ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1254/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 11 mai 2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.A. și intervenientul forțat C., obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a sumelor de 35.366,14 RON cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 6 iunie 2017 și de 150.000 euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi din sumele indicate, de la data de 18 aprilie 2018 (data de la care asigurătorul a prezentat o ofertă de despăgubire prin care a diminuat nejustificat despăgubirea) și până la data plății efective și integrale a debitelor principale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1774 din 6 noiembrie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâta B. S.A. și, în consecință, a declinat competența materială de soluționare în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentința nr. 212 din 19 aprilie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei B. S.A. și a intervenientului forțat C. și, în consecință, a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantei suma de 11.000 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale și suma de 27.020 RON cu titlu de daune materiale. A obligat-o pe pârâtă să achite reclamantei suma de 1.770,11 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru, aceeași sumă urmând a fi achitată de către pârâtă către Statul Român în urma acordării reclamantei a scutirii parțiale a taxei judiciare de timbru. A obligat-o pe reclamantă să achite pârâtei suma de 1000 RON cheltuieli de judecată în prima instanță.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia nr. 258/A din 20 noiembrie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A..

Prin motivele de recurs, reclamanta a arătat că cererea sa vizează exclusiv modalitatea eronată în care instanța de apel a aplicat art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

Potrivit recurentei, scopul acestui text legal este acela de a da greutate și valoare obligațiilor impuse asigurătorului RCA prin art. 20 alin. (1)-(4) din O.U.G. nr. 54/2016, stabilind sancțiunea penalităților în eventualitatea eșecului acestuia de a și le îndeplini în mod corespunzător. A arătat că în conținutul textului de lege se regăsesc trei ipoteze de sancționare, respectiv: asigurătorul RCA nu își îndeplinește în termen și integral aceste obligații; asigurătorul RCA diminuează nejustificat despăgubirea, ipoteză de care se prevalează reclamanta-recurentă și respectiv, asigurătorul RCA întârzie achitarea despăgubirii. Așadar, recurenta a susținut că penalitățile au natura juridică a unei sancțiuni, care este impusă de actul normativ pentru conduita culpabilă a asigurătorului RCA, manifestată în oricare dintre cele trei ipoteze de mai sus.

Cu referire la situația de fapt, recurenta a arătat că societatea de asigurare a fost avizată cu privire la producerea evenimentului asigurat și a consecințelor acestuia, la data de 5 aprilie 2018 pentru prejudiciul material, respectiv la data de 11 aprilie 2018 pentru prejudiciul moral, solicitându-i-se, totodată, și plata despăgubirilor aferente prejudiciului material și moral suferit.

Potrivit art. 20 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 54/2016, societatea de asigurare avea la dispoziție 30 de zile pentru a oferi un răspuns la cererea de despăgubire formulată de persoana prejudiciată. La data de 18 aprilie 2018, deci în termenul legal de 30 de zile de la data avizării, societatea de asigurare a formulat o ofertă de despăgubire, în cuantum de 20.000 RON, care să acopere daunele materiale și morale suferite de persoana vătămată, aceasta fiind singura ofertă transmisă victimei în termenul legal.

Ulterior, la data de 27 mai 2018, cu mult după expirarea termenului de 30 de zile și numai după introducerea de către reclamantă, la data de 11 mai 2018, a cererii de chemare în judecată, societatea pârâtă a mai propus o ofertă de despăgubire în cuantum de 46.500 de RON.

Recurenta a susținut că această ofertă nu poate fi luată în considerare, fiind tardivă și că oricum, societatea de asigurare nu a achitat niciuna din aceste sume, așa cum impune art. 22 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

În ceea ce privește oferta de 20.000 de RON, recurenta a considerat că aceasta este absolut nejustificată după orice criterii s-ar lua în considerare, respectiva sumă neacoperind nici măcar daunele materiale suferite de victimă. Potrivit recurentei, oferta societății de asigurare, care a avut la dispoziție toate documentele justificative necesare, atât în ceea ce privește daunele materiale, cât și cele morale, apare ca fiind neserioasă, nejustificată, făcută doar cu scopul de a-și îndeplini formal obligația de a formula un răspuns.

