ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7/2022

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2018, sub nr. x/2018*, pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamantul A., în contradictoriu pârâta B. S.A. și intervenienta forțată C., a solicitat obligarea pârâtei la:

- plata sumei de 4.000 RON, reprezentând daune materiale (prejudiciu viitor și cert) ca urmare a prejudiciului patrimonial suferit prin accidentul rutier din data de 6 iulie 2017;

- plata sumei de 100.000 euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului nepatrimonial suferit prin accidentul rutier din data de 06.07.2017;

- plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, aplicate la suma acordată cu titlu de daune morale și materiale, începând din prima zi după expirarea termenului de 30 de zile de la data înregistrării avizării de daună, respectiv 29 aprilie 2018 și până la plata efectivă a sumei;

- plata dobânzii legale aplicată daunelor morale și materiale acordate reclamantului, începând cu data de 29 aprilie 2018 și până la data executării efective a obligației de plată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj

Prin sentința civilă nr. 61 din 06 februarie 2020, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis, în parte, acțiunea și, în consecință, a obligat pârâta la plata sumei de 20.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului nepatrimonial suferit în urma accidentul rutier din data de 6 iulie 2017 și a sumei de 4.000 RON, reprezentând daune materiale (prejudiciu viitor și cert), ca urmare a prejudiciului patrimonial suferit în urma aceluiași accident; a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi aplicate la suma acordată cu titlu de daune morale și materiale, începând din prima zi după expirarea termenului de 30 de zile de la data înregistrării avizării de daună, respectiv 29 aprilie 2018 și până la plata efectivă a sumei; a respins capătul de cerere privind acordarea dobânzilor legale; a obligat pârâta să achite în favoarea Statului Român suma de 5.058,64 RON reprezentând taxa judiciară aferentă pretențiilor admise pentru care reclamantul a beneficiat de scutire în urma acordării ajutorului public judiciar.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civila nr. 210 A din 15 octombrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 61 din 06 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Cluj; a schimbat hotărârea apelată în sensul în care a dispus înlăturarea obligației pârâtei de la plata sumei de 4.000 cu titlu de daune materiale, ca urmare a prejudiciului material suferit, precum și obligația pârâtei de a plăti penaliți de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu prima zi după expirarea termenului de 30 de zile de la data înregistrării avizării de daună, respectiv 29 aprilie 2018 și până la plata efectivă a sumei; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a respins excepția inadmisibilității apelului declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii de camera de consiliu nr. 1/3.01.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și a încheierii de camera de consiliu nr. 61/14.03.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018.1, excepție invocată din oficiu; a respins apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii de camera de consiliu nr. 1/3.01.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și a încheierii de camera de consiliu nr. 61/14.03.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018.1; a respins apelul incident declarat de reclamantul A. împotriva aceleași sentințe.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 210 A din 15 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată sub nr. x/2018*, la data de 11 ianuarie 2021, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, fiind repartizată computerizat aleatoriu completului filtru nr. 2.

II.1 Motivele de recurs

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinta trimiterii cauzei, spre o nouă judecată instanței de apel, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub aspectul nelegalității deciziei recurate, a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de autovehicule și tramvaie.

Raportându-se la situația de fapt dedusă judecății, a arătat că refuzul instanței de apel de a constata conduita culpabilă a societății de asigurare constând în neîndeplinirea obligației de a formula o ofertă de despăgubire/de a notifica respingerea pretențiilor înăuntrul termenului de 30 de zile reglementat de art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016, precum și de diminuare nejustificată a despăgubirii, cu consecința aplicării sancțiunii penalităților, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

Astfel, în termenul de 30 de zile, asigurătorul trebuia fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin polița RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau în parte, pretențiile de despăgubire.

Cu toate că recurentul-reclamant a comunicat odată cu cererea de despăgubire toate documentele necesare în vederea stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciulul suferit, asigurătorul a recepționat avizarea de daună la data de 28.03.2018, termenul de 30 de zile prevăzut de lege împlinindu-se la data de 28.04.2018.

Luându-se în considerare zilele libere (29.04.2018 - duminică, 30.04.2018 - luni, declarată zi liberă și 1.05.2018 - marți, zi liberă), data maximă până la care avea obligația de a răspunde cererii formulate de recurent este cel mult data 2.05.2018, având în vedere faptul că data de 30.04.2018 a fost zi liberă doar pentru sectorul bugetar. Or, oferta a fost formulată abia la data de 08.05.2018, cu încălcarea flagrantă a termenului prevăzut de lege.

