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA. Or, norma specială aplicabilă în cauză, Norma ASF 23/2014 - art. 50 pct. 1 lit. f), indică expres că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, care în spețele de acest gen reprezintă izvor de drept. Cum dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impun judecătorului obligația de a motiva temeinic hotărârea, o motivare fără expunerea practicii judiciare care a fost avută în vedere la acordarea daunelor morale și fără o analiza vastă în acest sens conduce la nulitatea deciziei atacate. 3. Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând că au fost încălcate și aplicate greșit normele de drept material în ceea ce privește acordarea prestației lunare periodice, penalitățile de întârziere și daunele morale stabilite în favoarea intimatului-reclamant. Astfel, a învederat că Norma ASF 23/2014 prevede, la art. 50, daunele ce pot fi acordate în caz de vătămare corporală și a precizat că, la momentul emitere poliței RCA, a contractat în conștientizarea faptului că, la data producerii riscului asigurat, va fi ținută a achita despăgubiri în conformitate cu norma invocată, încălcată însă de instanța de apel. Cu privire la prestația periodică lunară, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit instanța de apel a stabilit suma de 1.000 RON/lunar, în condițiile în care aceasta reprezintă o pretenție materială care se dovedește cu înscrisuri justificative, conform art. 309 alin. (2) C. proc. civ. În acest sens este și Decizia nr. 949/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În speță, conform actelor de la dosar, nu se face dovada valorii indicate în dispozitiv, însă instanța de apel apreciază că apare rezonabil acordarea sumei de 1.000 RON/lunar. Or, art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma ASF 23/2014 face referire la "diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical". În continuare, recurenta-pârâtă a precizat că, în conformitate cu adresa efectuată la ANAF, rezultă că în anul 2015 (anterior accidentului rutier ce a avut loc la data de 1 mai 2016), intimatul-reclamant a realizat un venit net de 7.818 RON de la S.C. C. S.R.L. și suma de 1.752 RON de la S.C. D., deci un total net de 9.570 RON. La acest venit net ar reveni suma netă de 797,5 RON/lună, din care se scade cea primită pe perioada concediului medical pentru 137 de zile. A susținut că la stabilirea valorii prestației periodice lunare trebuie avute în vedere Decizia asupra capacității de muncă nr. x din 18.10.2016, Decizia nr. x din 18.10.2016 și Decizia nr. x din 16.10.2018, care confirmă pierderea capacității de muncă cel puțin pe jumătate, ultima decizie având termen de revizuire pe data de 09.10.2019; aceste decizii prevăd gradul III de invaliditate și posibilitatea beneficiarului de a presta o muncă de jumătate de normă, raportat la art. 69 din Legea nr. 263/2010. Cum la o norma întreagă intimatul-reclamant câștigă o sumă netă de 797,5 RON/lună, la jumătate de normă ar reveni suma de 398,75 RON, însă acesta obține 640 RON, ce depășește valoarea de 398,75 RON. Or, potrivit Normei ASF 23/2014, în baza căreia recurenta-pârâtă răspunde, se putea acorda diferența dintre suma câștigată anterior evenimentului rutier și suma primită cu titlu de indemnizație pe perioada concediului medical, strict pe perioada concediului medical. Or, suma stabilită în apel reprezintă o veritabila îmbogățire fără justă cauză. Referitor la daunele morale, recurenta-pârâtă a arătat că lipsa analizării practicii judiciare reprezintă și o încălcare a normelor de drept material - art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, în condițiile în care aceste dispoziții indică faptul că despăgubirile de acest fel pot fi acordate în raport de legislația și jurisprudența din România. În legătură cu penalitățile de întârziere, recurenta-pârâtă a susținut că a înaintat o ofertă intimatului-reclamant în termenul prevăzut de lege, sens în care nu poate fi obligată la plata acestora, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de norma specială. Astfel, a arătat că intimatul-reclamant a formulat o cerere de despăgubire, înregistrată la recurenta-pârâtă la data de 21.11.2016. În urma analizării cererii adresate și a anexelor atașate, aceasta a comunicat intimatului-reclamant, la data de 05.01.2017, în cadrul termenului legal de 3 luni, oferta de despăgubire x, așa cum se atestă prin cererea de chemare în judecată. Mai mult decât atât, la 11.05.2017, recurenta-pârâtă a formulat a doua ofertă de despăgubire intimatului-reclamant, respectiv x, prin care a ofertat acestuia suma de 30.000 