ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2323/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A și cu intervenienta C. S.R.L., admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtei, în calitate de asigurător, la plata sumei de 68.518,35 Euro în favoarea reclamantei, suma reprezentând despăgubiri materiale pentru prejudiciul rezultat din furtul mărfii reclamantei în timpul transportului efectuat de către intervenientul forțat, în calitate de asigurat al pârâtei; totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate la suma sus-menționată începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a sumei datorate, precum și obligarea părților adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea procesului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 18 noiembrie 2016 a achiziționat un număr de 31.869 piese de îmbrăcăminte de la societatea D., cu sediul în Marea Britanie, achitând prețul de 68.518,35 Euro prin virament bancar, conform facturii nr. x/68/17.11.2016 și extrasului de cont pentru data de 18 noiembrie 2016, emis de E..

Reclamanta a luat legătura cu casa de expediții F. S.R.L. prin comanda confirmată nr. 979/21.11.2016.

Prin această comandă a fost contractat transportul de către societatea de transport C. S.R.L., care avea un camion disponibil în Spania și a acceptat efectuarea transportului. Marfa a fost încărcată de la locul depozitului din Spania cu destinația România, conform scrisorii de transport internațional CMR din data de 22 noiembrie 2016. În timpul transportului, în Franța, în zona munților Alpi, localitatea Beausoleil, în noaptea de 23 noiembrie 2016 spre 24 noiembrie 2016, în timp ce șoferul se afla cu camionul într-o parcare și dormea, întreaga marfa a fost furată de către autori necunoscuți. Evenimentul a fost constatat și cercetat de către poliția franceză, conform procesului-verbal de constatare a furtului din data de 24 noiembrie 2016 al Jandarmeriei Naționale franceze.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1984 și următoarele din C. civ., art. 9, art. 41 și următoarele din Legea nr. 136/1995.

La data de 4 septembrie 2017 reclamanta a depus la dosarul cauzei precizări de acțiune, prin care a arătat că înțelege să se judece în calitate de pârâte atât cu societatea B., cât și cu societatea C. S.R.L., solicitând să se dispună obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a sumei de 68.518,35 Euro în favoarea reclamantei, sumă ce reprezintă despăgubiri materiale pentru prejudiciul rezultat din furtul mărfii reclamantei în timpul transportului efectuat de către pârâta de rândul 2; obligarea pârâtelor la plata în solidar a dobânzii legale la suma anterior menționată, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a sumei datorate; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea procesului.

Prin sentința civilă nr. 1481 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și, în consecință, s-a declinat competența materială de soluționare a cererii formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. și intervenienta S.C. C. S.R.L., în favoarea Tribunalului Cluj.

Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința civilă nr. 546 din 4 decembrie 2017, a admis excepția necompetenței sale materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, a constatat intervenit un conflict negativ de competență între Tribunalul Cluj și Tribunalul Specializat Cluj, s-a suspendat, din oficiu, judecarea cauzei și s-a sesizat Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în vederea soluționării conflictului de competență.

Prin sentința civilă nr. 400/F/CC/2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în ședința camerei de consiliu din 20 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2016, instanța a stabilit competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Reclamanta a depus, la data de 18 noiembrie 2019, o precizare de acțiune, prin care a solicitat obligarea, în principal, a pârâtei B. la plata sumelor arătate în cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 182/2020 din 4 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. și, în consecință: pârâta B. prin Sucursala Cluj a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 68.518,35 euro, reprezentând despăgubiri datorate conform poliței de asigurare a transportului seria x nr. x, în dosarul de daună nr. x/2016, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data de 27 decembrie 2016 și până la data plății integrale; pârâta B. a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 8.713,23 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L.; s-a respins ca neîntemeiată solicitarea pârâtei S.C. C. S.R.L. cu privire la plata cheltuielilor de judecată de către pârâta B.

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta B. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia și respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 474/2020 din 12 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de apelanta B., cu sediul procesual ales la B. - Sucursala Regională Cluj, împotriva sentinței civile nr. 182 din 4 februarie 2020 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată, în tot, în sensul că s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.R.L.; s-a respins cererea intimatei A. S.R.L. de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 11 decembrie 2020 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016*, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 474/2020 din 12 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu consecința menținerii în integralitate a sentinței civile nr. 182 din 4 februarie 2020 a Tribunalului Specializat Cluj. De asemenea, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariul de avocat achitat în recurs, conform dovezilor anexate.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Din lecturarea considerentelor deciziei civile nr. 474/2020 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă rezultă un aspect extrem de important în economia speței și anume acela că instanța de apel a constatat că, nefiind contestate în apel, au intrat în putere de lucru judecat, constatările primei instanțe referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile a intervenientei forțate.

