ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1279/2021

Ședința publică din data de 10 iunie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. x/2018 la 29 august 2018, precizată ulterior, reclamanții A., B., C., D., E. și F. prin reprezentant legal C., în contradictoriu cu pârâta G. S.A., au solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 911.919,55 RON din care: 250.000 RON cu titlu de daune morale pentru A., în calitate de mamă adoptivă a defunctei H.; 250.000 RON cu titlu de daune morale pentru B., în calitate de tată adoptiv al defunctei H. și 50 RON daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate cu înmormântarea; 250.000 RON cu titlu de daune morale pentru C., în calitate de fiu al defunctei H. și 1869,55 RON daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate cu înmormântarea; 250.000 RON cu titlu de daune morale pentru pentru D., mama biologică a defunctei; 120.000 RON cu titlu de daune morale pentru E., în calitate de soră a defunctei H.; 40.000 RON cu titlu de daune morale pentru F., în calitate de nepot al defunctei H.; la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, urmând ca plata penalităților să se facă începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 26 iii) din Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto, dar și a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

Prin sentința civilă nr. 113 din 14 martie 2019, Tribunalul Teleorman a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F. prin reprezentant legal C., în contradictoriu cu pârâta G. S.A..

Prin decizia civilă nr. 293 A din 25 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B., C., D., E. și F. prin reprezentant legal C. împotriva sentinței civile nr. 113 din 14 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2018, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească cu titlu de daune morale, următoarele sume: A. - 70.000 RON; B. - 70.000 RON; D. - 70.000 RON; C. - 70.000 RON; E. - 45.000 RON; F. - 25.000; a obligat pârâta să plătească cu titlu de daune materiale, următoarele sume: B. - 50 RON; C. - 1.278 RON; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate; a respins ca neîntemeiată cererea apelanților privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâta G. S.A.. a declarat recurs, criticând soluția pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta - pârâtă a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.:

- Decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material vizând culpa exclusivă a victimei în producerea accidentului, respectiv art. 1371 și art. 1534 alin. (2) C. civ., coroborate cu prevederile art. 336 C. pen. și art. 102 alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, precum și art. 13 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Arată că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că în speță se regăsește situația contribuției victimei la cauzarea/mărirea prejudiciului, în realitate fiind vorba de culpa exclusivă a victimei.

Invocă dispozițiile deciziilor nr. 1 din 28 martie 2005 și nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursuri în interesul legii și arată că, în situația în care victima a cauzat în totalitate prejudiciul, cel care va fi chemat să răspundă nu va fi ținut să acopere acest prejudiciu. Concret, susține că șoferul vinovat de producerea accidentului nu ar fi trebuit să acopere prejudiciul suferit de H., din moment ce aceasta a avut o culpă exclusivă în producerea acestuia prin lipsa sa de prudență, situație în care nici asigurătorul nu poate fi ținut răspunzător pentru prejudiciile victimei indirecte a accidentului rutier întrucât însăși victima nu are un drept de despăgubire de la șoferul autoturismului implicat în accident.

Reiterează circumstanțele producerii accidentului și arată că victima a acceptat riscul iminent al producerii accidentului, situație în care instanța de apel ar fi trebuit să dea eficiență dispozițiilor art. 1371 C. civ., în sensul reținerii culpei exclusive a victimei, fără a se putea constata culpa conducătorului auto.

- Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material cu privire la calitatea procesuală activă a intimaților. Invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ. și arată că instanța de apel, în ciuda obligației instituite în sarcina sa de articolul menționat, a apreciat ca fiind justificate pretențiile formulate de intimați, în baza unui probatoriu ce nu a dovedit prejudiciul moral suferit de aceștia. Cu referire la probele administrate în cauză, susține că nu se impunea acordarea sumelor de bani către intimați având în vedere că nu au dovedit o legătură de afecțiune strânsă cu victima și nici legătura de rudenie cu aceasta din urmă, prin acte de stare civilă sau alte probe, în condițiile în care anchetele sociale realizate nu conțin o analiză obiectivă a celor susținute de rudele victimei.

- Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material cu privire la cuantumul daunelor morale. Arată că, potrivit Curții de la Strasbourg, la stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie avut în vedere principiul echității, în sensul că despăgubirea trebuie să fie justă, rațională și să asigure o compensare suficientă, iar nu exagerată, principiul nevoii sociale, principiul evitării îmbogățirii fără just temei și principiul raportării daunelor morale la nivelul venitului lunar mediu pe economie al statului în care este pronunțată hotărârea. Invocă decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în spețe similare și susține că instanța este obligată să se raporteze la jurisprudența în materie și la criteriile obiective arătate, astfel încât să stabilească, cu titlu de daune morale, o sumă care să păstreze un grad de rezonabilitate, să nu constituie o îmbogățire fără just temei.

- Decizia atacată nu este motivată sub aspectul respingerii argumentelor invocate de recurentă (intimată în apel), sens în care invocă jurisprudența instanței de contencios european și a Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit cărora neanalizarea susținerilor părților echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Arată că instanța de apel a respins criticile societății vizând necesitatea analizării dovezilor în virtutea cărora intimații ar avea vocație la primirea despăgubirilor fără a efectua vreo verificare și fără a administra probe care să conducă la ideea că aceste persoane ar fi îndreptățite să primească despăgubiri, ceea ce echivalează cu necercetarea cauzei. Mai arată că a invocat necesitatea respingerii pretențiilor intimaților prin raportare la culpa exclusivă a victimei, iar instanța de apel a indicat laconic faptul că nu se poate reține o astfel de culpă în sarcina victimei.

Sub un ultim aspect, învederează că, în privința criticii referitoare la neaplicarea criteriului jurisprudențial în cuantificarea daunelor morale, instanța nu s-a raportat la criteriile reținute în practica judiciară pentru individualizarea acestor daune.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la 27 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

În cauză, nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, este de reținut cu privire la situația de fapt că, la data de 06.01.2018, numitul I., conducând autoturismul în care se afla și numita H., pasageră pe scaunul din dreapta față, din cauza consumului de alcool, a pierdut controlul asupra direcției, autoturismul răsturnându-se, cei doi ocupanți fiind expulzați din acesta. În urma accidentului, ambele persoane aflate în autoturism au decedat.

Instanța de apel ca reținut că, în cauză, nu s-a contestat împrejurarea că numitul I. conducea autoturismul și că, din cauza consumului de alcool, acesta a pierdut controlul asupra direcției, producându-se accidentul în urma căruia au decedat atât conducătorul autoturismului, cât și H., ca urmare a decesului acesteia din urmă fiind solicitate despăgubiri de către apelanții reclamanți, în calitate de părinte adoptiv, părinte natural, soră, copil, respectiv nepot al defunctei.

A apreciat instanța că, la producerea accidentului, a contribuit în mod direct conduita șoferului decedat în urma accidentului, prin nerespectarea normelor de conducere a autovehiculelor pe drumurile publice, împrejurare cu efect cauzal exclusiv în producerea accidentului, victima neavând nicio contribuție la încălcarea respectivelor norme și la producerea accidentului. Astfel, a fost respinsă ca neîntemeiată susținerea intimatei pârâte în sensul că nu se poate reține în niciun mod culpa conducătorului auto inculpat în cauză, întrucât, pentru a se putea ajunge la o astfel de concluzie, ar fi fost necesar ca anterior, să nu fi existat o faptă ilicită culpabilă a autorului, care să fi provocat desfășurarea evenimentului. A considerat instanța de apel că este necesar a se face distincție între culpa în producerea accidentului și culpa în producerea sau agravarea consecințelor accidentului care trebuie analizată pentru o corectă apreciere a cuantumului daunelor morale pretinse. Omisiunea victimei de a lua anumite măsuri de natură să prevină și să evite producerea prejudiciului constituie o cauză de natură să limiteze, în condițiile arătate mai sus, răspunderea celui vinovat de producerea accidentului, însă cauza prejudiciului rămâne fapta ilicită săvârșită de făptuitor, pentru care acesta trebuie ținut să răspundă, condițiile răspunderii civile delictuale fiind întrunite în ceea ce îl privește.

Din acțiunea de a se urca în autoturismul ce urma a fi condus de o persoană aflată în stare avansată de ebrietate rezultă culpa concurentă a defunctei H. la producerea prejudiciului, aceasta având posibilitatea de a evita cauzarea acestuia.

Prima critică formulată prin memoriul de recurs vizează modalitatea în care instanța de apel a stabilit contribuția părților la producerea prejudiciului, în condițiile în care aceasta a constatat o culpă concurentă iar recurenta susține că, de fapt, trebuia reținută culpa exclusivă a victimei.

