ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2106/2020

Ședința publică din data de 15 octombrie 2020

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 1 martie 2018 pe rolul Tribunalului Cluj, în dosarul nr. x/2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și cu intervenientul forțat C., a solicitat admiterea cererii, obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 230.000 RON, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 14.11.2015, obligarea la plata sumei de 2.729,83 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate de accident, la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi din sumele indicate, de la data de 05.10.2017 (data expirării celor 3 luni în care asigurătorul trebuia să răspundă la cererea de despăgubire formulată) și până la data plății efective și integrale a debitelor principale, precum și obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 156 din 26 martie 2019 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și cu intervenientul forțat C. și, în consecință:

S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 2.729,83 RON cu titlu de daune materiale.

Pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 28.080 RON cu titlu de despăgubiri morale.

Pârâta a fost obligată la plata către reclamant a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere aplicate la sumele datorate după împlinirea a termenului de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 2.843,4 RON cu titlu 88 cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru, onorariu expertiză medico-legală și onorariu avocațial parțial.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia nr. 203/A din 10 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a fost admis în parte apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 156 din 26.03.2019 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2018, care a fost schimbată în parte în sensul că a fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantului penalități de întârziere de 0,2% pe zi din sumele datorate începând cu data de 05.10.2017 și până la data plății efective și integrale a acestor sume.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.

A fost obligată intimata S.C. B. S.A. să plătească apelantului A. suma de 500 RON, cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Împotriva deciziei pronunțate Curtea de Apel Cluj, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin 1 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea căii de atac.

Astfel, pârâta arată că decizia este dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 37 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform cărora:

"în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire".

În opinia pârâtei, instanța de apel a reținut, greșit, că adresa emisă de pârâtă la data de 24.07.2017, prin care a solicitat completarea dosarului de daună, nu întrunește condițiile legale, în sensul de a se formula o ofertă sau un refuz justificat. În realitate, consideră evident faptul că, aducând reclamantului la cunoștință necesitatea completării dosarului de daună, i-a comunicat chiar motivele pentru care nu se pot acorda despăgubirea, deci implicit refuzul la care fac referire dispozițiile legale menționate.

În speță, se învederează că prin adresa depusă la dosar, în termen legal, i-a solicitat reclamantului să completeze dosarul de daună cu documente justificative din care să rezulte prejudiciul material și amploarea leziunilor. Reclamantul nu a răspuns solicitării și nici măcar nu a ridicat corespondența, așa cum rezultă din plicul aflat la dosar.

În speță, daunele nu aveau caracter cert la data de 05.10.2017, moment de la care a fost obligat la plata penalităților, întrucât, în faza respectivă, daunele nu sunt individualizate și cuantificate prin documente.

În opinia sa, este nelegală obligarea la plata penalităților, din moment ce despăgubirile sunt rezultatul evaluării probatoriului. Astfel, răspunderea părților implicate și întinderea acesteia au fost stabilite numai prin hotărâre judecătorească, motiv pentru care consideră nelegală obligarea la plata penalităților începând cu data menționată.

Prejudiciul este evaluat sub forma unei sume de bani abia prin hotărâre judecătorească, doctrina arătând că nu există o obligație bănească în sarcina debitorului încă de la data cauzării prejudiciului. Este necesar să se facă distincția dintre ceea ce este paguba suferită și valoarea acesteia. Prejudiciul constituie premisa răspunderii care generează un drept inform la reparație. Prin pronunțarea hotărârii, dreptul abstract la reparație se transforma într-o creanță certă, lichid și exigibilă, expresie juridică a prețuirii în bani a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.

Așadar, susține recurenta că este aplicabil art. 37 - (4) din Norme, conform căruia "despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească". În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 538/2019, reținând că sancțiunea plății unor penalități de întârziere nu poate fi aplicată decât numai dacă există o culpă în întârzierea plății despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid și exigibil. În speță, despăgubirile s-au realizat în cadrul procesului, ca efect al probatoriului administrat.

Prin decizia menționată, arată recurenta, s-a reținut că textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, context în care penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire ia suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

Se arată că, întrucât daunele nu au acest caracter, acestea urmând să fie acordate prin hotărâre judecătorească și că numai de la data comunicării hotărârii definitive, daunele sunt cuantificate și reprezintă creanța certă.