Astfel, s-a stabilit că "reclamanta a făcut dovada faptei ilicite a pârâtei S.C. C. S.R.L., care în calitate de transportator nu a mai putut preda marfa la destinație, aceasta fiind furată în Franța, de autori necunoscuți, astfel cum rezultă din cercetările efectuate de autoritățile franceze în dosarul nr. x/2016 PA NICE. Astfel, conform art. 17 alin. (1) din CMR, transportatorul este răspunzător de pierderea mărfii și trebuie să o despăgubească pe reclamantă pentru prejudiciul suferit, conform art. 23 și art. 27 din convenție. În privința culpei pârâtei S.C. C. S.R.L. se reține că aceasta răspundea de marfa pe care o transporta și nu a mai putut să o predea la destinație reclamantei. Pârâta S.C. C. S.R.L. este în culpă pentru că nu a luat toate măsurile pentru a împiedica comiterea faptei prejudiciabile. Astfel de măsuri ar fi constat în efectuarea transportului de doi șoferi, care ar fi putut conduce o perioadă mai lungă fără a fi nevoie să staționeze vehiculul și care ar fi putut fi mai atenți pe perioada staționării. Pârâta S.C. C. S.R.L. a recunoscut pretențiile reclamantei și nu a invocat cauze de exonerare de răspundere. Reclamanta a făcut dovada prejudiciului suferit, respectiv prețul plătit pentru marfa transportată de 68.518,35 Euro achitați prin virament bancar, conform facturii nr. x/68/17.11.2016 și extrasului de cont pentru data de 18.11.2016 emis de E., iar pârâtele nu au contestat valoarea acestuia. Între fapta ilicită a transportatorului și prejudiciul suferit de reclamantă există legătură de cauzalitate directă, având în vedere că marfa cumpărată nu a mai fost predată reclamantei".

Prin urmare, din perspectiva antrenării răspunderii civile a intervenientei forțate, Curtea de Apel Cluj a constatat că au intrat în putere de lucru judecat statuările primei instanțe, societatea C. S.R.L. fiind ținută să repare prejudiciul cauzat reclamantei prin fapta sa ilicită, cauzatoare de prejudiciu.

În limita devoluțiunii asigurate, instanța de apel trebuia să stabilească dacă pârâta B., în calitate de asigurător, poate fi obligată la plata sumei de 68.518,35 Euro, reprezentând prejudiciul pe care reclamanta l-a suferit, ca urmare a furtului mărfii încredințate spre transport societății C. S.R.L.

Probele administrate în cauză au relevat faptul că intervenienta forțată, societatea C. S.R.L., deține polița de asigurare a transportului seria x nr. x pentru suma de 100.000 euro încheiată cu societatea de asigurare B.

Potrivit art. 4.1 din convenția părților, capitolul "Excluderi ale clauzei adiționale pentru riscul de furt", pârâta B. este exonerată de răspundere și nu acordă despăgubiri pentru - "furturi produse în timpul staționării vehiculului, dacă nu au fost respectate prevederile art. 6.1 lit. ii) de la capitolul 6 - Obligațiile asiguratului/contractantului" și . . . . . . . . . ."cazurile în care în legătură cu producerea sau apariția evenimentului asigurat s-a declanșat o anchetă penală, până la finalizarea acesteia". Conform art. 6.1 "pe durata staționării vehiculului în care se află bunurile transportate, ...staționarea cu o durată mai mare de 2 ore să se facă într-o parcare păzită sau într-un alt spațiu amenajat și supravegheat corespunzător".

În acest context, fără niciun suport probator instanța de apel a preluat practic întreaga motivație a societății de asigurări care a susținut, în cuprinsul cererii de apel, faptul că autoritățile franceze au efectuat cercetări ce evidențiază existența unor suspiciuni legate de derularea evenimentelor care au dus la furtul bunurilor în discuție, declarația șoferului fiind în măsură să aducă dubii referitoare la realitatea evenimentului relatat.

Realitatea faptică este însă cu totul și cu totul alta. Susținerile apelantei-pârâte și reținerile instanței de apel sunt contrazise de probele de la dosar.

