ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 274/2022

Ședința publică din data de 8 februarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 31 octombrie 2018, reclamantul A. a solicit în contradictoriu cu pârâta B. S.A admiterea prezentei acțiuni și în consecință: obligarea paratei B. S.A.

- la plata sumei de 100.000 Euro cu titlu de despăgubiri - daune morale (prejudiciu nepatrimonial) în favoarea sa, ca urmare a vătămării corporale grave suferite în accidentul de circulație din data de 01.05.2016;

- la plata sumei de 36.000 RON cu titlu de despăgubiri - daune materiale reprezentând pierderea venitului din muncă, de la data accidentului și până la înregistrarea acțiunii, alături de cheltuielile suplimentare generate de starea medicală și nevoile speciale, precum și cu asistența unei alte persoane pe întreaga perioada de recuperare medicală;

- obligarea pârâtei la plata unei prestații periodice în cuantum de 2.000 RON lunar reprezentând imposibilitatea realizării câștigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viață, cauzate de incapacitatea de muncă, de la data introducerii acțiunii și până la recuperarea totală;

- obligarea pârâtei B. S.A. la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor mai sus solicitate, începând cu data de 05.01.2017 și până la plata efectivă, integrală a tuturor debitelor care vor fi dispuse în prezentul dosar; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 541/F din 26 noiembrie 2018 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A. și pe cale de consecință pârâta B. S.A. a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a sumei de 40.000 Euro cu titlu de daune morale și a sumei de 465,66 RON cu titlu de daune materiale.

Pârâta B. S.A. a fost obligată la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor anterior menționate, începând cu data de 05.01.2017 și până la plata efectivă, integrală a acestora. S-au respins în rest pretențiile reclamantului.

Pârâta B. S.A. a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale reprezentate de onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 41/A din 7 martie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 541/26.11.2018 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2017.

S-a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, astfel:

Pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale (echivalent în RON la data efectuării plății), precum și a sumei de 1.000 RON lunar cu titlu de despăgubire, calculată începând cu data de 05.01.2017 și până la încetarea sau, după caz, modificarea actualei stări de sănătate a reclamantului. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia nr. 493/20.02.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2017, s-a admis recursul declarat de pârâta S.C B. S.A. împotriva deciziei nr. 41/A/2019 din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și, în consecință, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 104/A din 14 iulie 2020, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. și apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 541/26.11.2018 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, astfel:

A obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de 1.000 RON lunar cu titlu de despăgubire calculată începând cu data de 31.10.2017 și până la încetarea sau, după caz, modificarea actualei stări de sănătate a reclamantului.

A obligat pârâta B. S.A. la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor anterior menționate, începând cu data rămânerii definitive a prezentei.

A înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtei B. S.A. la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor anterior menționate, începând cu data de 05.01.2017 și până la plata efectivă, integrală a acestora.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Au fost compensate cheltuielile de judecată din apel în primul ciclu procesual.

Prin încheierea din 17 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a fost respinsă cererea de lămurire formulată de pârâtă cu privire la decizia civilă nr. 104/2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta B. S.A. la data de 27 august 2020 (dată ștampilă plic).

La data de 27 noiembrie 2020, pârâta B. S.A a declarat un al doilea recurs împotriva încheierii civile din 17 septembrie 2020 și, implicit, a deciziei civile nr. 104 din 14 iulie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel Cluj.

În cuprinsul cererii de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 104 din 14 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, pârâta B. S.A. a dezvoltat, în esență, următoarele critici:

- având în vedere răspunderea contractuală a pârâtei, grefată pe răspunderea delictuală a asiguratului, instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea art. 1532 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează una dintre condițiile esențiale pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul pentru a fi reparat: să aibă caracter cert;

- instanța a stabilit în mod greșit despăgubirea morală în raport de un prejudiciu incert, fără a fi îndeplinite condițiile răspunderii pârâtei;

- instanța de apel reține existența unui prejudiciu viitor valorificând o posibilitate - aceea ca vătămarea corporală cu efecte asupra armoniei fizice și înfățișării reclamantului să subziste în continuare, chiar pe toată durata vieții;

- dacă nu există certitudinea că va exista o recuperare totală, nu există nici certitudinea că integritatea fizică va fi afectată pe viitor, chiar până la sfârșitul vieții;

- pentru ca prejudiciul viitor să poată să fie evaluat în mod obiectiv de instanță trebuie să existe siguranța producerii acestuia, ori conform înscrisurilor reprezentând decizii medicale asupra capacității de muncă se poate constata că acestea au un caracter revizuibil, nu există infirmitate permanentă;

