ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 577/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29.01.2019 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamantele A., în nume propriu și în calitate de părinte și reprezentant legal al minorei B., C. și D., în calitate de tutore al numitului E., au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C F. S.A și intervenientul forțat G., obligarea pârâtei la plata cu titlu de despăgubiri cuvenite reclamantelor pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului rudei acestora, numitul H. după cum urmează:

- 250.000 RON cu titlu de daune morale pentru A., în calitate de fiică a defunctului H. din care:

- 257.000 RON cu titlu de daune pentru C., în calitate de fiică a defunctului H. din care:

- 7000 RON cu titlu de daune materiale

- 250.000 RON cu titlu de daune morale

- 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru E., în calitate de frate al defunctului H.

- 30.000 RON cu titlu de daune morale pentru B., în calitate de nepoată a defunctului H.

- la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, solicitând ca plata penalităților să se facă începând cu data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată până la plata efectiva a despăgubirilor, conform art. 36 si 37 din Ordinul CSA 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data producerii prejudiciului) dar și a art. 37 și 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule in vigoare la data avizării dosarului, cu cheltuieli de judecată și cu precizarea că sumele solicitate au fost diminuate având în vedere și culpa defunctului la producerea accidentului.

Prin sentința civilă nr. 602 pronunțată la data de 10.12.2019 de către Tribunalului Cluj s-a admis în parte cererea de chemare in judecată formulată de reclamanții A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorei B., C., D., în calitate de tutore al numitului E. împotriva pârâtei S.C. F. S.A. și în consecință:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei A. suma de 50.000 RON despăgubiri, reclamantei C. suma de 50.000 RON, reclamantului E. suma de 25.000 RON, reclamantei B. suma de 20.000 RON despăgubiri.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată - 29 ianuarie 2019 și până la plata efectivă a despăgubirilor.

A fost obligată pârâta să plătească cheltuieli de judecată în cuantum de 1250 RON către fiecare din reclamanții C., A., B., E..

Prin decizia nr. 187A din 1 octombrie 2020 Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantele A., C. și D. și de pârâta F. S.A. împotriva sentinței civile nr. 602 din 10.12.2019 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2019, pe care o menține.

Împotriva deciziei nr. 187A din 1 octombrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs pârâta F. S.A.

Pârâta F. S.A.. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în temeiul art. 497 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea.

Arată că este incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", decizia recurată fiind nelegală întrucât instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a următoarelor dispozițiilor legale, și anume a art. 13 lit. l) din O.U.G. nr. 54/2016 reținând că nu este incident cazul de excludere reglementat de acest text de lege, fiind înlăturat de la acordarea de despăgubiri doar accidentul cauzat de însăși operațiunile de încărcare-descărcare și cu privire la persoanele pentru care activitatea din cadrul acestor operațiuni constituie riscuri ale activității profesionale.

Se critică decizia recurată cu referire la faptul că accidentul s-a produs în timpul operațiunilor de încărcare și descărcare, instanța de apel reținând că nu au fost în prezența cazului de excludere prevăzut de art. 13 litera 1) din O.U.G. nr. 54/2016, deoarece nu respectivele operațiuni de încărcare-descărcare în sine au dus la decesul victimei, ci manipularea mijlocului de transport de către autorul accidentului.

Or, raportat la prevederile legale mai mult decât clare ale art. 13 litera 1) din O.U.G. nr. 54/2016 o asemenea argumentație nu își găsește fundamentul, instanța interpretând în mod eronat textul de lege, în sensul că acesta nu distinge după cum accidentul trebuie să fi fost cauzat de operațiunile de încărcare-descărcare, ci prevede expres și fără nicio interpretare faptul că, pentru a fi în prezența acestui caz de excludere, accidentul trebuie să fi survenit în timpul operațiunilor de încărcare și descărcare, acestea constituind riscuri ale activității profesionale.

