ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1152/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea formulată la data de 28 iulie 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C., a solicitat instanței să dispună: - obligarea pârâtei B. la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale, în temeiul Legii 136/1995, și a art. 26 alin. (1) coroborat cu art. 50 pct. 1 lit. f) al Normei ASF nr. 23/2014; - obligarea pârâtei B. la plata sumei de 6.737,45 RON, cu titlu de daune materiale, în temeiul Legii 136/1995, și a art. 26 alin. (1) coroborat cu art. 50 pct. 1 lit. d) al Normei ASF nr. 23/2014; - obligarea pârâtei B. la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere aferente petitului nr. 2 și nr. 3, de la data de 30.03.2016 (data avizării daunei) și până la plata efectivă a despăgubirii, în temeiul art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj Prin sentința civilă nr. 434 din 5 octombrie 2018, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și, în consecință, a obligat pârâta B. S.A. la plata următoarelor sume către reclamant: 4.491,63 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, echivalentul în RON, la cursul BNR din ziua plății, a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale, penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la sumele de mai sus, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la plata integrală. A obligat pe reclamantul A. să plătească pârâtei B. S.A. cheltuieli de judecată parțiale, în sumă de 1.600 RON. A obligat pârâta B. S.A. la plata către Statul Român a sumei de 5.038,82 RON, reprezentând parte din taxa judiciară de timbru, pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar. Diferența de taxă judiciară de timbru a rămas în sarcina statului.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 109/A din 22 mai 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 434 din 05.10.2018 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, cu privire la momentul de la care pârâta datorează penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere și, în consecință, a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantului penalități de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate asupra despăgubirilor acordate în favoarea reclamantului, începând cu data de 01.07.2016 și până la achitarea integrală a acestora. A menținut în rest dispozițiile din sentința apelată. A respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 434 din 05.10.2018 a Tribunalului Cluj. A respins cererea reclamantului apelant de acordare a cheltuielilor de judecată în apel. A obligat pe reclamantul apelant A. să plătească intervenientului intimat C. suma de 500 RON, cheltuieli de judecată în apel, parțiale.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta B. S.A., prin care solicită casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere începând cu data de 01.07.2016. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin motivele de recurs pârâta arată că, prin decizia nr. 109/A/2019, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de reclamant, schimbând în parte sentința instanței de fond, în privința momentului de la care aceasta datorează penalități de întârziere, stabilind că acestea curg de la 01.07.2016, reprezentând data expirării termenului de 3 luni de la momentul avizării dosarului de daună. Apreciază că în speță au fost greșit interpretate dispozițiile art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014, coroborate cu prevederile art. 37 alin. (4) din aceeași Normă. Astfel, în mod corect a dispus prima instanță acordarea penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Curtea de apel, însă, a făcut aplicarea greșită a art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, când a dispus plata penalităților de întârziere la expirarea celor 3 luni de la momentul avizării dosarului de daună. În cauză sunt incidente dispozițiile art. 37 alin. (4) din norma indicată, penalitățile de întârziere putând fi calculate numai începând cu a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive către asigurător, atunci când daunele morale se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă. În lipsa unui probatoriu suficient, nu avea posibilitatea ca, la momentul avizării dosarului de daună, să formuleze o ofertă justificată. În sprijinul raționamentului expus a invocat, cu titlu de jurisprudență, decizia nr. 2977/09.10.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia nr. 507/15.06.2016 a Curții de Apel Timișoara.

Apărările formulate în cauză La data de 15 octombrie 2019, cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ., intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care solicită, pe cale de excepție, respingerea recursului ca netimbrat iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat. Arată că soluția pronunțată de instanța de apel este una corectă, speța de față neintrând sub incidența tezei a II-a a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, care se referă la situația când asigurătorul nu a fost avizat de daună. În speță, pârâta a recunoscut că aceasta a fost avizată de daună, susținând, însă, că nu a avut suficiente probe pentru a verifica îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în vederea întinderii despăgubirilor. Aceste susțineri sunt neîntemeiate și, oricum în speță se discută despre o totală pasivitate din partea asigurătorului, acesta neoferind niciun răspuns în urma avizării dosarului de daună și neefectuând niciun demers pentru o eventuală soluționare amiabilă. Or, art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că, dacă asigurărorul nu-și îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute de art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, se aplică o penalitate de 0,2% calculată penru fiecare zi de întârziere la întreaga sumă de despăgubire cuvenită. În ceea ce privește argumentul conform căruia penalitatea reprezintă un accesoriu al debitului, iar daunele morale nu sunt debite decât de la data acordării lor, este și acesta neîntemeiat, penalitățile de întârziere prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 având un statut special, derogator de la cel comun, acestea nefiind echivalentul prejudiciului creat ca urmare a neachitării la termen a despăgubirilor, ci ca urmare a nerespectării termenelor prevăzute de art. 37 din Norma menționată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 17 martie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 