- cu privire la obligarea sa la plata penalităților, a arătat că în speță nu este incidentă niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 37 din Norma ASF 23/2014 care pot conduce la sancționarea pârâtei prin obligarea la penalități, întrucât pârâta a formulat oferta de despăgubire în termenul legal de 3 luni și nu a diminuat în mod nejustificat despăgubirea stabilită de instanță;

- instanța de recurs nu a statuat asupra fondului, ci a făcut o interpretare a art. 37 și 38 din Norma ASF 23/2014 și a constatat nelegalitatea obligării pârâtei la penalități de întârziere înainte ca suma solicitată prin petitul principal să aibă caracter cert, lichid și exigibil;

- instanța de rejudecare nu trebuia să dispună obligarea pârâtei la penalități de 0,2% în considerarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

- instanța de rejudecare a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF 23/2014, întrucât a obligat pârâta la penalități de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, iar nu începând cu a 11-a zi de la data comunicării acesteia;

- solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs formulată împotriva încheierii civile din 17 septembrie 2020, pârâta B. S.A a dezvoltat, în esență, următoarele critici:

- instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât penalitățile de întârziere au fost stabilite și față de prestația periodică de 1.000 RON, după cum urmează:

- instanța a interpretat că penalitățile se stabilesc față de întreaga despăgubire stabilită prin hotărâre, făcând abstracție de teza I, care condiționează penalitățile de neîndeplinirea obligației de a răspunde în trei luni avizării, respectiv de a formula o ofertă serioasă;

- prin cererea de avizare comunicată la data de 21 noiembrie 2016, reclamantul nu a solicitat prestație periodică, ci daune morale și materiale, sens în care oferta din 5 ianuarie 2017 nu putea să fie derizorie față de prestația periodică;

- susține că, atâta timp cât instanța supremă, prin decizia 493/2020, a desființat penalitățile în integralitate, Curtea de Apel nu putea stabili penalități pentru prestație periodică din moment ce aceasta nu a fost solicitată prin avizarea comunicată la 21 noiembrie 2016;

- de asemenea, câtă vreme instanța supremă prin decizia de casare a desființat penalitățile de întârziere doar sub aspectul momentului de la care acestea curg, Curtea de Apel nu putea stabili penalități în raport de prestația periodică începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, întrucât penalitățile nu au fost niciodată stabilite, iar instanța de rejudecare a fost investită să stabilească doar data de la care curg penalitățile;

- art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 a fost aplicat greșit întrucât instanța a obligat pârâta la penalități de la pronunțarea hotărârii definitive în apel deși, prin Decizia nr. 493 instanța de recurs a interpretat și a stabilit că art. 37 din Norma ASF permite obligarea la penalități de la data comunicării hotărârii definitive.

- solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, susținând că motivele invocate exced sferei motivelor de casare expres prevăzute de lege. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că prin memoriul de recurs pârâta își exprimă nemulțumirea cu privire la cuantumul daunelor morale acordate și critică modul în care instanța de judecată a făcut aprecierea probelor, ceea ce nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Referitor la al doilea motiv de casare, susține că instanța de apel, în rejudecare, a aplicat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, iar referitor la penalitățile de întârziere, susține că acestea se vor aplica pe viitor, după soluționarea recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 09 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 104/A din 14 iulie 2020 și a încheierii de ședință din 17 septembrie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, și a fixat termen de judecată la data de 8 februarie 2022, ora 900, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând cu prioritate recursul declarat împotriva deciziei prin care Curtea de Apel a soluționat calea de atac a apelului, instanța de recurs notează că este fondată numai critica referitoare la acordarea penalităților de întârziere, după cum se va dezvolta în cele ce preced.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care valorifică o pretinsă aplicare sau interpretare greșită a dispozițiilor art. 1532 C. civ., se constată că acesta a fost formulat cu argumentul că, de vreme ce există posibilitatea recuperării în viitor a stării de sănătate a reclamantului, aceasta semnifică inexistența caracterului cert al prejudiciului a cărui reparare s-a dispus prin obligarea recurentei la plata unei prestații periodice.

Potrivit art. 1532 alin. (1) C. civ., "La stabilirea daunelor-interese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe".

Or, instanțele de fond au reținut că la data judecății reclamantul suferă de o diminuare a capacității de muncă de cel puțin o jumătate, fiind încadrat în gradul III de invaliditate, iar în considerarea acestui aspect și a prevederilor art. 1385 alin. (3) și art. 1387 C. civ., Curtea de Apel a stabilit obligația asigurătorului de a plăti lunar reclamantului diferența dintre venitul său anterior producerii accidentului și venitul ulterior acestui eveniment, cuantificată la suma de 1000 RON.