Prin urmare, susținerile instanței în sensul că în speță nu este incident cazul în care asigurătorul nu acordă despăgubiri (art. 13 lit. l) din O.U.G. nr. 54/2016 se datorează interpretării și aplicării greșite a normei de drept, impunându-se ca instanța de recurs, după analizarea întregii situații de fapt și a prevederilor legale în sensul în care acestea dispun în mod expres să constate că în prezenta cauză pârâta nu este în drept a acorda despăgubiri pentru decesul numitului H., dispunând astfel trimiterea spre rejudecare.

Se critică și aplicarea prevederilor art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016, curtea de apel reținând că reclamanților li se cuvine acordarea de daune morale în cuantumul stabilit de instanță, astfel că respingerea oricăror pretenții în acest sens de către pârâtă este una nejustificată.

Conform dispozițiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de autovehicule și tramvaie: "(1) în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul RCA este obligat:

a) Fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar, prejudiciul a fost cuantificat

b) Fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii."

În speță, pentru acoperirea prejudiciului suferit de intimații reclamanți prin accidentul rutier din data de 02.04.2017, aceștia au formulat la data de 19.01.2018 o cerere de despăgubire (avizare de daună) adresată asigurătorului RCA, conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016.

Obligația legală a pârâtei era de a soluționa cererea de despăgubire în termenul de 30 de zile reglementat de art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016 fie răspunzând cererii părții solicitante, formulând o oferă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin polița RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie notificând părții prejudiciate motivele pentru care nu au aprobat în totalitate sau în parte, pretențiile de despăgubire.

Or, raportat la data la care reclamanții au formulat cererea de despăgubire - 19.01.2018, după cum rezultă din înscrisurile anexate de către reclamanți cererii de chemare în judecată, rezultă faptul că pârâta a formulat în termenul legal, mai devreme chiar de 30 de zile, adică la data de 01 februarie 2018. Cu toate acestea, instanța a reținut faptul că un refuz nejustificat nu înlătură în sine plata penalităților, pentru că nu este suficient să existe un răspuns, ci acesta trebuie să fie justificat motivat, însă motivul invocat privind exonerarea de răspundere pentru operațiuni de încărcare și descărcare fiind reținut mai sus că este nefondat, deci nejustificat, nu putea fi invocat nici ca un refuz nejustificat.

Această interpretare a instanței de apel este în mod evident una eronată, pârâtei neputându-i-se imputa nerespectarea vreunei prevederi din art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, din moment ce a răspuns cererii de despăgubire, motivat și argumentat cu prevederi legale, în acord cu starea de fapt a cauzei și cu actele depuse la dosarul de daună, de ce nu au fost în măsură să dea curs solicitărilor de despăgubire ale intimaților reclamanți, respectiv:

Totodată, raportat la actele întocmite în dosarul de urmărire penală în care s-au efectuat cercetări cu privire la accidentul din data de 02.04.2017, conform cărora numitului G. îi lipsește vinovăția în producerea accidentului a cărei victimă a fost numitul H. (condiție a răspunderii civile delictuale) au constatat că nu poate fi atrasă răspunderea patrimonială fată de solicitanți.

Prin concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit cauza determinantă a producerii accidentului ca fiind lipsa de asigurare a numitului H. la deplasarea prin spatele autovehiculelor, știind că G. a primit liber să gareze autovehiculul la poarta 68.

Cu privire la posibilitățile de evitare, expertul tehnic judiciar a concluzionat că numitul G. putea evita producerea accidentului "... dacă și numai dacă, în intervalul de timp 23,50,50 - 23,50,51 era cu privirea în oglinda retrovizoare dreapta pentru a surprinde momentul când numitul H. a traversat spațiul dintre cele două autovehicule."

În evaluarea făcută, expertul s-a raportat la standardul abstract al omului dotat cu cele mai bune calități motrice sau intelectuale, care ar fi avut precizia matematică în constatarea situațiilor de fapt similare celei a camerei video special montate pentru a sesiza momentul de început al stării de pericol și care nu ar fi putut fi afectată de faptul că la plecarea din spatele autovehiculul era liber spațiul până la ușa 68, că pe victima o știa plecată la autovehiculul său și nimeni altcineva nu putea fi prezent în zona autovehiculelor.