Potrivit dispozițiilor art. 1371 C. civ., în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

În cazul de față, raportat la dispozițiile Noului C. civ., incident în cauza dedusă judecății, nu se poate vorbi de o exonerare totală de răspundere a autorului accidentului, cum susține recurenta, neexistând o împrejurare care să înlăture, în persoana acestuia, unul dintre elementele răspunderii civile delictuale cum este fapta ilicită, legătura de cauzalitate sau lipsa totală a vinovăției autorului.

În acest sens, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 1352 C. civ., potrivit cărora fapta victimei înseși înlătură răspunderea penală doar în situații de forță majoră sau caz fortuit, întrucât aceste circumstanțe nu sunt îndeplinite; de asemenea, nu poate fi reținut nici consimțământul victimei, în condițiile art. 1355 C. civ., pentru înlăturarea caracterului ilicit al faptei prejudiciabile deoarece prejudiciul a vizat integritatea fizică și viața persoanei, caz în care caracterul ilicit al faptei este înlăturat doar în cazurile prevăzute de lege în mod expres (art. 1360,1361, 1364,1353 C. civ.), neincidente în cauză.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a schimbat soluția fondului prin care se stabilea culpa exclusivă a victimei care și-a asumat riscul de a circula ca pasager într-un autovehicul condus de un șofer aflat în stare avansată de ebrietate a cărei situație îi era cunoscută, întrucât o astfel de împrejurare nu este, potrivit textelor de lege menționate anterior, exoneratoare de răspundere civilă pentru autorul accidentului.

Dimpotrivă, astfel cum a reținut și instanța de apel, se pune problema unei culpe concurente a autorului cu cea a victimei care, cunoscând starea de ebrietate a șoferului, nu a prevăzut rezultatul sau a socotit că acesta nu se va produce, situație ce a afectat principiul reparării integrale a prejudiciului și răspunderea civilă a autorului.

Contrar susținerilor recurentei, în cauză au fost corect aplicate dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia în interesul legii nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

În consecință, chiar dacă victima a fost de acord cu un anumit mod de a acționa al autorului, asumându-și posibilitatea de a suferi un prejudiciu, acest consimțământ nu are valoarea unei clauze de nerăspundere a autorului accidentului, nefiind reglementat ca atare în lumina dispozițiilor de drept substanțial anunțate anterior și aplicabile în cauză.

Într-o altă critică formulată în memoriul de recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se susține faptul că instanța de apel ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. civ. cu privire la calitatea procesuală activă a intimaților, reținută în baza unui probatoriu ce nu a dovedit prejudiciul moral suferit de aceștia, respectiv existența unei legături de afecțiune strânsă cu victima și nici a legăturii de rudenie cu aceasta din urmă, prin acte de stare civilă sau alte probe, în condițiile în care anchetele sociale realizate nu conțin o verificare obiectivă a celor învederate de rudele victimei.

Art. 1391 alin. (2) C. civ. prevede că:

"Instanța de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților și surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

Din analiza acestui text rezultă că sfera victimelor prin ricoșeu care au dreptul la reparația pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei este largă, fiind alcătuită din ascendenți, descendenți, frați, surori, soțul supraviețuitor, precum și oricare altă persoană care, la rândul ei, poate dovedi existența reală a unui asemenea prejudiciu. Având în vedere că din textul legal enunțat rezultă că se pot acorda despăgubiri oricărei persoane care "ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu", Înalta Curte apreciază că, în condițiile în care legiuitorul nu distinge ce persoane s-ar include în sintagma "oricărei alte persoane" care ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu, este incident principiul de drept exprimat prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul și nici instanța nu trebuie să distingă.

Prin urmare, nu se poate aprecia că reclamanții nu au legitimare procesuală activă, în condițiile în care nu s-a contestat de către recurentă, în etapele jurisdicționale anterioare, legătura de rudenie civilă și biologică cu ascendenții părți în proces, respectiv descendenții și colateralii privilegiați, astfel cum a fost reținută în cauză de către instanțele de fond. În ceea ce privește împrejurarea că prin probele administrate în cauză nu a fost dovedită existența unei legături strânse și neîndoielnice de afecțiune pe care aceștia o aveau cu victima la momentul decesului acesteia, această critică excedează limitelor controlului de legalitate în calea extraordinară de atac, întrucât presupune reaprecierea situației de fapt prin prisma probatoriului administrat în fața instanțelor de fond, operațiune incompatibilă cu faza procesuală a recursului.