RON, reprezentând daune morale. Această ofertă a fost comunicată intimatului-reclamant și primită de către acesta, conform confirmării de primire, anterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată. Suma ofertată a fost calculată în conformitate cu Ghidul de soluționare a daunelor morale. Or, contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-pârâtă și-a îndeplinit toate obligațiile prevăzute de art. 37 din Norma ASF 23/2014. Simplul fapt că această ofertă nu a fost acceptată de către intimatul-reclamant și instanța de apel a apreciat că recurenta-pârâtă a diminuat nejustificat daunele solicitate, nu reprezintă un motiv pentru acordarea penalităților. Din contră, stabilirea lor pe acest considerent, în condițiile în care acordarea acestui accesoriu al creanței principale dublează sau triplează sumele determinate de către instanțele de judecată și în situația în care recurenta-pârâtă a respectat toate dispozițiile prevăzute de norma specială, este nejustificată și reprezintă o reală sancțiune împotriva asigurătorului, fără temei legal. Recurenta-pârâtă a susținut, totodată, că, la momentul în care intimatul-reclamant a formulat cererea de despăgubire, cercetările penale nu erau finalizate, dosarul fiind în lucru. Acesta a depus la dosarul de despăgubiri doar ordonanța de începere a urmăririi penale din dosarul penal cu nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Dej, planșa foto, procesul-verbal de cercetare la față locului și raportul de expertiză medico-legală. Or, raportat la practica judiciară anexată în apel, respectiv Decizia nr. 502/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că nu se poate acorda penalități de întârziere atâta timp cât există un dosar penal pe rol, care nu a fost soluționat în mod definitiv; pentru identitate de rațiune, nici în prezentul dosar nu se pot stabili penalități de întârziere. De asemenea, a precizat că urmează a se reține că cererea de despăgubire nu a fost însoțită de documente justificative cu privire la daunele materiale solicitate în cuantum de 10.000 RON, deși intimatul-reclamant trebuia să anexeze documente justificative în acest sens, și a se observa că acesta și-a modificat pretențiile, în sensul că la momentul avizării de către recurenta-pârâtă a solicitat 10.000 RON daune materiale și 100.000 euro daune morale, iar, prin cererea de chemare în judecată, 100.000 euro daune morale, 36.000 RON daune materiale și 2.000 RON/lunar prestații periodice și penalități. În plus, a învederat că, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalități de întârziere. Mai mult decât atât, a arătat că termenul de la care instanța a dispus acordarea penalităților, respectiv 05 ianuarie 2017 - momentul la care recurenta-pârâtă a formulat prima ofertă de despăgubire în cadrul termenului legal de 3 luni de la avizare, este unul neîntemeiat, raportat la faptul că nu sunt îndeplinite condițiile art. 37 din Norma ASF 23/2014, text de lege care prevede expirarea perioadei de 3 luni de la avizare, în lipsa unui răspuns sau oferte. Recurenta-pârâtă a apreciat că, la un cuantum al daunelor morale stabilite de instanța de apel de 50.000 euro, cuantumul penalităților de întârziere este de aproximativ 86.100 euro, sens în care acordarea acestora în atare condiții reprezintă o veritabilă sancțiune pecuniară îndreptată împotriva asigurătorului, or, nu acesta a fost scopul prevăzut de norma specială. A depus practică judiciară și a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 36 - 38 din Norma ASF 23/2014 în privința penalităților de întârziere.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, următoarele: În ce privește încălcarea principiului disponibilității, în sensul că s-ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, mai exact data de la care s-a acordat suma de 1.000 RON cu titlu de daună materială periodică, a susținut că, prin cererea de chemare în judecata și prin apel, a solicitat suma de 2.000 RON lunar cu acest titlu, în doua etape: de la data accidentului până la data introducerii acțiunii (36.000 RON, reprezentând 2.000 RON lunar x 18 luni) și pe viitor, de la introducerea acțiunii până la recuperarea stării de sănătate (aceeași suma de 2.000 RON lunar). Or, instanța de apel a acordat mai puțin, stabilind despăgubirea de la 05 ianuarie 2017, nu din 01 mai 2016, de la data accidentului. Dispozitivul deciziei recurate nu conține termenul prestație periodică, pentru a opera confuzia intenționat generată de către recurenta-pârâtă, ci despăgubire, așa cum s-a cerut. Intimatul-reclamant a solicitat cu titlu de daune morale 100.000 euro și cu titlu de daune materiale 36.000 