A susținut recurenta că rostul acestei ipoteze legale a fost tocmai acela de a obliga societățile de asigurare să facă oferte de despăgubire decente, rezonabile și să prevină ofertele derizorii și formale, care mizează pe lipsa de cunoaștere, de resurse sau de determinare a celor prejudiciați în urmărirea mai departe a despăgubirilor reale la care sunt îndreptățiți.

În speță, comportamentul societății de asigurare se circumscrie perfect ipotezei legale a diminuării nejustificate a despăgubirii, sancționată de art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

De aceea, sunt criticabile argumentele instanței de apel, care a refuzat constatarea conduitei culpabile a societății de asigurare în diminuarea nejustificată a despăgubirii și aplicarea, în consecință, a sancțiunii penalităților.

Soluția instanței de apel este în vădită contradicție cu textul art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, din care rezultă că diminuarea nejustificată a despăgubirii este în mod evident o ipoteză de sancționare, întârzierea în plata despăgubirilor nefiind singura conduită culpabilă societății de asigurare care poate atrage aplicarea sancțiunii penalităților.

O altă critică a deciziei atacate a privit statuarea instanței potrivit căreia legea nu prevede obligația asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate la nivelul pretențiilor acestora.

Recurenta a arătat că, deși această afirmație este adevărată, neexistând niciun text legal care sa impună o astfel de obligație asigurătorului, nu aceasta este conduita pentru care a solicitat sancționarea asigurătorului, obligația legală pe care o susține ca fiind încălcată fiind aceea de a diminua în mod nejustificat despăgubirea cuvenită persoanei prejudiciate.

A fost criticată și aprecierea instanței de apel potrivit căreia sancțiunea penalităților nu s-ar putea aplica decât de la momentul la care prejudiciul a devenit cert, lichid și exigibil, întrucât o astfel de abordare reprezintă, potrivit recurentei, o gravă eroare, distorsionând complet natura juridică a penalităților. Deoarece penalitatea în discuție este stabilită de art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 la un procent de 0,2% din suma de despăgubire, reflexul juridic este de a considera că aceste penalități sunt de fapt un accesoriu al creanței principale.

Or, această interpretare este greșită, întrucât desființează practic obligațiile impuse asigurătorilor, golind de conținut întreg mecanismul sancționator prevăzut de art. 20 alin. (1)-(4) din O.U.G. nr. 54/2016, iar persoanele vătămate în urma unor accidente de circulație rămân fără nicio protecție în fața societăților de asigurare.

În acest context, societatea de asigurare a invocat în mod greșit aplicarea mecanismului civil clasic al plății penalităților de întârziere de la data la care o creanță devine certă, în cazul de față trebuind aplicat mecanismul de plată a penalităților reglementat de art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, câtă vreme sancțiunea penalităților nu vizează întârzierea de la plata unei creanțe certe, lichide si exigibile, ci neîndeplinirea unei alte obligații prevăzute de lege și anume, aceea de a diminua nejustificat despăgubirea.

În raport de toate aceste considerații, a solicitat admiterea recursului și casarea, în parte, a deciziei curții de apel, constatând că societatea de asigurare trebuie sancționată cu obligarea la plata penalităților de 0,2% din suma de 11.000 de euro începând cu data de 18 aprilie 2018, data prezentării ofertei de despăgubire diminuată nejustificat și până la data plății efective.

Urmare a comunicării recursului, la 3 august 2020, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, a se constata inadmisibilitatea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea excepției inadmisibilității recursului, intimata-pârâtă a arătat că din motivarea acestuia nu rezultă incidența niciunui caz de casare, criticile aduse hotărârii instanței de apel fiind legate doar de unele aprecieri subiective.