Prin urmare, prejudiciul constând în diferența dintre veniturile persoanei vătămate anterior producerii evenimentului și cele ulterioare, cât timp diminuarea acestora a survenit ca urmare a reducerii la mai puțin de jumătate a capacității de muncă, reprezintă un prejudiciu viitor, care are caracter cert, de vreme ce a fost reținută micșorarea în acest mod a patrimoniului reclamantului.

În plus, nu este necesară constatarea unei infirmități permanente, cum a susținut recurenta, pentru că prevederile legale analizate nu impun o atare condiție, ci fac referire la necesitatea de a se dovedi că vătămarea integrității corporale sau a sănătății a avut ca efect pierderea sau diminuarea capacității de muncă, ceea ce instanța de apel a reținut.

Împrejurarea că prejudiciul are caracter viitor - pentru că el se va produce cât timp capacitatea de muncă a reclamantului va fi diminuată - nu semnifică inexistența caracterului cert, pentru că în caz contrar repararea prejudiciului viitor nu ar fi niciodată posibilă.

Dimpotrivă, art. 1532 C. civ. (la fel ca și art. 1385 alin. (1) și art. 1387 alin. (1) și (2) C. civ.) se referă la prejudicii ce se vor produce în viitor, textele particulare din materia răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii explicitând modul de determinare a reparației întocmai în modalitatea utilizată în raționamentul instanței de apel.

Este evident, în schimb, că dacă în viitor starea de sănătate a reclamantului se va îmbunătăți, cuantumul prestației periodice la care recurenta a fost obligată va putea fi reevaluat; de altfel, Curtea de Apel a dispus ca prestația periodică să se plătească atât timp cât starea prezentă de sănătate a reclamantului nu încetează sau nu se modifică, tocmai pentru că durata în timp a producerii acestui tip de prejudiciu nu poate fi estimată. De aceea s-a menționat în decizia recurată împrejurarea că nu există certitudinea că va exista o recuperare totală - argument prezent în cadrul considerentelor ce se referă la cuantificarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat, nefiind identificată nicio eroare în raționamentul instanței de apel cât privește modalitatea de stabilire a reparației de natură materială criticată.

Cu referire la acordarea penalităților, se impune a analiza împreună cele două cereri de recurs (împotriva deciziei nr. 104A/2020 și împotriva încheierii din data de 17.09.2020), dată fiind legătura dintre chestiunile ce sunt supuse analizei acestei instanțe.

Astfel, instanța de recurs observă că în primul ciclu procesual, prima instanță a obligat recurenta pârâtă la plata către reclamant a sumelor de 40.000 euro cu titlu de daune morale și de 465,66 RON cu titlu de daune materiale, precum și la plata penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor anterior menționate, începând cu data de 05.01.2017, iar această dispoziție a fost menținută de prima instanță de apel.

Prin decizia nr. 493/20.02.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul declarat de pârâtă împotriva primei decizii pronunțate în apel, a statuat că, interpretând corect art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, instanța era ținută a constata că speța se subsumează ipotezei menționate în aceste texte în care despăgubirea nu a fost încă stabilită în cadrul procesului pendinte, astfel încât penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care asiguratorul va fi primit hotărârea judecătorească definitivă cuprinzând suma stabilită cu titlu de despăgubiri pe care este ținut a o plăti.

S-a statuat în acest sens că, dacă părțile nu ajung pe cale amiabilă la un acord privind despăgubirile, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive ele nu au caracter cert, lichid și exigibil pentru a fi purtătoare de penalități.

Cu ocazia rejudecării apelului ca urmare a casării cu trimitere, Curtea de Apel a admis apelurile declarate de părți, a obligat pârâta să plătească reclamantului și suma de 1000 RON lunar cu titlu de despăgubire calculată începând cu data de 31.10.2017 și până la încetarea sau, după caz, modificarea actualei stări de sănătate a reclamantului, a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor anterior menționate, începând cu data rămânerii definitive a prezentei și a înlăturat dispoziția din sentința apelată privind obligarea pârâtei la plata penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor anterior menționate, începând cu data de 05.01.2017 până la plata efectivă, integrală a acestora.