RON, adică 18 luni x 2.000 RON pe lună, reprezentând pierderea/imposibilitatea realizării venitului din muncă, iar, pe viitor, aceeași sumă, lunar (2.000 RON), până la încetarea stării de nevoie. Referitor la doleanța recurentei-pârâte cu privire la presupusa solicitare de actualizare a salariului, a arătat că aceasta nu se poate subscrie unei cereri noi făcute în apel, fiind vorba de o explicație, o motivare a acordării sumei ce înglobează pe lângă imposibilitatea obținerii unui venit, diferențele față de situația anterioară/ulterioară accidentului, nevoile speciale ale victimei în acest caz. Intimatul-reclamant a învederat că instanța de apel a stabilit în concret, clar și concis elementele stării de fapt, urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor legislative generale și speciale, sens în care a solicitat să se constate că aceasta a argumentat în fapt și drept atât soluția de admitere în parte a apelului declarat de victima accidentului, cât și soluția de respingere a apelului formulat de asigurătorul RCA. În ceea ce privește modul de stabilire al cuantumului despăgubirilor morale, instanța de apel a constatat aplicabilitatea dispozițiilor normei speciale a asigurărilor, pe lângă cele din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului. La fel, a avut în vedere că jurisprudențial se ia în considerare numărul de îngrijiri medicale, vârsta celui vătămat, perioada de recuperare sau imposibilitatea recuperării, intensitatea suferinței cuantificată prin consecințele suferite, modul în care a fost afectată viața victimei, explicitate pe larg și raportate la situația concretă. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea greșită a legii în privința daunelor morale, intimatul-reclamant a precizat că dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, în vigoare la data producerii accidentului, prevăd că acestea se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, însă noțiunea de jurisprudență nu se poate rezuma la decizii izolate de speță, ci, era necesar ca recurenta-pârâtă să probeze că în practica vizând situații comparabile au fost evidențiate în mod constant criterii pe baza cărora au fost stabilite într-un anumit cuantum daunele morale. În cauză, nu au fost indicate spre exemplificare hotărâri judecătorești în situații identice sau foarte asemănătoare, și, de altfel, aceste doleanțe nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care excedează cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ. Intimatul-reclamant a mai arătat că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile legii speciale referitoare la măsura coercitivă a penalităților de întârziere față de situația de fapt (cât privește derularea etapei amiabile). Sancțiunea aplicării penalităților de întârziere pentru conduite neconforme ale asigurătorului RCA, iar nu pentru neplată, nu se confundă nici cu dobânda legală și nici cu penalitățile de drept comun, ci este o măsură aplicată în anumite situații, impusă de legiuitor în sarcina asigurătorilor, conform art. 37 coroborat cu art. 38 din Norma ASF 23/2014. A învederat că este eronată susținerea recurentei-pârâte în sensul că penalitățile de întârziere s-ar aplica doar după rămânerea definitivă a sentinței ce conține daunele și comunicarea acesteia, o astfel de interpretare nu doar că în mod efectiv ar goli de sens și scop norma juridică ce sancționează conduita defectuoasă a asigurătorului RCA prin aplicarea penalităților, dar, mai mult, ar încuraja conduita negativă, în detrimentul grav al victimelor. Totodată, a precizat că ipoteza aplicării penalității după a 10-a zi de la comunicarea titlului executoriu se aplică exclusiv în situația în care păgubitul se adresează direct instanței de judecată, fără a da posibilitatea asigurătorului să-și efectueze obligațiile de profesionist, acestuia nemaiputându-i-se reproșa, evident, o conduită sau alta. În speță, însă, s-a formulat o cerere de despăgubire motivată, la care s-au anexat elementele care susțineau afirmațiile și pretențiile intimatului-reclamant. Este fără relevanță că în dosarul penal deschis în urma accidentului de circulație a cărui victimă a fost intimatul-reclamant nu erau încă finalizate cercetările, căci acest dosar avea ca principal obiect stabilirea persoanei vinovate în sens penal, în vreme ce solicitarea de despăgubire a fost formulat prin raportare la normele de drept aplicabile în cazul răspunderii civile delictuale, iar nu în cazul răspunderii penale.