În concluzie, se impune acordarea penalităților de întârziere prevăzute de legislația în vigoare la data producerii accidentului de circulație (O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie răspundere civilă auto pentru prejudiciile produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, în vigoare în perioada 19.09.2016 - 11.07.2017), raportat la comportamentul asigurătorului care nu a formulat o ofertă de despăgubire în termenul reglementat de lege și nici plata despăgubirilor solicitate de recurent prin cererea de despăgubire.

A învederat că probatoriul la care s-a raportat instanța de apel în evaluarea daunelor morale este reprezentat de actele medicale comunicate societății de asigurare odată cu avizarea de daună.

Așadar, oferta formulată de către pârâtă s-a făcut în considerarea afecțiunilor medicale preexistente ale reclamantului (diabet zaharat de tip I), iar nu prin raportare la sumele oferite de regulă de societățile de asigurare și la despăgubiri stabilite de instanțele de judecată persoanelor care au suferit accidente și au avut vătămări sau un număr de îngrijiri medicale apropiate de cele ale reclamantului, după cum în mod eronat a reținut instanța de apel.

Ținând cont de suma de 20.000 euro (echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății) stabilită cu titlu de daune morale de instanța de fond și menținută de instanța de apel, apreciază că suma oferită de societatea de asigurare este una derizorie, fiind incidente dispozițiile referitoare la diminuarea nejustificată a despăgubirii.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 09 martie 2021, intimata-intervenientă C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată generate de judecata recursului.

În susținerea poziției sale procesuale a arătat că normele legale invocate de recurentul-reclamant nu obligă asigurătorul de drept la suportarea unor penalități de întârziere în cazul în care nu formulează un răspuns la solicitarea de despăgubiri, în termen de 30 de zile.

Potrivit prevederilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, plata despăgubirilor se face în 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile, fără ca asigurătorul să fi formulat un răspuns, doar sub condiția ca prin solicitarea formulată să fie depuse documentele necesare stabilirii răspunderii și cuantificarii prejudiciului.

Or, sumele solicitate cu titlu de daune materiale (4.000 RON) și daune morale (100.000 euro), nu doar ca nu au fost indicate în acest cuantum prin cererea de despăgubiri, dar nici nu au fost însoțite de documente justificative, reclamantul formulându-și ulterior pretențiile pe calea unei cereri de chemare în judecată, context în care dispozițiile art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 nu pot fi interpretate în sensul obligării acestuia la plata penalităților de întârziere de la data expirării termenului de 30 de zile de la înregistrarea solicitării și până la plata efectivă.

La data de 22 martie 2021, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală în ceea ce privește respingerea cererii privind acordarea penalităților de întârziere.

Sub un prim aspect, a apreciat că motivele invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în sensul în care vizează temeinicia și nu nelegalitatea hotărârii instanței de apel.

Sub un al doilea aspect, referindu-se la dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, în care nu a fost parte, a suținut că a depus toate diligențe în vederea completării dosarului de daună, a formulat o ofertă de despăgubire reclamantului, chiar în lipsa unui răspuns de la organele de cercetare penală cu privire la furnizarea de date suplimentare ce vizau evenimentul rutier în care a fost implicat reclamantul, iar faptul că acesta nu a fost de acord cu suma ofertată nu poate constitui un motiv de acordare a penalităților de întârziere.

A arătat că cererea de despăgubire nu putea fi soluționată pe cale amiabilă, potrivit art. 22 alin. (5) din Norma ASF 20/2017 atâta timp cât evenimentul rutier a făcut obiectul unui dosar penal la momentul formulării cererii de despăgubire, iar asigurătorul a avut la dispoziție un termen de 3 luni pentru a răspunde cererii menționate ce reprezenta avizarea de daună, în raport cu art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016.

Cu referire la art. 20 alin. (4) și (5) din același act normativ a precizat că penalitățile de întârziere se datorează din a 11-a zi de la data care asigurătorului i-a fost comunicată hotărârea judecătorească definitivă, în măsura în care acesta nu își îndeplinește sau își îndeplinește necorespunzător obligația de plată a despăgubirilor stabilite de către instanța de judecată.