Traducerile documentelor întocmite de către autoritățile franceze atestă faptul că furtul mărfii a avut loc într-o parcare amenajată dintr-o stație de carburanți și că se fac cercetări în vederea identificării autorilor furtului. Nicăieri în documentele autorităților franceze nu este reținută vreo suspiciune cu privire la șoferul autocamionului G. sau cu privire la locul unde acesta ar fi parcat.

Recurenta-reclamantă consideră că în speța de față nu se poate activa clauza de exonerare, întrucât din vastul material probator rezultă, fără dubii, că șoferul a staționat într-un spațiu amenajat și supravegheat corespunzător.

Chiar dacă acea parcare nu era una păzită, așa cum a explicat societatea de asigurări, instanța de apel trebuia să rețină că respectiva clauză de exonerare face referire la "parcare păzită sau într-un alt spațiu amenajat și supravegheat corespunzător".

Instanța de apel a preluat toată argumentația apelantei fără a analiza minuțios cauza sub toate aspectele, reținând că:

"din documentele poliției franceze, rezultă că șoferul a parcat lângă parcare ("au bout" - la marginea, la capătul), iar nu într-o parcare păzită care presupune existența unui personal specializat, prezent la fața locului și cu atribuții în supravegherea spațiului, parcare supravegheată cu o serie de camere video nu este identică cu o parcare păzită".

Nici apelanta în motivele de apel și nici instanța de apel nu indică care sunt acele documente ale poliției franceze la care se face referire.

În accepțiunea recurentei-reclamante, o hotărâre judecătorească nu trebuie să lase loc de interpretare, ci trebuie să convingă.

Instanța de apel avea obligația să indice probele pe care își fundamentează această argumentație, contrară instanței de fond.

În concret, autoarea căii de atac a susținut faptul că instanța de apel nu ar fi trebuit să facă astfel de aprecieri la modul general.

Exprimările de acest gen "din documentele poliției franceze", fără indicarea exactă a actului la care se face referire, golesc de conținut decizia recurată.

Instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei, nu a analizat temeinic materialul probator de la dosar, ci a preluat motivele de apel ale asigurătorului.

Așa cum s-a arătat, chiar dacă "parcare păzită" nu echivalează cu "parcare supraveghetă", instanța de apel putea să rețină că șoferul a parcat într-un alt spațiu amenajat și supravegheat corespunzător conform art. 6.1 teza a II-a.

Instanța de apel a făcut doar supoziții referitoare la paza și supravegherea acelei parcări. Nu există probe la dosarul cauzei din care să rezulte că acea parcare nu ar fi fost păzită, asta cu atât mai mult cu cât în contract nu este specificat ce înseamnă "parcare păzită" sau "alt spațiu amenajat și supravegheat corespunzător".

Așadar, criticile recurentei-reclamante vizează interpretarea greșită dată clauzei de exonerare de răspundere și probelor, precum și nemotivarea raționamentului logico-juridic al instanței de apel care nu a arătat de ce locul unde a staționat șoferul G. nu este unul ce poate fi încadrat la "un alt spațiu amenajat și supravegheat corespunzător".

Recurenta-reclamantă a mai susținut faptul că instanța de apel a dat o interpretare greșită declarației de martor a șoferului de TIR, în sensul că nu a ținut seama nici de nivelul de pregătire și nici de restul probelor de la dosar cu care trebuia să coroboreze această depoziție de martor, pe care a interpretat-o extrem de rigid, doar prin prisma argumentelor apelantei.

Cele două declarații de martor ale șoferului se coroborează și sunt susținute de restul probelor de la dosar.

Termenii utilizați de acest șofer, chiar dacă sunt improprii și nu sunt cei mai potriviți, nu lasă loc de interpretare și nu pot fi scoși din context, întrucât este de ordinul evidenței că martorul a dorit să spună exact contrariul celor reținute de către instanța de apel.

Motivarea instanței de apel este forțată și contrazisă de documentele întocmite de autoritățile franceze, de planșele fotografice și de depoziția martorului. Afirmațiile acestui martor sunt scoase din context, deoarece acesta nu avea obligația și nici nu avea de unde să cunoască dacă camerele video funcționau sau dacă băteau pe camionul său. Această sarcină revenea, eventual, organelor de poliție.

În opinia recurentei, nu instanța de apel trebuia să stabilească ce înseamnă parcare păzită sau într-un alt spațiu amenajat și supravegheat corespunzător, ci contractul de adeziune pe care intervenientul forțat l-a semnat.