Hotărârea pronunțată în revizuire: Prin Decizia civilă nr. 126/A din 5 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C B. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 41/A/2019 din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că data de la care se acordă suma de 1.000 RON, cu titlu de despăgubire, se calculează și se acordă începând cu 31 octombrie 2017, în loc de 5 ianuarie 2017, și a menținut restul dispozițiilor din decizia revizuită. Recursul declarat împotriva acestei hotărâri de către intimatul A. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2019, nefiind soluționat până la data de 20 februarie 2020.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 23 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 41/A din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestei căi de atac la data de 20 februarie 2020. 7. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Înalta Curte constată că intimatul-reclamant a solicitat, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 31 octombrie 2017, obligarea recurentei-pârâte: 1) la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri - daune morale (prejudiciu nepatrimonial) în favoarea acestuia, ca urmare a vătămării corporale grave suferite în accidentul de circulație din data de 01 mai 2016; 2) la plata sumei de 36.000 RON cu titlu de despăgubiri - daune materiale reprezentând pierderea venitului din muncă, de la data accidentului și până la înregistrarea acțiunii, alături de cheltuielile suplimentare generate de starea medicală și nevoile speciale, precum și cu asistența unei alte persoane pe întreaga perioada de recuperare medicală; 3) la plata unei prestații periodice în cuantum de 2.000 RON lunar reprezentând imposibilitatea realizării câștigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viață, cauzate de incapacitatea de muncă a intimatului-reclamant, de la data introducerii acțiunii și până la recuperarea totală. Totodată, a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor mai sus solicitate, începând cu data de 05 ianuarie 2017 și până la plata efectivă și integrală a tuturor debitelor care vor fi dispuse în dosar. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, acesta a arătat că prejudiciul material a cărui reparare o urmărește pe această cale este cuantificat astfel: 1) suma de 36.000 RON, reprezentând 2.000 RON lunar x 18 luni (de la data accidentului și până la înregistrarea acțiunii), defalcată în 1.250 RON salariul obținut de către reclamant anterior accidentului și diferența de 750 RON reprezentând cheltuieli medicale ocazionate de accident - dispozitive medicale, pansamente la domiciliu, alimentație specială, deplasări și tot ceea ce înseamnă sporirea necesităților uzuale, suplinirea sa în activități firești de îngrijire/igienă personala, procurarea și pregătirea hranei, activități gospodărești; 2) o prestație lunară în cuantum de 2.000 RON lunar, reprezentând imposibilitatea realizării câștigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viață, cauzate de starea specială a victimei, de la data introducerii acțiunii și până la recuperarea totală a reclamantului, sume întemeiate pe dispozițiile art. 1387 C. civ. În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, intimatul-reclamant a invocat dispozițiile art. 1391 și art. 253 alin. (4) C. civ., învederând că în cazul de față s-a adus atingere sănătății, integrității și implicit vieții acestuia, celor mai importante valori sociale protejate de către legiuitor, că trebuie să fie avute în vedere în stabilirea prejudiciului moral durata și intensitatea suferințelor fizice și psihice la care victima accidentului rutier a fost supusă până în prezent și în aceeași măsură pentru suferințele viitoare, certe, dar și prejudiciul de agrement pe care jurisprudența îl recunoaște. Prin hotărârea instanței de fond, recurenta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 465,66 RON cu titlu de daune materiale, întrucât doar în acest cuantum a fost dovedit prejudiciu solicitat, prin bonurile fiscale, facturile fiscale și chitanțele depuse la dosar. În schimb, tribunalul a constatat că nu este pertinentă solicitarea reclamantului de a fi obligată recurenta-pârâtă la plata unei prestații periodice în cuantum de 2.000 RON lunar reprezentând imposibilitatea realizării câștigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viață, cauzate de incapacitatea de muncă, de la data introducerii acțiunii și până la recuperarea totală, intimatul-reclamant obținând, în opinia instanței de apel, un venit net lunar superior celui pe care îl realiza anterior producerii accidentului rutier în care a fost implicat. Prin cererea de apel formulată, intimatul-reclamant a arătat, cât privește componenta materială a daunelor solicitate, că prima