ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 722/2020

Ședința publică din data de 12 martie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta Societatea A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul B. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.005.291,94 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a evenimentului rutier din data de 11 februarie 2016, obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 16.343,56 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei solicitate, calculată de la data introducerii cererii și până la momentul plății efective, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 35 din data de 19 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamantă, a fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1.005.291,94 RON, cu titlu de despăgubiri și suma de 16.343,56 RON, cu titlu de dobândă legală, calculată de la data de 20 februarie 2017 când s-a achitat prima sumă victimelor accidentului rutier și până la data introducerii cererii, 30 iunie 2017.

Prin decizia civilă nr. 125/A din data de 4 septembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile 35 din data de 19 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția I civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 125/A din data de 4 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, pârâtul B. a declarat recurs.

Recursul declarat de pârât este motivat, fără a se indica expres vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul motivelor de recurs, recurentul a arătat că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, a solicitat reanalizarea pricinii sub toate aspectele, reevaluarea probelor din dosar și a reiterat excepția autorității de lucru judecat.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a adus critici modului de soluționare a cauzei în primă instanță, apreciind că instanța de fond, în mod nelegal, nu a înlăturat înscrisurile depuse de reclamantă după închiderea dezbaterilor și nu a decăzut reclamanta din dreptul de propune probe și de a invoca alte apărări, ca urmare a faptului că nu a depus întâmpinare în termen.

În privința criticilor formulate împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, recurentul apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 176/A din data de 8 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, decizie prin care reclamanta A. S.A., și nu pârâtul B., a fost obligată să plătească despăgubiri către părțile civile.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 125/A din 4 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 12 martie 2020.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea acestuia în motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul pârât B. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat de pârât ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs, nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea acțiunii, astfel încât, pentru considerentele ce urmează a fi expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Astfel, față de obiectul dedus judecății, ce vizează acțiunea în regres a asiguratorului, de starea de fapt conturată în cauză și necontestată, Înalta Curte reține că susținerile recurentului sunt nefondate, în condițiile în care, pentru suma achitată de reclamantă cu titlu de despăgubiri succesorilor victimei accidentului auto, potrivit art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 136/1995, se recuperează de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în cazul în care accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice, ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri, sau în timpul comiterii unor astfel de infracțiuni săvârșite cu intenție.

Or, având în vedere starea de fapt reținută prin decizia penală nr. 176/2017 a Curții de Apel Cluj, în condițiile săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen., respectiv conducerea unui autovehicul sub influenta băuturilor alcoolice, având o alcoolemie de 2,45% de alcool pur în sânge, infracțiune săvârșită cu intenție, ce a determinat producerea accidentului rutier soldat cu decesul unei persoane, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o legală și corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

Din perspectiva acelorași dispoziții legale enunțate, în condițiile în care pârâtul este persoana răspunzătoare de producerea pagubei prin producerea accidentului, precum și în condițiile în care asiguratorul a achitat despăgubirile morale și materiale, Înalta Curte retine că este nefondată susținerea recurentului legată de încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii penale prin care a fost obligat doar asiguratorul la plata daunelor morale și materiale, ca urmare a aplicării dispozițiilor Deciziei nr. 1/2016 a ÎCCJ dată în recurs în interesul legii.

Astfel, Înalta Curte constată că, prin Decizia nr. 1/2016 a ÎCCJ dată în recurs în interesul legii, s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen., în cazul asigurării de răspundere civilă pentru prejudicii produse de accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă".

În argumentarea deciziei enunțate, s-a reținut că "Potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și de tramvaie, ca și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, iar potrivit dispozițiilor art. 55 din același act normativ despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite".

Cum asigurătorul răspunde pentru asigurat în condițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 și în temeiul contractului de asigurare, se poate reține ca întrunită cerința art. 86 din C. proc. pen., anume aceea ca asigurătorului de răspundere civilă obligatorie să îi incumbe o obligație legală și deopotrivă convențională de reparare a prejudiciului cauzat prin infracțiune, ca urmare acesta trebuie să participe în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente.

Prin decizia de recurs în interesul legii, s-a mai reținut că, față de împrejurarea că, de principiu, "părțile dintr-un contract de asigurare pot stabili întinderea despăgubirii, se poate conchide că limitele în care asigurătorul de răspundere civilă obligatorie este ținut să răspundă în procesul penal ca parte responsabilă civilmente sunt cele din contractul de asigurare. Împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract și că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparației integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii și al contractului, asumându-și o obligație proprie și nefiind ținut la reparație în condițiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat".

Cum asiguratorul, nefiind ținut la reparație în condițiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat, și cum potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și de tramvaie, precum și în condițiile în care pârâtul, în calitate de asigurat, se face vinovat de prejudiciul cauzat prin accidentul rutier, fiind antrenată răspunderea civilă delictuală a acestuia, așa cum bine a constatat instanța de apel, Înalta Curte reține că, în raporturile dintre asigurator și persoana răspunzătoare de producerea pagubei, sunt aplicabile dispozițiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, din care rezultă că asiguratorul are un rol de garant al plații despăgubirilor, avansând o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea acțiunii în regres.

Din această perspectivă, Înalta Curte mai retine că, prin Decizia nr. 77/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 268 din 11 aprilie 2014, Curtea Constituțională a statuat în sensul că "o consecință a stabilirii răspunderii penale, în procesul penal, însă distinct de acesta, în situația prevăzută de dispozițiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul va avea drept de regres, pentru suma plătită ca despăgubire, împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în cadrul unui alt proces decât cel penal".

Or, în aceste circumstanțe, sunt nefondate susținerile recurentului legate de încălcarea autorității de lucru judecat, din perspectiva hotărârii penale.

Față de cele expuse, cum nici una din susținerile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 125/A din 4 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 125/A din 4 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2020.