Teza I a alin. (4) a art. 20 este aplicabilă în măsura în care despăgubirea se stabilește în dosarul de daună, potrivit înțelegerii părților și în măsura completării dosarului de daună cu toate documentele necesare, context în care se acordă penalități dacă asigurătorul nu și-a îndeplinit obligația de plată a despăgubirii acceptate de către persoana prejudiciată în termen de 30 de zile de la data acceptării, sub rezerva unui dosar de daună complet.

Teza a II-a alin. (4) a art. 20 este aplicabilă în măsura în care despăgubirea se stabilește de către instanța de judecată, cum este cazul în speță, în măsura în care asigurătorul nu achită despăgubirea în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii judecătorești definitive.

Legea nr. 132/2017 prevede că despăgubirea se plătește în termen de 10 zile de la data înțelegerii părților în etapa amiabilă sau în termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătoresti definitive, același principiu fiind aplicabil și în O.U.G. nr. 54/2016, însă mai puțin concis.

Având în vedere că temeiul legal pentru acordarea penalităților de întârziere indică faptul că acestea se acordă în măsura în care nu se respectă termenul de plată, prevăzut de alin. (4) al art. 20, și nu termenul de răspuns la cererea de avizare, prevăzut de alin. (1) al art. 20, soluția instanței de apel privind respingerea penalităților de întârziere este legală și temeinică.

Mai mult, subliniază că până la momentul pronunțăriii unei hotărâri judecătoresti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalități de întârziere.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea de ședință din 16 noiembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 210 A din 15 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în doarul nr. 4372/117/2018*, și a fixat termen de judecată la data de 18 ianuarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care reținând concluziile părților, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

II.4 Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim motiv de recurs ce pune în discuție incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul A. a susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma interpretării și aplicării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de autovehicule și tramvaie, în condițiile în care asiguratorul nu a formulat o ofertă de despăgubire și nici plata despăgubirii solicitate de către reclamant în termenul reglementat de lege, deși odată cu cererea de despăgubire au fost comunicate toate documentele necesare în vederea stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului suferit.

În contextul criticii expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a înlăturat soluția primei instanțe în sensul obligării pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 2/% de zi începând cu prima zi după expirarea termenului de 30 de zile de la data înregistrării avizării de daună, respectiv 29.04.2018, până la plata efectivă a sumei, fără însă a dispune în dispozitivul deciziei recurate o soluție proprie asupra acestei pretenții a reclamantului, în contextual admiterii apelului formulat de pârâta B. S.A. și a schimbării în parte a sentinței apelate

În cuprinsul considerentelor însă, a reținut că oferta de despăgubire a fost formulată de către pârâtă în termenul legal, iar diminuarea cuantumului despăgubirilor solicitate de către reclamant nu s-a produs în mod nejustificat, în condițiile în care la stabilirea acestora au fost avute în vedere sumele oferite de societățile de asigurare, precum și cele acordate de instanțele de judecată în situații similare.

Cu toate acestea, instanța de recurs nu este în măsură a decela dacă instanța de apel a acordat recurentului-reclamant penalități de întârziere sau a considerat că nu i se cuvin, întrucât dispozitivul deciziei recurate nu se identifică soluția asupra acestei pretenții a reclamantului, ci doar aceea de înlăturare a soluției date de tribunal pe acest aspect.

Potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., intră sub autoritate de lucru judecat dispozitivul hotărârii judecătorești, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigoasă.

Din formularea normei, rezultă fără echivoc că în primul rând dispozitivul este cel care dobândește autoritate de lucru judecat, în timp ce considerentele decisive sunt cele care îl sprijină și explicitează. Numai considerentele decizorii (anume, cele prin care se rezolvă o chestiune litigioasă în cuprinsul considerentelor numai) sunt cele care nu au un corespondent într-o dispoziție din dispozitiv, întrucât prin acestea se dezleagă chestiuni incidentale care sunt de natură a contribui la pregătirea argumentării soluției din dispozitiv sau pot constitui etape obligatorii ale raționamentului logico-juridic redat de instanță, pentru motivarea soluției pronunțate asupra obiectului învestirii sale.

Având în vedere că recurentul-reclamant face susțineri și pe fondul acestor pretenții accesorii (penalitățile de întârziere solicitate și înlăturate de instanța de apel din ansamblul soluției pronunțate, dar evaluate în cuprinsul considerentelor), Înalta Curte va proceda și la analizarea acestor critici, astfel încât instanța de apel, în rejudecare, se va raporta și la aceste dezlegări.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016:

"În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asiguratorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despagubire. "

Din analiza dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016 reiese că legiuitorul a obligat pe asigurător la o conduită comisivă, fiind posibilă una dintre cele două ipoteze legale: formularea în scris a unei oferte de despăgubire justificate - lit. a) sau notificarea părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, a motivelor pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire - lit. b).