109A din 22 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, fixând termen de judecată pe fond a recursului la data de 5 mai 2020, cu citarea părților, în ședință publică și, ulterior la 16 iunie 2020, când instanța a rămas în pronunțare asupra acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că decizia menționată a fost criticată doar din perspectiva momentului reținut de instanța de apel ca fiind cel de la care pârâta B. S.A. datorează penalitățile de întârziere. Sub acest aspect, curtea de apel a reținut, în esență, că instanța de fond a soluționat această pretenție a reclamantului cu încălcarea dispozițiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Astfel, a reținut că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că reclamantul s-a adresat pârâtei cu o cerere de despăgubire la data de 30.03.2016, iar asigurătorul nu a răspuns solicitării acestuia în termenul legal de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, în conformitate cu prevederile art. 37 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 23/2014. În acest condiții, devin incidente dispozițiile art. 38 din Norma citată, referitoare la acordarea penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data expirării termenului de 3 luni de la avizare, și anume 01.07.2016. Au fost înlăturate susținerile intimatei-pârâte, referitoare la incidența art. 37 alin. (4) teza a II-a din Norme, apreciind că acestea nu-și găsesc aplicarea în prezenta speță, în condițiile în care reclamantul a formulat anterior demarării demersului judiciar cerere de despăgubire, iar asigurărorul nu a solicitat documente suplimentare în vederea stabilirii răspunderii și cuantificării pagubei. Raționamentul Curții de Apel Cluj este corect. Așa cum reiese din cuprinsul cererii introductive, reclamantul a solicitat penalități de întârziere pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligației menționate în sarcina sa prin dispozițiile art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în sensul că nu a răspuns cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, și nici nu a notificat părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. Dispozițiile menționate își găsesc echivalentul în prevederile art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, la care s-a și raportat instanța de apel atunci când au analizat această pretenție a reclamantului. Prin urmare, penalitățile de întârziere cerute sunt legate de neîndeplinirea obligației stabilite în sarcina asigurătorului, aceea de exercitare a unei manifestări de voință cu privire la pretențiile de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat. Or, instanța de apel a stabilit în mod corect că obligația de plată a acestor penalități, în raport de ipoteza invocată de intimatul-reclamant - inexistența unui răspuns din partea asigurătorului, astfel cum este prevăzută la alin. (1) al art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, s-a născut la momentul expirării termenului de 3 luni de la avizare, moment de la care neîndeplinirea obligației pârâtei de a exprima o poziție față de cererea de despăgubiri a devenit certă. Prin motivele de recurs, pârâta susține că raționamentul instanței de fond este cel corect, și anume că penalitățile de întârziere sunt datorate de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a stabilit obligația de plată a unei anumite sume în sarcina asigurătorului, doar de la acel moment creanța dobândind un caracter cert, lichid și exigibil. În acest sens, se susține aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 37 alin. (4) teza a II-a din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile ... de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească". Înalta Curte, cu referire la textul evocat, reține că din interpretarea lui sistematică reiese că acesta reglementează situația în care se apelează la procedura amiabilă de despăgubire, iar stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, ca urmare a neacceptării ofertei făcute de asigurător, situație în care obligația de plată a asigurătorului începe să curgă de la data când a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a). În cauza dedusă judecății, însă, reclamantul nu a formulat solicitarea de a fi stabilit cuantumul despăgubirilor pe cale judiciară subsecvent primirii unei oferte de despăgubire din partea pârâtei recurente, astfel încât să fie incidentă ipoteza prevăzută în teza a II-a a normei citate. Așa cum s-a reținut anterior, penalitățile de întârziere au fost solicitate de către reclamant în scopul sancționării atitudinii de pasivitate pe care pârâta a manifestat-o în îndeplinirea obligației de a adopta o soluție privitoare la solicitarea sa de acordare a despăgubirilor, motiv pentru care dispozițiile art. 37 alin. (4) teza a II-a din Norma ASF nr. 23/2014 pe care recurenta le invocă nu sunt aplicabile. Totodată, nici critica vizând lipsa existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești rămase definitive asupra despăgubirilor nu poate fi primită, în condițiile în care penalitățile solicitate în procesul pendinte sunt datorate pentru nerespectarea obligației de a face ce este prevăzută de textul art. 37 alin. (1) din Norma ASF, și anume aceea de a da un răspuns, chiar sub forma unei notificări de respingere a cererii de despăgubire, iar nu pentru faptul că a fost stabilit de instanță cuantumul corect al despăgubirilor. Decizia nr. 2977/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, indicată de recurentă cu titlu de practică judiciară, privește o situație de fapt diferită de cea analizată în prezentul dosar (în acel dosar asigurătorul a răspuns cererii de despăgubire formulată de reclamanți, prin înaintarea unei oferte de despăgubire, apreciată ulterior ca fiind derizorie), context în care nu poate susține în mod valabil criticile din recurs. În ce privește decizia nr. 507/2016 a Curții de Apel Timișoara, aceasta nu a fost depusă de către parte la dosarul cauzei, motiv pentru care Înalta Curte nu se poate pronunța asupra relevanței acesteia în prezenta speță, analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupunând verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care s-a procedat la aplicarea de o anumită manieră a normelor în materie. Pentru considerentele arătate, constatând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care a fost întemeiat prezentul recurs, nu este incident în cauză, întrucât decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A.