Clauza de care se prevalează asigurătorul trebuia să fie una clară, să nu lase loc de interpretare.

Câtă vreme șoferul avea obligația legală să oprească și a parcat într-o parcare amenajată, într-un loc unde mai erau și alte camioane și autoturisme, la fel ca și majoritatea parcărilor de pe autostrăzile din Uniunea Europeană, nu se poate interpreta în defavoarea reclamantei și în favoarea asigurătorului ce înseamnă "parcare păzită" sau "un alt spațiu amenajat și supravegheat corespunzător".

Pe de altă parte, traducerea din limba franceză a expresiei "au bout" care ar însemna "lângă parcare" aparține apelantei, iar nu traducătorului autorizat.

Niciun document de la dosarul cauzei nu atestă faptul că șoferul ar fi staționat lângă parcare.

Curtea de Apel Cluj ar fi trebuit să cenzureze alegațiile asigurătorului cu privire la acest aspect, întrucât s-au depus la dosar traducerile autorizate ale actelor întocmite de jandarmeria franceză ce atestă, fără echivoc, că locul săvârșirii faptelor a fost H. din Beausoleil.

Recurenta-reclamantă a redat dispozițiile art. 2.223 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora "în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil".

A mai arătat că nu pot fi înlăturate clauzele de exonerare de răspundere a asigurătorului, însă acestea trebuie interpretate cu buna-credință după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal ai termenilor. La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului. Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

În speța de față, instanța de apel a apreciat, contrar susținerilor primei instanțe, că intervenientul forțat era cel care trebuia să facă dovada faptului că sunt îndeplinite condițiile pentru ca asigurătorul său să facă plata și că aceeași obligație poate fi reținută și în sarcina reclamantului, câtă vreme a ales să promoveze cererea de chemare în judecată împotriva asigurătorului debitorului său.

Instanța de apel ar fi trebuit să observe că toate probele de la dosar au fost procurate doar de reclamantă și de intervenientul forțat, fără ca asigurătorul să întreprindă vreun demers.

Asigurătorul a fost cel care a stat în pasivitate și a invocat acea clauză adițională, motivând că nu poate plăti despăgubiri atâta vreme cât încă se fac cercetări.

În accepțiunea recurentei-reclamante, singurul care a stat în pasivitate, a dat dovadă de rea-credință și a cărui conduită trebuia sancționată era asigurătorul, întrucât nu a întreprins niciun demers în vederea soluționării cu celeritate a dosarului de daună și a dat o interpretare trunchiată stării de fapt și clauzei de exonerare de răspundere.

Conform acelei clauze adiționale (6.1), staționarea mai mare de 2 ore trebuia să se facă într-o parcare păzită sau într-un alt spațiu amenajat și supravegheat corespunzător.

Chiar dacă s-ar accepta ideea avansată de asigurător, potrivit căreia șoferul ar fi parcat într-o parcare care nu era păzită trebuie să se observe faptul că în contract nu este specificat ce înseamnă "păzită".

Pe de altă parte, conform clauzei anterior menționate se putea staționa și într-un alt spațiu amenajat și supravegheat corespunzător.

Or, în condițiile în care din probele de la dosar rezultă, fără dubiu, că șoferul a staționat într-o parcare special amenajată, din spatele unei stații de carburanți, alături de alte camioane, supravegheată video, este evident că asigurătorul nu poate fi exonerat și trebuie să fie obligat la plata de despăgubiri, întrucât chiar dacă parcarea nu era păzită, așa cum a reținut instanța de apel, locul unde a parcat șoferul era unul "amenjat și supravegheat corespunzător".

Pentru justa soluționare a cauzei, instanța de judecată ar fi trebuit să țină cont de faptul că asigurarea este un contract de adeziune, în care asiguratul nu poate interveni în vederea stabilirii condițiilor și clauzelor.

Așadar, revine asigurătorului sarcina de a stabili, în termeni clari și preciși, riscurile de asigurare acoperite și cauzele de exonerare de răspundere, nefiind posibil să se invoce, ca și cauză de exonerare de răspundere, aspecte ce exced cadrului contractual.

Contractul de asigurare este un contract de adeziune, al cărui conținut și ale cărui clauze sunt prestabilite în întregime de una dintre părți, cealaltă parte fiind liberă să accepte sau nu contractul. Daca îl acceptă, devin aplicabile dispozițiile art. 1.270 alin. (1) din C. civ. (2009), contractul fiind obligatoriu între părți.