Așadar, obligația asigurătorului este una alternativă, iar nu cumulativă, putând opta fie pentru plata despăgubirilor, fie pentru respingerea justificată a pretențiilor, în tot sau în parte, și având și sarcina încunoștințării persoanei păgubite cu privire la soluția adoptată (prin corespondență transmisă cu confirmare de primire), în funcție de circumstanțele cazului în care s-a procedat la avizarea de daună și, în egală măsură, de îndeplinirea sau nu a cerințelor legale prevăzute de cele două ipoteze din articolul de lege menționat.

Pentru fiecare dintre conduitele posibile ale asigurătorului (formularea unei oferte de despăgubire, respingerea motivată a pretențiilor de despăgubire și neefectuarea notificării respingerii solicitării de despăgubire) legea a prevăzut momente diferite de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, prin dispozițiile de la art. 20 alin. (5), corespunzătoare scadenței obligației de plată a despăgubirilor pentru fiecare dintre ipotezele legale.

Dispozițiile art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016 prevăd că:

"(4) Despăgubirea se plătește de către asiguratorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiția depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului sau de la data la care asiguratorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despagubire sunt stabilite prin reglementari ale A.S.F. (5) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește integral obligațiile în termenul prevazut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despagubire cuvenită sau la diferența de suma neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii."

Alineatul 4 al articolului menționat stabilește în mod previzibil scadența obligației de plată a despăgubirilor pentru fiecare dintre cele două ipoteze alternative în care asigurătorul acționează: momentul împlinirii unui termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Sub aspectul regimului juridic, penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum acesta decurge din dispozițiile alin. (5) al art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, au un pronunțat caracter sancționator aferent neîndeplinirii obligațiilor stipulate în mod expres în sarcina asigurătorului RCA, însă sancțiunea plății unor penalități de întârziere nu poate fi aplicată decât dacă există o culpă în întârzierea plății despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid și exigibil.

Or, în circumstanțele factuale ale speței, prezintă relevanță maniera în care asigurătorul a înțeles să acționeze cu privire la cererea de despăgubire formulată de reclamant, conform distincțiilor anterior expuse, disputa judiciară între părți ivindu-se atât în legătură cu întinderea daunelor morale, cât și a daunelor materiale pretinse prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, pornind de la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, se observă, în primul rând, că cererea de despăgubire a fost formulată de către reclamant la data de 23 martie 2018, fiind primită de pârâtă la data de 28 martie 2018, astfel cum rezultă din confirmarea de primire anexată cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant procedând la avizarea daunei asigurătorului RCA, conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016, cu acordarea unei despăgubiri în cuantum de 200.000 RON (daune morale).

Ca urmare a demersului inițiat de reclamant, societatea de asigurări a formulat o ofertă de plată la data de 08 mai 2018, doar în privința daunelor morale, în cuantum de 52.140 RON, stabilită ca urmare a analizării înscrisurilor depuse de reclamant, a legislației, precum și a jurisprudenței în materie, ținând cont de prevederile art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016; în ceea ce privește daunele materiale, a reținut că acestea nu pot fi acordate, întrucât nu au fost depuse documente care să se circumscrie prevederilor art. 22 lit. a) din același act normativ.

În al doilea rând, plata nu a fost finalizată de către pârâtă, deoarece nu s-a ajuns la o înțelegere amiabilă asupra cuantumului despăgubirii, fapt ce a determinat demararea procedurii judiciare de către reclamant.

Or, în condițiile în care societatea de asigurare a probat că a făcut o ofertă sub aspectul daunelor morale justificată în raport cu înscrisurile depuse de reclamant și jurisprudența în materie, în interiorul termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016 (cel mult 3 luni de la avizarea daunei), aceasta nu echivalează cu neîndeplinirea obligațiilor instituite în sarcina asigurătorului de către legiuitor, și, de aici, rezultă că nu este posibilă sancționarea sa cu aplicarea penalităților de întârziere în prima ipoteză prevăzută de art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, cum în mod nefondat susține recurentul-reclamant, scopul normei legale fiind acela de a sancționa pasivitatea asigurătorului.