În esență, concluziile expertizei tehnice judiciare, care spun că numai în situația în care în acea secundă ochii șoferului erau exact în oglinda retrovizoare putea să observe victima. De aici producerii faptul că nu îi poate fi imputat șoferului, nici măcar sub forma celei mai reduse culpe (culpa legitimă), faptul că exact în acea secundă nu a privit în oglinda retrovizoare. În concluzie, nu se poate solicita și pretinde ca în fiecare caz în parte, dacă se constată, în mod întemeiat, potrivit legii, că este incident vreun caz în care nu se poate acorda despăgubirea, totuși să facă o ofertă concretă de despăgubire. Evident o atare situație este contrară însăși rațiunii art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016, care prevede în mod expres faptul că asigurătorul poate, motivat să respingă în totalitate pretențiile de despăgubire.

Se invocă și interpretarea și aplicarea eronată de instanță a prevederilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, care a reținut că penalitățile de întârziere se datorează de la data cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanții intimați.

Situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurător este reglementată de art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016. Conform art. 20 alin. (4), despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiția depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Așadar, textul de lege menționat anterior distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația de a plăti despăgubirea. Primul dintre acestea vizează ipoteza reglementată prin art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016, care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare.

Rezultă astfel că, în ipoteza în care despăgubirile se stabilesc în cadrul unui proces, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au caracter cert, lichid si exigibil și nu se poate dispune acordarea penalităților de întârziere anterior acestui moment.

Mai mult, raportat, în principal, la incidența cazului de excludere reglementat de art. 13 lit. l), iar) în subsidiar la faptul că prin expertiza de specialitate administrată în cadrul dosarului penal s-a stabilit cauza determinantă a producerii accidentului ca fiind lipsa de asigurare a numitului H. la deplasarea prin spatele autovehiculelor, știind că G. a primit liber să gareze autovehiculul la poarta 68, singura în măsură să hotărască cuantumul daunelor morale cuvenite reclamanților din prezenta cauza este instanța de judecată.

În consecință, doar de la data individualizării efective a creanței principale (în acest caz a despăgubirilor morale și materiale) prin hotărâre judecătorească definitivă, se poate discuta de o creanță certă, lichidă și exigibilă, în raport de care, în cazul nerespectării obligației de plată, penalitățile de întârziere să poată avea efect și să poată fi individualizate și acordate.

Aceste aspecte au fost tranșate în mod expres și cu titlu definitiv în practica judiciară ce vizează reglementarea și aplicarea prevederilor Normei nr. 23/2014, Înalta Curte de Casație si Justiție arătând, în practica sa recentă si constantă (prezintă relevanță Deciziile nr. 3992/15.11.2018, nr. 983/22.03.2018. nr. 538/07.03.2019 și nr. 1294/19/06.2019, anexate la dosarul cauzei), faptul că în situația în care stabilirea despăgubirii nu s-a făcut pe cale amiabilă, deci se realizează pe cale judecătorească, ne aflăm pe teza a II-a a art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014, iar obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Cele susținute mai sus își au de altfel suportul legal expres în dispozițiile C. civ., aplicabile și în prezenta speță cu privire la principiile care guvernează repararea prejudiciului. Așadar, în situația în care nu există un acord al părților (iar în speța de față evident, nu s-a ajuns la un asemenea acord), instanța de judecată este singura în măsură să stabilească despăgubirea cuvenită pe baza materialului probator administrat în cauză, prin raportare la prejudiciul cauzat, ca o justă și echitabilă dezdăunare și doar după stabilirea definitivă a acestei despăgubiri, în cazul în care asigurătorul nu-și îndeplinește obligația de plată, el poate fi obligat la plata penalităților de întârziere.