Recurenta a susținut și aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material cu privire la cuantumul daunelor morale, considerând că nu au fost respectate principiile echității, nevoii sociale, evitării îmbogățirii fără just temei și principiul raportării daunelor morale la nivelul venitului lunar mediu pe economie al statului în care este pronunțată hotărârea, statuate în jurisprudența Curții Europene și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că instanța de judecată este obligată să se raporteze la jurisprudența în materie și la criteriile obiective menționate, astfel încât să stabilească, cu titlu de daune morale, o sumă care să păstreze un grad de rezonabilitate, să nu constituie o îmbogățire fără just temei.

Relativ la cuantumul daunelor morale acordate prin decizia recurată, recurenta invocă nerespectarea unor criterii de acordare a acestora astfel cum ele pot fi deduse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este de precizat, în primul rând, că, spre deosebire de normele infra legale emise de autoritatea de reglementare în materie de asigurări de răspundere civilă (ASF) în baza Legii-cadru nr. 136/1995, sub imperiul Legii nr. 132/2017, aceste norme nu mai prevăd, în mod expres, faptul că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Prin urmare, jurisprudența instanțelor naționale nu mai constituie un criteriu legal de cuantificare a prejudiciului moral, ci un punct de reper pentru judecătorul învestit cu o cerere de acordare a daunelor morale, care este ținut a proceda la o evaluare proprie a acestui prejudiciu prin raportare la valorile lezate, consecințele negative, fizice și psihice, intensitatea cu care au fost percepute urmările și măsura în care a fost afectată situația familială și socială a familiei în urma decesului victimei.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că recurenta nu a indicat, în mod concret, în susținerea motivului de nelegalitate, în ce modalitate au fost nerespectate criteriile jurisprudențiale convenționale ori naționale de stabilire a prejudiciului moral, rezumându-se la aprecieri generale, teoretice și formale cu privire la necesitatea respectării acestor principii. În acest sens nu a menționat care este acea jurisprudență constantă care ar justifica acordarea despăgubirilor morale într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa, întrucât analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune menționarea de către partea interesată și verificarea de către instanță a unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului.

În ceea privește incidența dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.,civilă, recurenta susține că hotărârea atacată nu este motivată sub aspectul respingerii argumentelor invocate în apel vizând necesitatea analizării dovezilor în virtutea cărora intimații ar avea vocație la primirea despăgubirilor și că instanța nu a motivat de ce a înlăturat apărările sale privind culpa exclusivă a victimei. Învederează că, în privința criticii referitoare la neaplicarea criteriului jurisprudențial în cuantificarea daunelor morale, instanța nu s-a raportat la criteriile reținute în practica judiciară pentru individualizarea acestor daune.

Critica este nefondată. Astfel, în ceea ce privește motivarea soluției, instanța de apel a analizat cererea dedusă judecății prin raportare la probele administrate, a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, dezvoltând un raționament judiciar în concordanță cu soluția pronunțată. Nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea pot fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte dacă acesta nu corespunde situației reținute.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios în fapt și în drept de ce a reținut culpa concurentă, înlăturând teza culpei exclusive a victimei susținută de recurentă; de asemenea, a motivat, în privința fiecărui reclamant, care sunt elementele în baza cărora a reținut existența și intensitatea suferințelor morale. În privința raportării la criteriul jurisprudențial, astfel cum s-a arătat anterior, nu rezultă că recurenta, prin întâmpinările formulate în fața instanțelor de fond și de apel a solicitat limitarea la un anumit nivel al daunelor acordate, raportându-se la cauze similare pe care să le supună analizei instanței, pentru a-i putea reproșa acesteia că nu a răspuns concret unei astfel de apărări.

În fapt, recurenta a indicat explicit hotărâri judecătorești cu privire la cazurile de culpă exclusivă, susținând că nu datorează, de principiu, daune în această situație și solicitând doar generic reducerea cuantumului daunelor morale pe care l-a apreciat ca fiind exagerat.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte va respinge în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. recursul ca nefondat, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta G. S.A. împotriva deciziei nr. 293 din 25 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2021.