instanță a respins cuantumul cerut de acesta ca urmare a unei erori de calcul, totalul veniturilor actuale fiind de 640 RON (143 RON PAS + 497 RON pensie socială), iar nu de 640 RON + 497 RON, și că au fost reținute în mod greșit veniturile anterioare accidentului, fără a fi luate în calcul veniturile asimilate salariilor (ex. diurnă, tichete de masă). Totodată, a susținut că trebuie avute în vedere și modificările din ultimii ani în ce privește cuantumul salariului minim pe economie, în condițiile în care în anul 2015 acesta era de 750 RON pe lună, iar intimatul-reclamant realiza venituri lunare de 949 RON, având două locuri de muncă. A învederat că suma de 2.000 RON a fost cerută nu doar ca diferență între venituri, ci și cu punerea în aplicare a prevederilor art. 1387 C. civ. privitoare la o sumă care să reprezinte sporirea nevoilor speciale de viață generate de incapacitate. Această sporire rezultă din starea fizică generată de accident, confirmată prin deciziile medicale, fiind recomandate kinetoterapie și masaj medical constante, costul unei ședințe de acest fel fiind în medie de 50 RON fiecare, intimatul-reclamant fiind ajutat în majoritatea activităților fizice de rutină, primind sprijinul mamei sale. Instanța de apel, prin decizia recurată a obligat pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.000 RON lunar cu titlu de despăgubire calculată începând cu 05 ianuarie 2017 și până la încetarea sau, după caz, modificarea actualei stări de sănătate a intimatului-reclamant, constatând că veniturile cumulate ale acestuia sunt în sumă de 640 RON, iar nu de 640 RON + 497 RON. Astfel, în ce privește solicitarea victimei accidentului de a-i fi acordată o prestație periodică plătibilă lunar cu titlu de daune materiale care să compenseze nerealizarea unor venituri la nivelul celor obținute de acesta în condițiile unei stări normale de sănătate, precum și pentru a compensa nevoile sale sporite de viață, cauzate de incapacitatea parțială de muncă ce i-a fost provocată, curtea a reținut că intimatul-reclamant a obținut un venit net lunar aferent anului fiscal 2015 în sumă de 9.570 RON, revenind 797,50 RON/lună. A arătat instanța de apel că, deși diferența dintre veniturile obținute în prezent de intimatul-reclamant sub forma pensiei de invaliditate (640 RON) și cele obținute din muncă în anul fiscal 2015 (797,50 RON/lună) este de 157,50 RON, consideră că nu doar această diferență se cuvine cu titlu de prestație periodică lunară pentru a compensa pierderea de venituri, ci o sumă mai mare, urmând a se avea în vedere dinamica venitului minim pe economia națională în perioada 2015 - 2019. În consecință, curtea a apreciat că se impune acordarea unei despăgubiri lunare în favoarea intimatului-reclamant cu titlu de prestație periodică, apărând ca rezonabilă suma de 1.000 RON/lunar, până la modificarea actualei stări de sănătate a reclamantului rezultate din accidentul de circulație. În ce privește daunele materiale în sumă de 465,66 RON acordate de prima instanță, instanța de apel a constatat că cuantumul acestora a fost corect stabilit, dovezile aflate la dosar neputând conduce la concluzia că ar putea fi avută în vedere o sumă mai mare. Printr-o primă critică formulată, recurenta-pârâtă a invocat nerespectarea unor norme de procedură, respectiv art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât instanța de apel ar fi încălcat principiul disponibilității. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Înalta Curte reține că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, astfel cum acesta este consacrat de dispozițiile de mai sus, este principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabilește obiectul și limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunțe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Obligația judecătorului de a respecta limitele învestirii este prevăzută și de dispozițiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul citat face aplicarea principiului disponibilității în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Ca atare, limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabilește cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cauzei, adică temeiului juridic, cât și al părților între care se derulează litigiul, iar respectarea de către judecător a obligației de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății constituie garanția aplicării principiului disponibilității. În aplicarea acestui principiu de drept, dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi" astfel, instanța de apel fiind chemată să controleze și să judece numai ceea ce a judecat