Dispozițiile art. 37 se referă la obligația asigurătorului de a plăti despăgubirea în 10 zile de la primirea hotărârii judecătorești definitive privind suma pe care trebuie să o plătească. Cum reclamantul nu poate ști dacă pârâtul nu își va îndeplini această obligație în termenul legal, iar buna-credință se prezumă, se solicită respingerea capătului de cerere, ca neîntemeiat.

În concluzie, din perspectiva celor expuse se solicită admiterea recursului.

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat, menținerea deciziei recurate, ca fiind legală și temeinică, nefiind incident motivul de recurs indicat.

S-a arătat că prin Directiva nr. 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au manifestat o preocupare deosebită pentru a garanta persoanelor vătămate prin accidente de circulație un drept de a obține soluționarea litigiului în cel mai scurt timp (Preambul, pct. 40). În acest sens, directiva amintită impune statelor membre adoptarea unor proceduri prin care asigurătorii să prezinte victimelor o ofertă de despăgubire într-un termen rezonabil, aspect corespondent în prevederile Normei nr. 23/2014 a ASF privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Potrivit art. 37 alin. (1) și alin. (2) din Norma nr. 23/2014, aplicabilă la data producerii accidentului:

"În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitate, formulând în scris o oferta de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu o aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire".

"Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

Societatea de asigurare a fost avizată la data de 04.07.2017, fără a formula o cerere de despăgubire sau un refuz motivat în termenul de 3 luni, în conformitate cu prevederile legale în materie, fiind astfel obligată la plata despăgubirilor cuvenite reclamantului începând cu prima zi de după expirarea termenului de 3 luni menționat anterior, respectiv 05.10.2017, astfel cum reține în mod corect instanța de apel.

Se mai arată că societatea de asigurare nu a răspuns în termen solicitării reclamantului, cu privire la nicio pretenție, iar solicitarea de completare a dosarului nu întrunește cerințele legale, prevăzute în mod expres de art. 37 alin. (1) și (2) din Norma 23/2014, în sensul de a formula o ofertă de despăgubire sau un refuz justificat. Instanța de apel reține în mod corect că "solicitarea de acte suplimentare nu întrunește condițiile unui refuz justificat, astfel că obligația de plata a penalităților survine la simpla expirare a termenului de 3 luni".

Mai mult, societatea de asigurare a depus doar odată cu întâmpinarea o copie a unei adrese, care nu a parvenit niciodată intimatului, și care ar fi fost comunicată, prin care se solicitau acte suplimentare.

S-a învederat că această adresă nu a fost comunicată la domiciliul ales pentru comunicare prin avizarea de daună din data de 04.07.2017, respectiv la sediul reprezentantului convențional, sens în care nu poate reprezenta o comunicare validă din punct de vedere legal. În plus, la dosarul cauzei nu există vreo confirmare de primire a acesteia, astfel cum se prevede în mod expres de dispozițiile art. 37 din Norma 23/2014. De asemenea, în cazul în care, societatea de asigurare considera că nu are suficiente documente pentru soluționarea dosarului de daună, acesta putea să respingă cererea de despăgubire, însă aceasta nu a ieșit deloc din pasivitate în tot acest interval de timp, pasivitate care este sancționată de legiuitor prin perceperea de penalități de întârziere în cuantum de 0.20% pe zi de întârziere de la neîndeplinirea obligațiilor legale sau de la îndeplinirea defectuoasă a acestora.

Intimatul învederează că susținerile societății de asigurare, potrivit căreia penalitățile de întârziere nu pot fi stabilite decât de la momentul rămânerii definitive a hotărârii instanței judecătorești, pentru că doar atunci se individualizează concret prejudiciul, nu pot fi reținute în cauză, întrucât ar goli de conținut mecanismul sancționator prevăzut la art. 37 și 38 din Norma nr. 23/2014 și ar lipsi de orice efect util aceste dispoziții legale. Dacă orice penalitate se poate aplica numai de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ar însemna că până la această dată asigurătorul poate să facă absolut ce vrea, respectiv să nu facă nicio ofertă de despăgubire în timp util, să răspundă formal, fără a fi pasibil de vreo sancțiune, persoana vătămată fiind lipsită de orice protecție în fața societăților de asigurare. O asemenea interpretare ar fi absurdă și contrară spiritului legii. Sancțiunea penalităților nu vizează întârzierea de la plata unei creanțe certe, lichide și exigibile, ci vizează neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unor obligații legale.