Reclamanta nu a invocat vreo cauză de nelegalitate a contractului încheiat între cele două părți, iar clauzele contractuale sunt obligatorii, fiind enumerate expres evenimentele asigurate și împrejurările care exclud plata indemnizației de asigurare în caz de producere a evenimentului asigurat.

Cât privește cuantumul despăgubirii, recurenta-reclamantă a arătat că, față de dispozițiile art. 1984 și art. 1985 din C. civ., art. 17 și art. 23 din Convenția CMR, art. 7.7 din condițiile de asigurare CMR, se impune ca asigurătorul să plătească valoarea mărfii furate, astfel cum rezultă din factură și ordinul de plată.

De asemenea, a învederat că prejudiciul este cert, fiind consecința răspunderii transportatorului pentru marfa furată.

Referitor la plata dobânzii legale, se poate reține că, potrivit dispozițiilor art. 1.523 alin. (2) lit. d) din C. civ., intimata-pârâtă (având calitatea de profesionist) este de drept în întârziere pentru neîndeplinirea obligației de plată a despăgubirilor.

Reținând că la data la care s-a luat decizia de refuz a plății despăgubirilor erau îndeplinite toate condițiile pentru a se face plata, iar obligația era scadentă, se poate dispune obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, începând cu data de 27 decembrie 2016 și până la momentul plății integrale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că motivele invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința menținerii sentinței Tribunalului Specializat Cluj ca temeinică și legală.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 30 septembrie 2021 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă B. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., stabilindu-se termen la data de 4 noiembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

De asemenea, cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu consecința menținerii în integralitate a sentinței civile nr. 182 din 4 februarie 2020 a Tribunalului Specializat Cluj, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Prealabil analizei recursului trebuie menționat faptul că argumentarea motivelor de recurs invocate a fost redactată cu nerespectarea unor minime exigențe procedurale, recurenta-reclamantă A. S.R.L. indicând nemulțumirile sale referitoare la stabilirea situației de fapt pe baza probelor administrate.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv vizează, prin conținutul său, nerespectarea dispozițiilor cuprinse în art. 425 din C. proc. civ. pe care recurenta-reclamantă nu le-a citat și nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Nicio ipoteză a acestui motiv de casare nu se desprinde din argumentele recursului.

Recursul nu este cale de atac devolutivă pentru ca instanța sesizată să desprindă eventuale critici din susținerile care au fost făcute în legătură cu motivul de nelegalitate indicat de parte.

Distinct de aceste mențiuni, se constată că hotărârea Curții de Apel Cluj cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Instanța nu este ținută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest lucru și cât nu sunt încălcate exigențele impuse de dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., ceea ce în speță nu se regăsește.

Criticile recurentei-reclamante vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată.

Astfel, autoarea căii de atac a arătat că motivarea instanței de apel este forțată și contrazisă de documentele întocmite de autoritățile franceze, de planșele fotografice și de depoziția martorului.

A mai susținut faptul că instanța de apel a făcut doar supoziții referitoare la paza și supravegherea acelei parcări.

Totodată, a menționat că nu există probe la dosarul cauzei din care să rezulte că acea parcare nu ar fi fost păzită, cu atât mai mult cu cât în contract nu este specificat ce înseamnă "parcare păzită" sau "alt spațiu amenajat și supravegheat corespunzător".

Așadar, criticile recurentei-reclamante vizează interpretarea greșită dată clauzei de exonerare de răspundere și probelor, precum și nemotivarea raționamentului logico-juridic al instanței de apel care nu a arătat de ce locul unde a staționat șoferul G. nu este unul ce poate fi încadrat la "un alt spațiu amenajat și supravegheat corespunzător".

În cuprinsul memoriului de recurs, s-a făcut referire la faptul că instanța de apel a dat o interpretare greșită declarației de martor a șoferului de TIR, în sensul că nu a ținut seama nici de nivelul de pregătire și nici de restul probelor de la dosar cu care trebuia să coroboreze această depoziție de martor, pe care a interpretat-o extrem de rigid, doar prin prisma argumentelor apelantei.

Împrejurarea că recurenta este nemulțumită de argumentele și de soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

De aceea, Înalta Curte reține că motivul de recurs anterior evocat a fost doar formal invocat, așa încât încadrarea criticilor prezentate în ipoteza normativă rămâne doar aparentă.

