ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2516/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 1 septembrie 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. și pe intervenientul forțat C., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- 100.000 euro, echivalentul în RON la data plății, la cursul de schimb al BNR, reprezentând daune morale, în temeiul Legii nr. 136/1995 și a art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, cu modificări;

- 8.531,75 RON, cu titlu de daune materiale, în temeiul Legii nr. 136/1995 și a art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, cu modificări;

- penalități de întârziere în cuantum de 2% pe zi de întârziere, de la data avizării daunei (19.02.2016) și până la plata efectivă a despăgubirilor, în temeiul art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014;

- cu cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 136/1995 a asigurărilor, Norma ASF nr. 23/2014, art. 2199 și următoarele din C. civ.

Prin precizarea de acțiune, înregistrată la 4 aprilie 2018, reclamantul, raportat la dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a înțeles să își majoreze pretențiile aferente capătului de cerere privind daunele materiale, de la suma de 8.531,75 RON la suma de 14.714,75 RON, în temeiul Legii nr. 137/1995 și a art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014.

Prin sentința civilă nr. 1300 din 27.06.2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu asigurătorul B. S.A. și intervenientul forțat C. și, în consecință: a obligat asiguratorul să-i achite reclamantului suma de 8.970,83 RON, cu titlu de daune materiale și echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății al sumei de 35.000 euro, cu titlu de daune morale; a obligat pârâta B. S.A. să-i achite reclamantului penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, începând cu data de 18.05.2016 și până la data achitării debitului principal; a respins restul pretențiilor formulate de reclamant, solicitate cu titlu de daune materiale și daune morale; a obligat pârâta să-i achite reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 63 RON; a fost obligat reclamantul să-i achite pârâtei suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale; a dispus compensarea cheltuielilor de judecată până la concurența celei mai mici sume și a obligat reclamantul să-i achite pârâtei suma de 2.937 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 10 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă cererea B. S.A. și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 1300/2019 pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj, în dosar nr. x/2016, în sensul că termenul de apel este de 30 de zile de la comunicare, iar nu "în termen de 7 zile de la comunicare", cum din eroare s-a consemnat.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamantul A. solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, doar cu privire la vinovăția în producerea accidentului și la cuantumul daunelor morale ca urmare a stabilirii vinovăției exclusive a intervenientului forțat și pronunțarea unei noi hotărâri, în aceste limite, în baza art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în principal, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, iar în subsidiar, majorarea daunelor morale acordate de prima instanță, precum și obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a cheltuielilor de judecată ocazionate de apelul exercitat.

Și intimata-pârâtă B. S.A. a formulat apel împotriva aceleiași sentințe, solicitând, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., admiterea apelului și schimbarea, în parte, a sentinței civile nr. 1300/2019 în sensul: aplicării procentului de culpă de 50% reținut prin sentința civila nr. 1300/2019 în sarcina reclamantului A. și în privința daunelor materiale acordate de prima instanță; diminuarea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului A., în conformitate cu dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, în strictă corelație cu practica judiciară constantă în materie; respingerea petitului privind obligarea apelantei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2%, începând cu data de 18.05.2016 și până la data achitării debitului principal, ca nefondat; respingerea cheltuielilor de judecată acordate reclamantului, în cuantum de 63 RON, reprezentând contravaloarea expertizei medico-legale, având în vedere faptul că au fost solicitate și acordate de prima instanță cu titlu de daune materiale; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 102/2020 din 18 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. și de asiguratorul B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1300 din 27 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată, în parte, în sensul că: a fost obligat asiguratorul să-i achite reclamantului suma de 7625,20 RON, cu titlu de daune materiale și echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății a sumei de 59.500 Euro; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a respins ca nedovedite cererile de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre soluționare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea primului motiv de casare, recurenta susține, în esență, că motivarea sau pronunțarea hotărârii s-ar fi făcut de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului în apel, în condițiile în care inițialele redactorului sunt diferite de cele ale judecătorilor care au făcut parte din complet.