Critica esențială pe care se axează întreaga motivare a recursului vizează aprecierea incorectă a stabilirii penalităților de întâziere și privește netemeinicia deciziei, respectiv reaprecierea probelor administrate și a stării de fapt.

În măsura în care se va constata că există motive de recurs care să poată fi încadrate în cele de nelegalitate, intimata - pârâtă a solicitat să se constate că decizia atacată este legală, instanță de apel procedând la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

Urmare a comunicării întâmpinării, recurenta nu a depus răspuns la aceasta.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 19.01.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, a constatat că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. și ca atare, nu este incidentă excepția de inadmisibilitate (în realitate, vizând nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor), astfel încât a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

II. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, potrivit următoarelor considerente:

- Recurenta-reclamantă pretinde în mod nejustificat că în soluționarea cauzei instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 atunci când nu a acordat penalități de 0,2 % pe zi de întârziere sub motiv că asigurătorul ar fi diminuat nejustificat cuantumul despăgubirilor datorate victimei (reclamanta) accidentului produs de intervenientul forțat (asiguratul intimatei-pârâte).

Astfel, potrivit circumstanțelor factuale ale cauzei, așa cum au fost ele reținute de instanțele fondului, fiind redate ca atare și de către recurenta-reclamantă, aceasta s-a adresat cu cerere în despăgubiri asigurătorului la data de 5.04.2018, indicând suma de 35.216,49 RON, cu titlu de daune materiale, pentru ca ulterior, la 11.04.2018, să formuleze o altă cerere, prin care a solicitat suma de 150.000 eu, pentru prejudiciul moral.

Intimata-pârâtă a răspuns la 18.04.2018, cu o ofertă de despăgubire de 20.000 RON pentru ca ulterior, la 27.05.2018, să revină și să propună o despăgubire de 46.500 RON, cu mențiunea că aceasta acoperă atât prejudiciul material, cât și pe cel moral.

Pretinzând o diminuare nejustificată a despăgubirii și astfel, activarea penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, recurenta-reclamantă se raportează, în principal, la suma de 20.000 RON (obiect al ofertei inițiale a asigurătorului), susținând că doar aceasta poate fi luată în considerare întrucât respectă termenul de 30 de zile (de la data înregistrării cererii de despăgubire) prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016.

O astfel de susținere nu poate fi primită întrucât pe de o parte, reclamanta însăși s-a adresat asigurătorului cu două cereri (la 5.04.2018 și respectiv, la 11.04.2018) prin care a solicitat, separat, despăgubiri pentru prejudiciul material și pentru cel moral, astfel încât în calculul celor 30 de zile trebuie luată în considerare și ultima solicitare care a învestit asigurătorul (în funcție de care termenul se împlinea la 11.05.2018).

Pe de altă parte, sancțiunea nerespectării termenului de 30 de zile nu este aceea a neluării în considerare a ofertei de despăgubire ci, așa cum rezultă din coroborarea alin. (4) și (5) ale art. 30 din O.U.G. nr. 54/2016, a plății penalităților pentru întârzierea în îndeplinirea obligațiilor de soluționare a cererii de despăgubire a părții prejudiciate.

În speță, soluționarea cererii, raportat și la ultima solicitare a reclamantei (11.04.2018) s-a făcut la 27.05.2018, deci cu o întârziere, care se înscrie într-o marjă rezonabilă de timp, de 2 săptămâni.

Temeiul pretențiilor recurentei-reclamante și obiectul criticilor acesteia în privința penalităților solicitate nu vizează însă, această întârziere în soluționarea cererii, ci, diminuarea nejustificată a despăgubirilor acordate de către asigurător.

Critica este nefondată dintr-o dublă perspectivă.