Chiar dacă oferta de despăgubire nu răspunde pe deplin așteptărilor persoanei păgubite, simpla deschidere a dosarului de daune la asigurător nu îl obligă pe acesta din urmă la acceptarea întocmai a cererii de despăgubire, ci de a răspunde formal la cererea de despăgubire printr-o notificare prin care să îi comunice persoanei păgubite oferta de despăgubire justificată sau refuzul de a o despăgubi, pentru a evita plata penalităților de întârziere.

În plus, trebuie subliniat că în situația în care între societatea de asigurare și persoanele vătămate, nu se încheie o tranzacție prin care părțile să stabilească, de comun acord, o sumă certă, cu titlu de despăgubiri, în vederea acoperirii prejudiciului material și/sau moral produse, nu se poate considera că asigurătorul RCA nu și-a îndeplinit obligația de a plăti despăgubirile cuvenite persoanelor vătămate.

În atare situație, cuantificarea prejudiciului, în special a celui moral, va fi realizată de către instanța de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Așadar, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor materiale și/sau morale, acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalități de întârziere.

Cum despăgubirea cuvenită reclamantului cu titlu de daune morale, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, în cadrul procedurii jurisdicționale pendinte, în urma probatoriului administrat, penalitățile de întârziere reglementate de prima ipoteză a art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 nu pot fi acordate decât de la împlinirea termenului de 10 zile prevăzut de alin. (4) al aceluiași articol ce curge de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive de stabilire a despăgubirilor.

În consecință, Înalta Curte apreciază ca fiind fondată critica în ceea ce privește interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 de către instanța de apel, însă, nu în forma invocată de către recurentul-reclamant, ci pentru ipoteza normativă prevăzută de alin. (4) al aceluiași articol, după cum s-a arătat în cele ce preced.

În ceea ce privește critica relativ la incidența dispozițiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 referitoare la plata penalităților de întârziere în cea de-a doua ipoteză - diminuarea nejustificată a cuantumului despăgubirilor, raportat la suma de 20.000 euro (echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății), acordată cu titlu de daune morale de către instanță, și suma oferită de societatea de asigurare, Înalta Curte reține că prin argumentele de ordin probator (actele medicale depuse odată cu avizarea de daună), recurentul-reclamant tinde la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond care să atragă o modificare a despăgubirilor de ordin nepatrimonial, aspect ce excede limitelor controlului judiciar exercitat în calea de atac a recursului, cale de atac ce atrage analiza legalității deciziei recurate, iar nu a temeiniciei acesteia.

Este de menționat că cererea depusă la asigurător pentru acordarea de despăgubiri de către titularul dreptului, în cuantumul liber apreciat de acesta, nu poate să oblige pe asigurător să se conformeze unei asemenea cereri, deoarece însăși titularul dreptului are libertatea de a fixa obiectul pecuniar al daunelor morale, tot astfel asigurătorul este îndreptățit să nu fie de acord cu un astfel de obiect sau cel puțin cuantumul solicitat de către titular, deoarece evaluarea, cât și acordarea acestor daune morale, sunt guvernate de criterii subiective, distincte de la caz la caz, astfel că ele se pot concretiza diferit în procesul de cerere și cel de acordare a lor.

De altfel, suma validată cu titlu de daune morale (20.000 euro), în urma soluționării litigiului, în primă instanță și în apel, a fost în mod semnificativ diminuată în comparație cu pretențiile reclamantului adresate societății de asigurare (200.000 RON) și cele solicitate prin cererea de chemare în judecată (100.000 euro), o atare poziție oscilantă nereflectând cuantificarea exactă de reclamantul însuși a sumei pretinse de reclamant, astfel încât să i se poată reproșa pârâtei că nu a făcut o ofertă justificată în privința daunelor morale, în condițiile art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

Potrivit art. 497 teza I din C. proc. civ., în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018, formă care rămâne aplicabilă prezentului litigiu, față de dispozițiile art. 24 și art. 25 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată (...)".

Din interpretarea sistematică a prevederilor legale evocate, rezultă că, potrivit noilor dispoziții procesuale civile incidente în cauză, singura soluție pe care Înalta Curte o mai poate pronunța în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, legiuitorul român eliminând soluția de modificare a hotărârilor judecătorești de către instanța de recurs.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de nelegalitate invocat, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din același act normativ, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 210 A din 15 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, în limitele arătate anterior, cu respectarea dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 210 A din 15 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2022.