Totodată, recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 426 alin. (1) din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., autoarea prezentei căi de atac învederează că, în privința penalităților de întârziere, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, respectiv art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) din același cod.

Astfel, recurenta susține că instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere strict pe considerentul că pârâta nu a răspuns în termenul legal de 3 luni.

Mai susține recurenta că instanța de apel a acordat aceste penalități de întârziere în baza unui temei de drept nou, neinvocat de reclamant, luând în considerare faptul că art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede trei ipoteze diferite, iar dacă se reține că recurenta nu a răspuns în termenul legal, nu se poate reține și diminuarea nejustificată a despăgubirii, fiind ipoteze care se exclud.

În ce privește acordarea despăgubirilor motivat de diminuarea despăgubirii, recurenta susține că, în lipsa unui temei legal, reprezintă o adevărată sancțiune a asigurătorului. Totodată, arată că probațiunea, respectiv expertiza-medico legală, a fost efectuată în prezentul dosar, sens în care prima ofertă a recurentei nu poate fi apreciată ca diminuată, în mod obiectiv, în raport de elemente ulterioare, respectiv de elementele medico-legale rezultate din expertiza medico-legală administrată în prezentul proces și soluția dată de prima instanță cu privire la daunele morale.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta invocă faptul că instanța de apel nu a motivat în drept decizia, în raport de legislația specială incidentă în speță, respectiv Legea nr. 136/1995 și Norma ASF nr. 23/2014, singura referire fiind făcută la pagina 27 din decizie, unde instanța reține faptul că art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 nu poate fi aplicat.

Recurenta menționează și că această reținere a instanței este greșită, în condițiile în care acest articol prevede expres și limitativ daunele și accesoriile ce pot fi acordate și nu limitează aplicarea acestor dispoziții de efectuarea vreunei plăți sau soluționarea pe cale amiabilă. Totodată, susține că legea specială o înlătură de la aplicare pe cea generală.

Subsumat aceluiași motiv de casare, sub un al doilea aspect, recurenta invocă lipsa motivării acordării daunelor morale în raport de prevederile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv legislația și practica în domeniu, motivare care nu îndeplinește criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Menționează recurenta că această critică privește faptul că instanța de apel nu a corelat acordarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România, pe care recurenta a și depus-o la dosarul cauzei, încălcând dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.

Tot o critică încadrată de recurentă în pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. o constituie și aceea potrivit căreia decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii, sub trei aspecte: în privința culpei în producerea propriului prejudiciu, în privința penalităților de întârziere și în privința prejudiciului estetic.

Cu privire la culpa în producerea propriului prejudiciu, recurenta redă pasaje din considerentele deciziei atacate și conchide că există motive contradictorii întrucât, pe de o parte, instanța de apel a reținut că purtarea centurii de siguranță reduce cu 15% numărul persoanelor decedate și a celor grav rănite, iar pe de altă parte, a reținut procentul de 15% culpă în sarcina apelantului/reclamant A. pentru necuplarea centurii de siguranță, care a avut efect favorizant în producerea leziunilor cele mai grave.

Menționează recurenta că procentul de 15%, indicat și de expert în cadrul raportului de expertiză criminalistică, vizează reducerea numărului persoanelor decedate și grav vătămate, în urma studiilor, însă, în cazul de față, acest procent nu are legătură cu contribuția reclamantului în producerea propriului prejudiciu, respectiv incidența art. 1371 C. civ. așa cum a fost dezlegat prin decizia ÎCCJ nr. 12/2016, și, după cum a reținut și instanța de apel în considerentele hotărârii atacate, vătămările cele mai grave sunt datorate tocmai lipsei centurii de siguranță.

Recurenta arată că procentul de culpă trebuia stabilit în raport de contribuția reclamantului la producerea propriului prejudiciu, respectiv în raport de gravitatea leziunilor suferite ca urmare a necuplării centurii de siguranță și nu în raport de o statistică referitoare la reducerea numărului persoanelor decedate și grav rănite ca urmare a necuplării centurii de siguranță.