Nu poate fi reținut nici motivul de recurs ce vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Nemulțumirea recurentei-reclamante față de modul în care instanța de apel a interpretat și a aplicat prevederile contractuale nu constituie un aspect de nelegalitate care să poată fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, partea nu poate solicita instanței de recurs să analizeze niște argumente prin care se tinde de fapt la calificarea și interpretarea unei clauze contractuale (art. 6.1 din contractul de asigurare), întrucât acest aspect nu reprezintă o situație de încălcare sau aplicare greșită a unei norme de drept material.

Susținerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1.270 din C. civ. (forța obligatorie a contractului), art. 2.223 alin. (1) din C. civ. și a prevederilor care reglementează interpretarea contractului după voința concordantă a părților, nu invalidează raționamentul instanței de apel privind temeinicia pretențiilor solicitate prin acțiunea introductivă, ci exprimă propria construcție juridică a recurentei-reclamante relativă la obligațiile asumate contractual, care însă nu are suport factual, astfel cum în mod corect a reținut Curtea de Apel Cluj.

Prin urmare, argumentele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vor fi înlăturate, având în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile legale, pronunțând decizia în acord cu dispozițiile contractuale.

Înalta Curte mai reține că instanța de prim control judiciar a menționat că, nefiind contestate în calea de atac a apelului, au intrat în putere de lucru judecat, constatările primei instanțe referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile a intervenientei forțate.

Astfel, s-a stabilit că "reclamanta a făcut dovada faptei ilicite a pârâtei S.C. C. S.R.L., care în calitate de transportator nu a mai putut preda marfa la destinație, aceasta fiind furată în Franța, de autori necunoscuți, astfel cum rezultă din cercetările efectuate de autoritățile franceze în dosarul nr. x/2016 PA NICE. Astfel, conform art. 17 alin. (1) din CMR, transportatorul este răspunzător de pierderea mărfii și trebuie să o despăgubească pe reclamantă pentru prejudiciul suferit, conform art. 23 și art. 27 din convenție. În privința culpei pârâtei S.C. C. S.R.L. se reține că aceasta răspundea de marfa pe care o transporta și nu a mai putut să o predea la destinație reclamantei. Pârâta S.C. C. S.R.L. este în culpă pentru că nu a luat toate măsurile pentru a împiedica comiterea faptei prejudiciabile. Astfel de măsuri ar fi constat în efectuarea transportului de doi șoferi, care ar fi putut conduce o perioadă mai lungă fără a fi nevoie să staționeze vehiculul și care ar fi putut fi mai atenți pe perioada staționării. Pârâta S.C. C. S.R.L. a recunoscut pretențiile reclamantei și nu a invocat cauze de exonerare de răspundere. Reclamanta a făcut dovada prejudiciului suferit, respectiv prețul plătit pentru marfa transportată de 68.518,35 Euro achitați prin virament bancar, conform facturii nr. x/68/17.11.2016 și extrasului de cont pentru data de 18.11.2016, emis de E., iar pârâtele nu au contestat valoarea acestuia. Între fapta ilicită a transportatorului și prejudiciul suferit de reclamantă există legătură de cauzalitate directă, având în vedere că marfa cumpărată nu a mai fost predată reclamantei".

Este știut că apelul incident poate fi promovat, în ipoteza în care intimatul din apelul principal (în speță reclamanta), nu are un interes pregnant de a formula el însuși un apel principal, dar, observând că partea potrivnică a procedat la declararea căii de atac a apelului (în cauză pârâta B.) și, eventual, luând cunoștință de motivele apelului și de limitele devoluțiunii fixate prin acestea, poate constata că apărarea poziției sale (chiar de parte câștigătoare în proces) necesită formularea unui apel, printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuție soluțiile primei instanțe cuprinse în sentința atacată, în considerentele sau în încheierile premergătoare și pe care nu le-ar putea supune dezbaterii doar pe calea apărărilor ce le poate formula în calitate de intimat în apelul declarat de partea potrivnică, întrucât, prin neatacare, acestea ar intra sub autoritatea lucrului judecat.

Așa fiind, instanța supremă constată că în lipsa formulării unui apel incident de către reclamanta A. S.R.L., Curtea de Apel Cluj nu avea posibilitatea procedurală de a trece la analizarea temeiniciei cererii de chemare în judecată formulate de către aceeași reclamantă, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., soluția pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj sub acest aspect intrând în puterea lucrului judecat.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că soluția instanței de prim control judiciar este corectă, nefiind subsumată motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, soluție care înglobează și respingerea cererii accesorii a recurentei-reclamante A. S.R.L. referitoare la obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 474/2020 din 12 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2021.