Prin urmare, în mod eronat instanța de apel a menținut obligația pârâtei de a achita penalități de întârziere de la data introducerii acțiunii, acestea putând fi acordate doar de la momentul individualizării efective a prejudiciului, adică la momentul rămânerii definitive a hotărârii, pentru că doar atunci acesta capătă caracter concret, devine cunoscut și cert.

II. O altă critică vizează incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau ori numai motive străine de natura cauzei", raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. deoarece decizia instanței de apel este nelegală, motivarea acordării penalităților de întârziere făcându-se în temeiul unor dispoziții legale care nu sunt aplicabile în speța de față (art. 37 și 38 din norma A.S.F. din 2016).

Așadar, instanța trebuie să arate obligatoriu fiecare capăt de cerere și apărările părților, probele care au fost administrate, cu menționarea motivelor pentru care unele au fost reținute, iar altele înlăturate, excepțiile invocate și soluționarea acestora, normele juridice aplicate la situația de fapt stabilită.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

În speță, raportat la data încheierii poliței de asigurare RCA - 01.03.2017, în speță sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, în vigoare în perioada 19.09.2016 - 11.07.2017 și a Normei ASF nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, în vigoare în perioada 23.12.2016 - 31.07.2017 (singurele acte normative în domeniul asigurărilor emise la nivelul anului 2016).

Situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurătorul RCA este prevăzută de art. 20,21 și 22 din O.U.G. nr. 54/2016, respectiv de art. 27 și 28 din Norma ASF nr. 39/2016.

Neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de norma A.S.F. din 2016 atrage plata penalităților prevăzute de art. 38 din același act normativ, iar respingerea oricărei pretenții în acest sens de către apelanta pârâtă, la solicitarea reclamanților anterior procesului este una nejustificată, se încadrează în nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 37 din norma A.S.F. din 2016.

Natura juridică a penalităților prevăzute de art. 38 din norma A.S.F. din 2016 nu este una de accesoriu a despăgubirilor, ci au rolul de a stimula soluționarea pe cale amiabilă a cererilor adresate asigurătorilor și în termenele acolo prevăzute, prin urmare se acordă de la data prevăzută în art. 37 din norma A.S.F. din 2016 iar nu de la data hotărârii judecătorești, chiar dacă prin prezenta hotărâre se stabilește cuantumul sumelor."

Astfel, se consideră că motivarea soluției acordării penalităților de întârziere este una superficială și cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțata soluția respectivă.

O astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

În data de 19 martie 2021 sub nr. 2470 au depus întâmpinare reclamantele A., C. și D. prin care solicită respingerea recursului formulat de pârâta F. S.A. și menținerea dispozițiilor sentinței de apel.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce privește criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea prevederilor art. 13 lit. l) din O.U.G. nr. 54/2016 care s-ar datora interpretării și aplicării greșite a normei de drept, impunându-se în opinia recurentei, ca instanța de recurs să analizeze întreaga stare de fapt, se constată că acestea vizează situația de fapt referitoare la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana asiguratului, mai exact a existenței unei fapte ilicite și a vinovăției acestuia. Susținerile recurentei constituie critici ce vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, respectiv de reapreciere a probelor, care nu se încadrează în ipotezele reglementate de textul articolului evocat mai sus.

Recurenta critică decizia recurată și din perspectiva prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. arătând că motivarea soluției acordării penalităților de întârziere este una superficială și decizia cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă, hotărârea nerespectând exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit, prin susținerile formulate de recurenta pârâtă F. S.A se tinde, în esență, la a se invoca aplicarea unor dispoziții legale neincidente în cauză în legătură cu acordarea penalităților, și anume art. 37 și 38 din Norma A.S.F. din 2014, motiv ce se circumscrie prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., și nu art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și care vor fi supuse analizei în contextul dezbaterii criticilor de nelegalitate invocate de recurentă prin prisma incidenței art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta-pârâtă, prin criticile formulate cu privire la interpretarea prevederilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale menționate privind momentul de la care curg penalitățile de întârziere de 0,2%, critici ce sunt fondate.