În privința penalităților de întârziere, recurenta susține, în esență, că există o motivare contradictorie, întrucât, pe de o parte, instanța a reținut că recurenta nu a răspuns în termenul legal de 3 luni, iar pe de altă parte, a reținut că oferta recurentei este diminuată, sens în care redă pasaje din considerentele deciziei atacate.

În privința prejudiciului estetic, recurenta susține că există o motivare contradictorie întrucât, pe de o parte, instanța de apel a reținut că nu există prejudiciu estetic, iar pe de altă parte, a reținut că există un prejudiciu estetic, sens în care recurenta redă pasaje ilustratoare din considerentele deciziei atacate.

O altă critică subsumată de recurentă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. o reprezintă existența motivelor străine de natura cauzei, în decizia atacată.

În acest sens, recurenta redă un paragraf din decizia atacată și conchide că reținerea prejudiciului estetic ar fi un motiv străin de natura cauzei, în condițiile în care, prin raportul de expertiză medico-legală nr. x din 18.04.2018 efectuat de IML Cluj se indică, la concluzia de la punctul 4, că nu există un prejudiciu estetic.

Menționează recurenta că are interes în a indica acest motiv de nelegalitate, în condițiile în care instanța de apel a menținut aceleași daune morale înainte de a aplica procentul de culpă, iar recurenta, prin apelul formulat, a criticat și daunele morale, sens în care invocarea acestui motiv de nelegalitate este în conformitate cu art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

O primă critică, subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o reprezintă înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 și, pe cale de consecință, necorelarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România în materie.

Sub acest aspect, recurenta susține că Norma ASF nr. 23/2014 prevede expres și limitativ daunele și accesoriile ce pot fi acordate și nu limitează aplicarea acestor dispoziții de efectuarea vreunei plăți sau soluționarea pe cale amiabilă.

O a doua critică, subsumată de recurentă aceluiași motiv de casare, o reprezintă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014 și a dispozițiilor art. 2208 din C. civ., în privința penalităților de întârziere.

În acest sens, recurenta arată că a transmis o ofertă reclamantei, la cererea de avizare, în termenul legal de 3 luni, prin care i-au fost aprobate parțial pretențiile de despăgubire. Totodată, menționează că trebuia să fie tratată ca și o greșeală materială menționarea pe plic a unei adrese eronate, ci nu ca o dovadă de rea-credință din partea recurentei, care să justifice acordarea penalităților de întârziere pe acest considerent.

Pe de altă parte, în situația în care elementele răspunderii civile delictuale ar fi cert stabilite (dosarul penal nr. x/2018 al Judecătoriei Huedin a fost soluționat la 6.03.2019), recurenta arată că până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, care să stabilească un anumit cuantum al acestor daune morale, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalități de întârziere/accesorii.

Susține recurenta că daunele morale pot fi estimate, nu și cuantificate, întrucât prejudiciul moral nu are un caracter cert și nu poate fi cuantificat în bani. Mai susține recurenta și că, potrivit normelor principale ale eticii, este interzisă acordarea unei despăgubiri materiale pentru daune morale, fiindcă suferința de ordin psihic nu poate fi echivalată din punct de vedere material, suma de bani acordată având un rol compensatoriu. Totodată, arată că penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu al debitului principal și acestea nu pot curge atâta timp cât debitul principal nu a fost stabilit.

Cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2208 C. civ., recurenta arată că, în calitate de asigurător, răspunde doar în limita categoriilor de daune prevăzute în legislația specială incidentă, respectiv Norma ASF nr. 23/2014, și doar în condițiile prevăzute în această legislație specială, pe care, de altfel, reclamantul și-a întemeiat acțiunea.

Recurenta învederează că dispozițiile art. 2208 C. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece intimatul-reclamant a susținut că recurenta nu a răspuns/ofertat în termenul legal, sens în care și în măsura în care ar fi aplicabile dispozițiile C. civ., nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi incident acest articol.