prima instanță, înseamnă că în apel nu este posibil să se modifice elementele stabilite la instanța de fond și nici să se formuleze cereri noi. Totuși, art. 478 alin. (4) C. proc. civ. îngăduie părților ca în fața instanței de apel să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. De aceea, instanța de apel este datoare să examineze cu atenție cererile și apărările formulate în apel și să determine exact sensul lor pentru a nu decide eronat. În situația de față, raportat la cele expuse anterior, Înalta Curte observă că instanța de apel a constatat în mod greșit că suma de 2.000 RON solicitată cu titlu de prestație periodică lunară în aplicarea art. 1387 C. civ., reprezentând imposibilitatea realizării câștigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viață, cauzate de starea specială a victimei, este datorată cu începere de la 5 ianuarie 2017, când, în realitate, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel, intimatul-reclamant a solicitat ca această sumă să fie plătită de la data introducerii acțiunii - 31 octombrie 2017 și până la recuperarea sa totală. În acest context a fost încălcat principiul disponibilității și dispozițiile legale indicate anterior, ceea ce atrage incidența în cauză a prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Cât privește apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-reclamant, în sensul că instanța de apel a acordat, în realitate, mai puțin, stabilind despăgubirea de la 05 ianuarie 2017, nu din 01 mai 2016, de la data accidentului, în considerarea faptului că acesta a solicitat prin acțiune plata unor daune materiale în două etape, respectiv 36.000 RON (18 luni x 2.000 RON/lună), pentru perioada cuprinsă între data accidentului și data cererii de chemare în judecată, și pe viitor, aceeași sumă (2.000 RON lunar), cu titlu de prestație periodică, începând cu data cererii de chemare în judecată până la încetarea stării de nevoie, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate. Astfel, prima instanță a stabilit o valoare de 465,66 RON cu titlu de daune materiale, fără însă a arăta pentru ce perioadă sunt datorate de către asigurător, și, în același timp, a constatat că nu este pertinentă solicitarea intimatului-reclamant de a fi obligată recurenta-pârâtă la plata unei prestații periodice în cuantum de 2.000 RON lunar, reprezentând imposibilitatea realizării câștigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viață, cauzate de incapacitatea de muncă, de la data introducerii acțiunii și până la recuperarea totală. Prin cererea de apel, intimatul-reclamant nu a criticat acest aspect - privitor la momentul de la care sunt solicitate prestațiile formulate, iar instanța de apel a considerat că, pentru daunele materiale în sumă de 465,66 RON acordate de prima instanță, cuantumul acestora a fost corect stabilit, iar, pentru cererea de plată a unei prestații periodice lunare de 2.000 RON (pct. 3 din petitul acțiunii), de la data introducerii acțiunii și până la recuperarea totală, analizând elementele avute în vedere de instanța de fond, a concluzionat că nu au fost corect evaluate înscrisurile din dosar și nici dinamica venitului minim pe economia națională în perioada 2015 - 2019. Împrejurarea potrivit căreia dispozitivul deciziei recurate nu ar conține termenul de prestație periodică, ci despăgubire, nu are relevanță în cauză în raport de cele mai sus prezentate, date fiind dispozițiile art. 9 alin. (1), art. 22 alin. (6) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". Înalta Curte consideră însă, cu referire la art. 478 alin. (4) C. proc. civ., că instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității atunci când a avut în vedere solicitarea de actualizare a salariului, deoarece, așa cum a arătat și intimatul-reclamant, această cerere nu se subscrie unei solicitări noi făcute în apel, fiind vorba de o explicație, o motivare a acordării sumei ce înglobează, pe lângă imposibilitatea obținerii unui venit, diferențele față de situația ulterioară accidentului raportat la nevoile speciale ale victimei în acest caz. Faptul că în considerentele deciziei recurate s-a explicitat și s-a argumentat care anume sunt criteriile pe baza cărora instanța de apel a apreciat că suma de 1.000 RON, cu titlu de prestație lunară periodică, este acoperitoare și suficientă, nu reprezintă o nerespectare a unor norme de procedură de natură a face aplicabile dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. 