Având în vedere aceste aspecte, intimatul reclamant a solicitat să se constate că societatea de asigurare și-a încălcat flagrant obligația de a oferi un răspuns motivat la cererea de despăgubire a reclamantului, conduită care este sancționată de legiuitor cu plata penalităților de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere. Plata penalităților are regim sancționator și vizează în mod expres neîndeplinirea obligațiilor legale de a răspunde "în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos" (art. 38 din Norma 23/2014).

În acest sens, s-a mai învederat că, potrivit dispozițiilor art. 38 din Norma nr. 23/2014 a ASF privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Din această perspectivă, se arată că legiuitorul român, în conformitate cu prevederile directivei europene, a înțeles să sancționeze pasivitatea asigurătorului în ceea ce privește plata despăgubirilor datorate, care nu răspunde în termenul legal sau care încearcă să eludeze această obligație legală prin solicitarea unor documente suplimentare sau comunicate în manieră defectuoasă.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 13 februarie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 203/A din 10 octombrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen la 1 octombrie 2020, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și motivele invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat de pârâtă ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Criticile recurentei vizează, din perspectiva dispozițiilor legale invocate, faptul că, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, context în care penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

Din perspectiva acestor susțineri Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, constată că instanța de apel a reținut, în ceea ce privește data de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, că "pârâta a răspuns la data de 24.07.2017, notificării trimise de către reclamant, solicitându-i completarea dosarului de daună cu certificat medico-legal care să ateste vătămările corporale suferite și documente justificative care să permită cuantificarea cheltuielilor materiale legate de tratamentul medicamentos și de recuperare.

Acest răspuns nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 37 alin. (1) din Ordinul nr. 23/2014 emis de CSA, care prevede că "În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire".

S-a mai reținut de către instanța de apel că "neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de art. 37 din Ordinul nr. 23/2014 emis de CSA atrage plata penalităților prevăzute de art. 38 din același act normativ, iar solicitarea unor acte suplimentare fără ca ulterior să se trimită în termenul de 3 luni o ofertă de despăgubire justificată sau să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire, cum este situația în speță, se pot încadra în nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 37 din Ordinul nr. 23/2014 emis de CSA. Oricum trebuie subliniat că pârâta nu a răspuns în termen solicitării reclamantului, cu privire la nici o pretenție, iar solicitarea de completare a dosarului nu întrunește condițiile arătate anterior, care solicită expres a se formula sau o ofertă de despăgubire sau un refuz justificat al acesteia, dar solicitarea de acte suplimentare nu întrunește condițiile unui refuz justificat, astfel că obligația de plată a penalităților survine la simpla expirare a termenului de 3 luni. Persoana vătămată formulează o pretenție iar asiguratorul este obligat să îi răspundă în termen de 3 luni, iar dacă răspunsul oferit de asigurator îl mulțumește pe solicitant, și cu privire la daunele morale, atunci nu se mai datorează penalități, și despăgubirea se stabilește în acest cadru, fără intervenția instanței, ceea ce a fost în intenția legiuitorului, de a se stimula soluționarea pe cât posibil în acest mod.

Instanța de apel a concluzionat că "atunci însă când nu există un răspuns al asiguratorului în termenul de 3 luni sau când acesta își îndeplinește defectuos obligațiile, atunci intervine instanța și stabilește despăgubirile, iar odată cu acestea se stabilesc și penalitățile de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată".

Din perspectiva considerentelor redate, instanța de apel a dispus obligarea pârâtei S.C. B. S.A. să plătească reclamantului penalități de întârziere de 0,2% pe zi din sumele datorate începând cu data de 05.10. 2017 și până la data plății efective și integrale a acestor sume.

Înalta Curte reține că, sub aspectul regimului juridic, penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, au un pronunțat caracter sancționator aferent refuzului la plată, însă sancțiunea plății unor penalități de întârziere poate fi aplicată, numai dacă există o culpă în întârzierea plății despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid și exigibil.

Cum în litigiul pendinte, stabilirea despăgubirilor morale pentru care s-au acordat penalități de întârziere s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicționale pendinte, ca efect al probatoriului administrat în cauză, precum și în condițiile în care penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească, aspect ce nu se verifică în cauză în condițiile în care în litigiul pendinte nu există încă o hotârâre definitivă, Înalta Curte, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a admite, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 203/A din 10 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în ce privește aspectele învederate legate de data de la care pot fi acordate penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 203/A din 10 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2020.