Recursul a fost comunicat intimatului-reclamant la 01.07.2020 și intimatului-intervenient forțat la 29.06.2020 .

La 17 iulie 2020, în termen legal, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția de netimbrare a recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, ce vor fi indicate ulterior, în temeiul art. 451 C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 29.07.2020, care a depus răspuns la întâmpinare, la 3.08.2020 prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatului-reclamant, ca nefondate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 06 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 5 octombrie 2021, Înalta Curte a respins excepția netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă și a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurenta a arătat că motivarea sau pronunțarea hotărârii s-ar fi făcut de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului în apel, în condițiile în care inițialele redactorului sunt diferite de cele ale judecătorilor care au făcut parte din complet.

Potrivit art. 426 alin. (1) teza I C. proc. civ., "hotărârea se redactează de către judecătorul care a soluționat procesul".

Totodată, dispozițiile art. 131 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești adoptat prin hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1375 din 17.12.2015 dispun în sensul că "hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele mențiuni: data tehnoredactării, inițialele redactorului și ale tehnoredactorului (judecători, magistrați-asistenți sau asistenți judiciari) și numărul exemplarelor, iar la instanțele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunțat hotărârile supuse controlului.

Pornind de la textele normative de mai sus, se constată că decizia atacată poartă pe ultima pagină inițialele redactorului C.I., care corespund doamnei judecător D., membru al completului de judecată care a soluționat cauza în apel, fiind respectate dispozițiile art. 426 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că există menționate și alte inițiale nu constituie o dovadă a încălcării principiului continuității completului de judecată, care să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., autoarea prezentei căi de atac învederează că, în privința penalităților de întârziere, instanța de apel ar fi încălcat principiul disponibilității, respectiv art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) din același cod.

Astfel, recurenta susține că instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere strict pe considerentul că pârâta nu a răspuns în termenul legal de 3 luni, iar instanța ar fi reținut și că recurenta ar fi diminuat nejustificat despăgubirea.

Critica este nefondată.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, de la data avizării daunei - 19.02.2016 și până la plata efectivă a despăgubirilor, în temeiul art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, sens în care a arătat că, deși societatea de asigurări a fost notificată cu privire la producerea accidentului și solicitarea de despăgubiri la 18.02.2016, asigurătorul nu a comunicat niciun refuz de plată a despăgubirilor, dar nici intenția de a efectua cercetări suplimentare în dosar.

Parte din criticile pârâtei B. din propria cerere de apel au vizat reținerea de către prima instanță, pentru obligarea pârâtei la plata penalităților de 0,2% conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/20144, atât a faptului că asigurătorul nu a comunicat un refuz de plată a despăgubirilor, cât și diminuarea nejustificată a despăgubirii de către asigurător.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Prin urmare, în mod corect a primit spre analiză instanța de apel ambele ipoteze prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, cât timp, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., este ținută în a proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a reținut ca fiind fondată constatarea de către prima instanță a diminuării nejustificate a despăgubirii, ci, în acord cu susținerile apelantei-pârâte, a statuat că prima instanță "s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut" .

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia conține considerente contradictorii în privința reținerii gradului de culpă a persoanei păgubite în producerea propriului prejudiciu, în privința penalităților de întârziere și în privința prejudiciului estetic, precum și considerente străine de natura cauzei.

În primul rând, instanța supremă reține că, deși invocă existența unor considerente contradictorii și străine de natura cauzei cu privire la reținerea gradului de culpă în producerea propriului prejudiciu și cu privire la reținerea existenței prejudiciului estetic, criticile expuse de recurenta-pârâtă vizează, în realitate, modul în care instanța de apel a analizat probele (expertize) pentru a stabili situația de fapt cu privire la culpa concurentă a victimei A. și cu privire la existența unui prejudiciu estetic.

Astfel, prin majoritatea susținerilor formulate, recurenta aduce în dezbatere, în esență, problematica evaluării probatoriului în vederea stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial.