Astfel, raportat la data producerii accidentului, sunt aplicabile în cauză, ratione temporis, prevederile O.U.G. nr. 54/2016, la care instanța de apel a făcut în mod corect referire, dar nu și Norma ASF 23/2014, ci, eventual, Norma ASF 39/2016. Astfel, deși instanța de apel, în mod formal, a menționat Norma ASF 39/2016, în realitate, instanța de apel a făcut aplicarea Normei ASF 23/2014, deoarece a citat conținutul art. 37 și 38 din Norma ASF 23/2014; aceste dispoziții nu au corespondent în Norma ASF 39/2016, care, de altfel, nici nu se mai referă la aspecte ce vizează calculul penalităților de întârziere.

Doar potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 54/2016 este reglementat modul de calcul al penalităților de întârziere, în situația în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește integral obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) din art. 20 sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii.

Pe de altă parte, prin aplicarea unor dispoziții legale neincidente în cauză ratione temporis, raționamentul instanței de apel este viciat, chiar dacă a făcut referire și la O.U.G. nr. 54/2016. Astfel, s-a considerat relevant nu numai faptul că asigurătorul F. S.A a răspuns cererii de despăgubire, dar că răspunsul este "defectuos"; or, faptul că un răspuns "defectuos"conduce la aplicarea unei penalități de 0,2 % pe zi de întârziere este prevăzut exclusiv de art. 38 din Norma ASF 23/2014, nu și de dispozițiile O.U.G. nr. 54/2016.

Potrivit prevederilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește integral obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de suma neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii.

Așadar, penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de suma neachitată se datorează, printre altele, în situația în care asigurătorul nu își îndeplinește integral obligațiile în termen, prevăzute la alin. (4). Conform acestor prevederi, ale alin. (4) din art. 20, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiția depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

Pe acest temei, penalitățile se datorează în funcție de situația concretă, în sensul că, dacă nu este întrunită prima ipoteză a normei, penalitățile se calculează în maxim 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma reprezentând despăgubire pe care este obligat să o plătească.

În speță, nu este întrunită ipoteza neîndeplinirii obligațiilor ce reveneau asigurătorului, în temeiul prevăzut în art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

Din analiza art. 20 alin. (5) rezultă că penalitățile se datorează pentru neplata sau plata necorespunzătoare sau cu întârziere a despăgubirii cuvenite.

Or, potrivit art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2016, chiar atunci când asigurătorul nu a formulat o ofertă de despăgubire, acesta este ținut, totuși, să plătească despăgubirea cuvenită dacă asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii.

Per a contrario, dacă asigurătorul a procedat astfel, înseamnă că nu este obligat la plata despăgubirii, și, deci nici nu poate fi stabilită plata penalităților în raport de termenul de 30 zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat.

Această constatare este firească, deoarece, notificând părții prejudiciate în scris în termenul prevăzut motivele pentru care nu a aprobat, total sau parțial, pretențiile de despăgubire, înseamnă că asigurătorul și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau potrivit art. 20 alin. (1), fapt suficient, potrivit art. 20 alin. (5), a nu fi întrunită prima ipoteză a art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016. Drept urmare, penalitățile de întârziere curg începând cu 10 zile de la data primirii hotărârii judecătorești definitive.

Pentru aceste considerente, constatând că instanța de apel a procedat cu aplicarea greșită a dispozițiilor sus menționate, recursul declarat de pârâta F. S.A. se privește a fi admisibil.

Se constată că potrivit dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ.: "În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2). În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte."

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 497 din același act normativ:

"Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Din interpretarea sistematică a prevederilor legale sus-menționate, rezultă că, potrivit noilor dispoziții procesual civile incidente în cauză, singura soluție pe care Înalta Curte o mai poate pronunța în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, legiuitorul român eliminând soluția de modificare a hotărârilor judecătorești de către instanța de recurs.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta F. S.A., va dispune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta F. S.A. împotriva deciziei nr. 187A din 1 octombrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2021.