2. Prin cea de-a doua critică formulată, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată nu este motivată în fapt și în drept în raport de prevederile din norma specială aplicabilă în cauză, Norma ASF 23/2014 - art. 50 pct. 1 lit. f). Înalta Curte reține că, potrivit normei invocate, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: ... f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România". Conform art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ., "Hotărârea va cuprinde: ... b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". În cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel, având de soluționat cererea de acordare a unor daune morale formulată de victima unui accident rutier, a făcut aplicarea dispozițiilor în materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1385, art. 1386 alin. (3), art. 1391 alin. (1) C. civ. și s-a raportat la aspectele medico-legale confirmate de actele medicale din dosar, la suferința fizică și psihică provocată intimatului-reclamant, fără însă a analiza criteriile instituite de art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014. Astfel, a reținut numărul de îngrijiri medicale, vârsta celui vătămat, perioada de recuperare sau imposibilitatea recuperării, intensitatea suferinței cuantificată prin consecințele suferite, modul în care a fost afectată viața victimei, etc. Curtea a apreciat, cu privire la situația din prezentul proces, doar că "lipsește o prevedere legală care să instituie o derogare de la principiul reparării integrale a prejudiciului, în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 26 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, singura condiție fiind aceea de a nu se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA" și a concluzionat în sensul că "față de suferința fizică și psihică suferită de reclamant, precum și față de măsura în care viața sa de familie și socială a fost și încă este afectată, se impune majorarea sumei acordate cu titlu de daune morale de la suma de 40.000 euro la suma de 50.000 euro". Este adevărat că instanța de apel a făcut trimitere la norma specială în materie, însă doar atunci când a considerat că, "raportat inclusiv la hotărârile judecătorești depuse la dosarul prezentei cauze de pârâtă", suma propusă de asigurător în procedura administrativă este derizorie. Or, această împrejurare nu este suficientă pentru ca instanța de control judiciar să constate că decizia recurată respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impun judecătorului obligația de a motiva temeinic hotărârea. Prin apelul declarat în cauză, societatea pârâtă a arătat că daunele morale nu trebuie să conducă la o îmbogățire fără justă cauză a victimei, cuantumul lor trebuind să fie mai redus în cazul faptelor săvârșite din culpă comparativ cu cele săvârșite cu intenție, fiind necesar a se ține seama și de practica judiciară în materie. Înalta Curte consideră că obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. În cauză, motivarea deciziei instanței de apel nu răspunde acestor exigențe legale, deoarece nu examinează efectiv critica recurentei-pârâte formulată prin chiar motivele de apel, or, o motivare fără expunerea practicii judiciare care a fost avută în vedere la acordarea daunelor morale și fără o analiză în acest sens conduce la nulitatea deciziei atacate. Așadar, în cauză, neanalizarea tuturor motivelor de apel invocate echivalează cu necercetarea pricinii în fond, afectează hotărârea sub aspectul legalității potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar, în absența motivării, dezlegările instanței nu pot fi cenzurate în recurs, impunându-se, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea dosarului la aceeași instanță de apel în vederea rejudecării apelului cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel. Trebuie reamintit că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia. 3. În speță, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește acordarea prestației lunare periodice, penalităților de întârziere și daunelor morale stabilite în favoarea intimatului-reclamant. În legătură cu prestația periodică lunară, recurenta-pârâtă a arătat că nu au fost avute în vedere prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ. și art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma ASF 23/2014. Înalta Curte reține că, potrivit art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma ASF 23/2014, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: a) diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical". Conform art. 309 alin. (2) C. proc. civ., "Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă". Înalta Curte constată că, în cauză, instanța de apel a determinat cuantumul prestației periodice cu respectarea dispozițiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere adresa emisă de Ministerul Muncii și Justiției Sociale (Casa Județeană de Pensii Cluj, Casa Locală de Pensii Dej) în data de 06.11.2018, conform căreia intimatul-reclamant "este beneficiar de pensie de invaliditate gradul 3 (...) în cuantum de 640 RON, astfel: 143 PAS și 497 RON pensie socială", precum și adresa eliberată de Serviciul Fiscal Municipal Dej, din care rezultă că intimatul-reclamant a obținut un venit net lunar aferent anului fiscal 2015 în sumă de 9.570 RON. Or, în situația de față, atât dovada veniturilor nete ale persoanei vătămate realizate anterior accidentului, cât și dovada indemnizației primite de către acesta din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical a fost făcută cu documente/înscrisuri ce emană de la autorități cu atribuții în domeniul fiscal, așadar nu cu martori, caz în care instanța de recurs nu poate aprecia asupra încălcării prevederilor invocate de către recurenta-pârâtă. Instanța de apel a ajuns la valoarea de 1.000 RON lunar, cu titlu de prestație periodică, considerând că, deși diferența dintre veniturile obținute în prezent de intimatul-reclamant sub forma pensiei de invaliditate (640 RON) și cele obținute din muncă în anul fiscal 2015 (797,50 RON/lună) este de 157,50 RON, nu doar această diferență i s-ar cuveni acestuia pentru a compensa pierderea de venituri, ci o sumă mai mare, calculată și în raport de dinamica venitului minim pe economia națională din perioada 2015 - 2019, ce înglobează, pe lângă imposibilitatea obținerii unui venit, diferențele față de situația ulterioară accidentului raportat la nevoile speciale ale victimei în acest caz. De altfel, curtea a apreciat că starea de invaliditate a intimatului-reclamant, cauzată de faptul că cel puțin până în prezent nu s-a reușit recuperarea totală a capacității de muncă, îl obligă pe acesta la eforturi suplimentare pentru realizarea unor activități care, anterior, puteau fi realizate în mod firesc, fără supraefort, așa încât sub acest aspect nevoile sale pot fi considerate speciale. Ca atare, a avut în vedere inclusiv deciziile asupra capacității de muncă care confirmau pierderea capacității de muncă cel puțin pe jumătate, pentru intimatul-reclamant, cu respectarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma ASF 23/2014. Or, suma stabilită în apel nu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, astfel cum susține recurenta-pârâtă, ci are la bază criteriile statuate de Norma ASF 23/2014. Deși recurenta-pârâtă propune prin cererea de recurs o altă modalitate de calcul a cuantumului prestației periodice lunare, Înalta Curte constată că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ. Referitor la daunele morale, recurenta-pârâtă a susținut că lipsa analizării practicii judiciare reprezintă și o încălcare a prevederilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, întrucât despăgubirile de acest fel pot fi acordate în raport de legislația și jurisprudența din România. Înalta Curte nu va mai analiza această critică din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care, anterior, sub acest aspect a apreciat că decizia recurată nu este motivată în fapt și în drept. De asemenea, pentru același considerent reține că apărările formulate de către intimatul-reclamant prin întâmpinare, în sensul că era necesar ca recurenta-pârâtă să probeze că în practica vizând situații comparabile au fost evidențiate în mod constant criterii pe baza cărora au fost stabilite daunele morale într-un anumit cuantum, nu pot face obiectul controlului judiciar la acest moment procedural. În legătură cu penalitățile de întârziere, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 36 - 38 din Norma ASF 23/2014. Înalta Curte reține că, potrivit art. 36, persoana păgubită are dreptul să înainteze avizarea de daună către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, potrivit prezentei norme. Art. 37 din Norma ASF 23/2014 prevede că: "(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfășura investigații privind producerea accidentului, în termenul prevăzut la alin. (1), în condițiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate de către autoritățile publice competente, aflate în curs de desfășurare. (4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (5) Asigurătorul RCA este obligat să elibereze asiguratului/utilizatorului, în termen de 15 zile de la înregistrarea solicitării acestuia, un certificat privind daunele înregistrate, pe parcursul ultimilor 5 ani de relații contractuale, sau absența acestor daune. (6) Certificatul privind daunele înregistrate trebuie să c