Mai întâi, astfel cum s-a arătat anterior, este eronată raportarea reclamantei la prima ofertă de despăgubire a asigurătorului (de 20.000 RON) cu ignorarea celei de-a doua (46.500 RON) întrucât întârzierea de 2 săptămâni în transmiterea ofertei nu are consecința lipsei de efecte (a neluării în considerare, cum se susține), ci putea antrena sancțiunea plății de penalități.

În al doilea rând, pe fondul acestei susțineri, se constată că diminuarea nu este una nejustificată deoarece, raportat la solicitările reclamantei, la oferta asigurătorului și la sumele stabilite de instanță în urma evaluării jurisdicționale, ea se înscrie într-o marjă rezonabilă de apreciere.

Astfel, în condițiile în care reclamanta a pretins despăgubiri materiale de 35.216 RON și morale de 150.000 eu, iar instanța a stabilit îndreptățirea acesteia la daune morale de 11.000 euro și daune materiale de 27.020 RON, rezultă că suma de 46.500 RON oferită de asigurător (acoperind deopotrivă, daunele materiale și morale) nu este una derizorie, nu este manifest disproporționată sau nejustificată, pentru a determina o conduită ilicită a acestuia, de natură să atragă sancțiunea penalităților.

Solicitarea reclamantei vizând suma de 150.000 eu daune morale a fost găsită întemeiată în limita unei valori de 11.000 eu, ceea ce înseamnă că pretenția acesteia a fost, în mod evident, una disproporționată, în timp ce pretențiile de daune materiale (în privința cărora a susținut că a depus documente justificative la asigurător pentru suma de 35.216 RON) au fost găsite întemeiate pentru valoarea de 27.020 RON.

Ca atare, comparând sumele avansate de reclamantă, ca fiind apte să-i acopere prejudiciul, cu cele oferite de asigurător și respectiv, cele stabilite de instanță, rezultă că nu există o diminuare nejustificată (fără temei sau discreționară) din partea asigurătorului, aptă să atragă ipoteza prevăzută de art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, la care face trimitere recurenta în susținerea criticii de nelegalitate.

De aceea, cu referire la dispoziția legală menționată anterior, în mod corect nu a fost antrenat regimul sancționator al penalităților de întârziere, astfel încât raportat la datele concrete ale speței nu pot fi acordate, distinct de sumele stabilite cu titlu de despăgubiri materiale și morale, și asemenea sume (care au funcție punitivă, vizând o conduită ilicită, neidentificată însă în cauză).

Mai mult, în privința daunelor morale, recurenta însăși recunoaște că nu există o obligație a asigurătorului de a le stabili la nivelul sumei pretinse de către victimă, întrucât ele fac obiectul evaluării jurisdicționale a instanței și ca atare, nu ar putea fi sancționată conduita intimatei-pârâte care nu a recunoscut pretențiile cu acest obiect la nivelul celor formulate de parte.

În acest sens sunt, de altfel, dispozițiile exprese ale art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016, potrivit cărora "în cazurile privind vătămările corporale și daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalitățile și plata acestora sunt stabilite de către instanța de judecată".

Cu toate acestea, recurenta-reclamantă susține, în mod contradictoriu, că societatea de asigurare ar trebui să fie obligată la plata "penalităților de întârziere de 0,2% din suma de 11.000 euro, începând cu data de 18.04.2018", adică penalități aplicabile asupra sumei stabilite cu titlu de despăgubiri morale.

De asemenea, deciziile instanței supreme de care s-a prevalat recurenta în faza dezbaterii recursului (cu titlu de jurisprudență relevantă) nu sunt apte să-i susțină acesteia nicio critică de nelegalitate, dat fiind faptul că ele vizează ipoteze particulare, distincte de cea care a făcut obiectul judecății în prezenta cauză (respectiv, acordarea de penalități pentru întârziere în soluționarea cererii sau în comunicarea ofertei de despăgubire).

Pentru toate considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 258/A din 20 noiembrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 iunie 2021.