În considerentele deciziei recurate se arată, cu privire la acest aspect, că problema datei de la care vor curge penalitățile a fost dezlegată cu caracter obligatoriu în decizia instanței de recurs și că, în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., se impune schimbarea sub acest aspect a sentinței și stabilirea obligației de a plăti penalitățile numai de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de apel. Curtea de apel a indicat în cuprinsul considerentelor deciziei recurate că aceste penalități vor fi calculate asupra sumelor anterior menționate reprezentând daune materiale și morale.

Din perspectiva momentului de la care curg penalitățile, astfel cum el a fost dezlegat de decizia de casare, se constată că instanța de apel a procedat în mod corect în cuprinsul considerentelor și dispozitivului acestei decizii, cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a stabilit că momentul este reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a despăgubirilor, în acord cu decizia de casare, astfel că din acest punct de vedere măsura se constată a fi fost legal dispusă, cu observația că această dezlegare a privit exclusiv sumele globale stabilite cu titlu de despăgubiri materiale și morale, numai acestea fiind puse în sarcina pârâtei la momentul pronunțării primei instanțe de recurs.

Totodată, analizând și motivul de recurs ce privește încheierea din 17.09.2020, în sensul că data de la care curg penalitățile este data comunicării deciziei definitive și nu data pronunțării acesteia, se apreciază că o atare dezlegare nu rezultă din decizia de casare menționată, care a statuat că "penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care aceasta din urmă (pârâta, n.red.), în calitate de asigurator RCA va primi hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească - teza a II-a".

Or, înțelesul acestei afirmații nu este că momentul curgerii penalităților este marcat de comunicarea hotărârii definitive (ca act de procedură îndeplinit de instanță din oficiu, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.), ci s-a avut în vedere înțelesul generic al expresiei de a primi o hotărâre, respectiv ca această hotărâre de stabilire a despăgubirilor să rămână definitivă, iar această împrejurare să fie accesibilă părților, să poată fi cunoscută de acestea.

A proroga data exigibilității creanței astfel determinate cu caracter definitiv (și implicit a amâna momentul de la care debitorul poate fi sancționat pentru executarea cu întârziere a obligației de a plăti o sumă certă, lichidă și exigibilă) până la momentul administrativ al comunicării hotărârii judecătorești (în speță a instanței de recurs) este în contradicție cu scopul avut în vedere de legiuitor la instituirea obligației de plată a penalităților, acela de a asigura o reparație concretă și eficace a prejudiciului suferit de creditor.

De aceea, se reține că momentul la care s-a considerat de prima instanță de recurs că ar începe să curgă, de principiu, obligația de plată a penalităților (în cazul neplății despăgubirilor) este acela al rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care au fost stabilite aceste despăgubiri, moment care, în cazul definitivării prin respingerea recursului, este reprezentat de data pronunțării deciziei instanței de recurs (operând totodată presupunerea rezonabilă că această soluție este cunoscută părților prin intermediul grefei și al sistemului informatizat al instanței încă din ziua pronunțării hotărârii).

În schimb, se observă că motivul de casare dezvoltat în recursul împotriva deciziei nr. 104A/2020 este strâns legat cu cererea de recurs ce privește încheierea din data de 17.09.2020, prin care curtea de apel a fost chemată a lămuri dacă obligația de plată a penalităților privește și suma stabilită cu titlu de prestație lunară sau numai despăgubirile morale și materiale determinate în sume fixe.

Prin încheierea menționată, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 104/2020 formulată de recurenta pârâtă, reținând însă în considerente că data de la care vor curge penalitățile de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi este "…data rămânerii definitive a prezentei, respectiv de la data de 14.07.2020 (data pronunțării deciziei nr. 104A/2020, n.red.) și până la plata acestora".

În continuarea argumentării în menționata încheiere, Curtea de Apel reține însă că, ținând seama de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, data de la care sumele stabilite cu titlu de despăgubire sunt certe, lichide și exigibile, este data pronunțării deciziei definitive, pentru ca în paragraful următor să statueze că pârâta a fost obligată la plata penalităților de la data pronunțării deciziei din apel.

Or, față de cele anterior dezlegate, rezultă cu claritate că aceste considerente sunt contradictorii (atât între ele, cât și față de cele ale deciziei pronunțate în apel) și totodată contrazic cele statuate cu caracter obligatoriu de prima instanță de recurs, deoarece stabilesc - în două paragrafe distincte - două momente de la care s-ar naște obligația plății penalităților, ce nu sunt identice, de vreme ce decizia instanței de apel nu este definitivă de la pronunțare, ci devine definitivă, conform art. 634 C. proc. civ., la data respingerii recursului sau la data împlinirii termenului de recurs, în cazul neexercitării acestei căi de atac.