Considerentele deciziei atacate care au fundamentat concluzia unui procent diminuat, de 15%, al contribuției reclamantului la producerea prejudiciului nu pot fi considerate contradictorii, instanța de apel apreciind acest cuantum prin raportare la împrejurările de fapt în care s-a produs accidentul.

Nici în privința prejudiciului estetic nu poate fi reținută existența unor considerente contradictorii, la evaluarea despăgubirilor pentru daune morale instanța de apel având în vedere un prejudiciu estetic (cele 4 cicatrici postchirurgicale prezente pe membrul inferior drept), chiar dacă nu constituie un prejudiciu estetic grav și permanent.

În al doilea rând, criticile recurentei privind existența unor motive contradictorii cu privire la penalitățile de întârziere nu sunt fondate, întrucât, așa cum s-a arătat, în mod contrar susținerilor din memoriul de recurs, instanța de apel nu a validat raționamentul primei instanțe privind incidența ipotezei diminuării nejustificate a despăgubirii de către asigurător.

Astfel, soluția instanței de apel cu privire la acordarea penalităților, motivată de reținerea faptului că asigurătorul nu și-a îndeplinit obligația legală de a transmite o ofertă de despăgubire reclamantului, în condițiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, îndeplinește cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind argumentată într-un mod logic, fără elemente contradictorii sau străine de natura pricinii, critica recurentei fiind nefondată din acest punct de vedere.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, ce vizează aplicarea greșită a legii în privința daunelor morale, ce în opinia recurentei au fost acordate într-un cuantum prea mare, fără a ține cont de jurisprudența în materie, așa cum dispun dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, Înalta Curte reține că și acest motiv de recurs este nefondat.

În analiza acestei critici, se are în vedere, așa cum s-a arătat, că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, care ar presupune reevaluarea situației de fapt, întrucât o astfel de împrejurare excede limitele analizei permise în această cale extraordinară de atac.

Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă, așadar, o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

Referitor la susținerile recurentei, Înalta Curte constată că noțiunea de jurisprudență nu se poate rezuma la decizii izolate de speță.

Legislația națională nu cuprinde criterii concrete de evaluare a acestui tip de despăgubire, iar jurisprudența a apreciat, de la caz la caz, acest pretium doloris, în raport de importanța valorii morale lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

În speță, se constată că instanța de prim control judiciar a soluționat apelurile și a validat raționamentul primei instanțe privind aprecierea daunelor morale prin reținerea principiului echității și al proporționalității, criterii obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină, ce au fost adaptate situației concrete a reclamantului, dovedite în cauză.

Înalta Curte reține că nu există o soluție legislativă, respectiv un act cu forță normativă care să stabilească anumite criterii și plafoane de acordare a acestor despăgubiri, instanțele fiind abilitate a aprecia în echitate, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene a Drepturilor Omului, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate de vătămarea corporală a reclamantului și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză.

Totodată, contrar celor învederate de recurentă, norma indicată, art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, nu impune obligația în sarcina instanței de a face o examinare exhaustivă a jurisprudenței și de a cita în mod explicit deciziile jurisprudențiale avute în vedere.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudență, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reține că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept și are caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare, analiza instanței fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației concrete din fiecare cauză.

Instanța supremă reține că au fost invocate în mod formal criticile recurentei privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în privința penalităților de întârziere, întrucât, în realitate, recurenta urmărește reaprecierea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, cu privire la îndeplinirea obligației de a comunica o ofertă de despăgubire către reclamant.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară a recursului este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuție evaluarea probelor administrate în cauză.

Nu în ultimul rând, se reține că dispozițiile art. 2208 C. civ. sunt străine de motivarea instanței de apel care, așa cum s-a arătat, nu a reținut ca și temei pentru acordarea penalităților diminuarea nejustificată a despăgubirii, respectiv neefectuarea unei plăți parțiale de către asigurător, anterior demarării litigiului.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală și că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 102/2020 din 18 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2021.