Prin urmare, din perspectiva acestor chestiuni, încheierea din data de 17.09.2020 este nelegală, fiind întemeiat cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dar și cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, Curtea notează că cererea de recurs formulată cu privire la încheierea pronunțată în cadrul cererii de completare a dispozitivului se referă la aspecte legate de sumele asupra cărora poartă penalitățile în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, stabilite de prima instanță și menținute de instanța de apel, care a schimbat numai momentul de la care acestea curg.

Cu toate acestea, redactarea deficitară a dispozitivului deciziei recurate - pronunțată în soluționarea apelului - împiedică instanța de recurs să realizeze controlul judiciar în privința ambelor hotărâri recurate.

Astfel, reluând cele arătate pentru ușurința analizei, se reține că prima instanță a obligat pârâta la plata a două sume globale cu titlu de despăgubiri morale și respectiv materiale și a penalităților de întârziere ce se vor calcula asupra acestor sume.

În apel, sentința a fost schimbată în sensul obligării pârâtei la plata și a sumei de 1000 RON lunar; a fost obligată pârâta la plata penalităților ce se vor calcula asupra sumelor anterior menționate de la data rămânerii definitive a deciziei, fiind înlăturată obligația de plată a penalităților de la data de 05.01.2017, ce fusese stabilită de prima instanță.

Or, instanța de apel referindu-se în dispozitivul deciziei la calcularea penalităților asupra sumelor anterior menționate, în condițiile în care anterior în acest dispozitiv se menționase numai obligația de plată a prestației periodice de 1000 RON (celelalte sume stabilite cu titlu de despăgubire fiind cuprinse în sentința tribunalului), instanța de recurs este în imposibilitate de a dezlega criticile referitoare la obligația asupra căreia poartă penalitățile.

Această chestiune a făcut și obiectul cererii de lămurire a dispozitivului, care însă a fost respinsă, cu toate că în considerentele încheierii din 17.09.2020 s-a statuat că ele poartă asupra tuturor sumelor ce constituie despăgubiri, materiale și morale deopotrivă.

Dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci se impunea admiterea cererii și lămurirea dispozitivului deciziei instanței de apel, care cuprinde referirea la sumele "anterior menționate", care sunt reprezentate în realitate numai de suma de 1000 RON datorată lunar; de asemenea, dacă instanța de apel, la pronunțarea deciziei nr. 104A/2020, a intenționat a stabili că penalitățile poartă asupra tuturor despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtei (inclusiv a celor cuprinse în sentința tribunalului) avea obligația de a statua ca atare, în mod expres și limpede.

Este adevărată susținerea Curții de Apel din cuprinsul încheierii atacate în sensul că legea nu distinge, și că penalitățile se calculează asupra despăgubirilor materiale și morale, dar cu condiția ca acestea să fie exigibile.

Or, dacă în privința sumelor stabilite cu acest titlu în mod global (cele cuprinse în sentința tribunalului, menținute de instanța de apel și care nu fac obiectul recursului) chestiunea exigibilității lor a fost tranșată de prima instanță de recurs și nicio lămurire suplimentară nu este necesară la acest moment, nu aceeași este situația sumei stabilite cu titlu de prestație periodică, ce constituie, de asemenea, o reparație pentru prejudiciul de natură materială suferit de reclamant.

De vreme ce aceasta este datorată lunar, rezultă cu claritate că era necesară o dezlegare aparte a instanței de apel cu privire la modul în care curg penalitățile aferente acestui tip de despăgubire, iar ea lipsește în totalitate din considerentele sau dispozitivul deciziei recurate.

De aceea, este incident din această perspectivă cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a individualizat în mod concret care sunt despăgubirile pentru care curg penalitățile cu privire la care s-a pronunțat prin dispozitivul deciziei de la data rămânerii definitive a acesteia, iar trimiterea generică ("calculate asupra sumelor anterior menționate") nu poate privi și prestațiile periodice în ansamblul lor, dată fiind exigibilitatea diferită a acestora.

Urmează deci, a admite ambele recursuri, în temeiul art. 497 C. proc. civ. a casa parțial decizia nr. 104A/2020 și total încheierea din data de 17.09.2020, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă sub aspectul cererii de acordare a penalităților aferente sumelor reprezentând prestația periodică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 104/A din 14 iulie 2020 și a încheierii de ședință din 17 septembrie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează, în tot, încheierea atacată.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă sub aspectul cererii de acordare a penalităților aferente sumelor reprezentând prestația periodică.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2022.