ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1042/2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, se constată următoarele:

Reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților în procent de 0,2% pe zi de întârziere, de la data înregistrării cererii de despăgubire, 09.06.2016, până la plata efectivă a despăgubirilor, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

A mai obligat pârâta la plata către reclamanți a penalităților de întârziere în procent de 0,2% pe zi, aplicate asupra sumelor de mai sus, începând cu data de 09.09.2016 și până la plata integrală a acestora, a respins restul pretențiilor, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamanților suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin dezlegările de drept cu caracter obligatoriu pentru instanța care a rejudecat cauza după casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, întrucât despăgubirile se vor fi stabilit ca urmare a unui demers judiciar, conform art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirile sunt datorate, iar penalitățile încep să curgă de la data la care pârâta, în calitate de asigurator, a primit hotărârea definitivă de obligare la plată. Aceasta, întrucât, până la data stabilirii cu caracter cert și lichid al despăgubirii prin hotărâre definitivă, despăgubirile nu pot începe să curgă.

În motivare, recurenții au prezentat parcursul procesual al cauzei și au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenții au apreciat, printr-o primă critică de nelegalitate că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece, fiind cuantificate numai penalitățile aplicabile daunelor materiale, pentru stabilirea timbrajului, este evident că limitele rejudecării trebuia limitate corespunzător, la penalitățile aplicabile despăgubirilor având acest caracter. Pentru aceste concluzii, recurenții s-au sprijinit pe dezlegările date în Decizia nr. 28 din 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, în vederea unificării jurisprudenței a stabilit că explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății, prin urmare instanța de apel era ținută, conform principiului disponibilității, să rejudece cauza numai în aceste limite.

Mai mult decât atât, instanța de apel trebuia să admită excepția insuficientei timbrări și să constate că, în limita sumei contestate și timbrate, penalitățile acordate de prima instanță ca accesoriu al daunelor morale au dobândit caracter cert, lichid și exigibil la data pronunțării deciziei din apel în primul ciclu procesual, respectiv, la 21.11.2017. Sub un alt aspect, recurenții au arătat că prin decizia de casare, având în vedere considerentele care au impus casarea primei decizii de apel, Decizia nr. 688/21.11.2017 a fost casată numai parțial, doar cu privire la data la care penalitățile sunt datorate la debitul principal. Pe cale de consecință, cuantumul despăgubirii stabilit prin sentința pronunțată în cauză a rămas nemodificat și a îmbrăcat caracter definitiv la data soluționării apelului în primul ciclu procesual, la 21.11.2017.

De aceea, pe baza acestor repere, rejudecarea după casare trebuia limitată numai la stabilirea penalităților aplicabile daunelor materiale, restul dezlegărilor fiind consolidate cu caracter definitiv.

Un alt motiv de recurs se referă la lipsa unor analize relevante și la aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, în condițiile în care, prin obligația de evocare a fondului, în rejudecarea cauzei instanța de apel avea obligația să se raporteze și să analizeze cauza sub toate aspectele, în limitele casării. Astfel, instanța de apel avea obligația să analizeze probele cauzei, respectiv corespondența părților, și să constate că litigiul dintre părți s-a stins prin tranzacție, plata debitului fiind eșalonată în trei rate. În aceste condiții și să valorifice această excepție privind finalizarea litigiului prin tranzacție.

Deși corespondența părților a fost prezentată instanței și a acoperit condiția formei sale scrise ca expresie a unei oferte acceptate de reclamanți, astfel cum rezultă din schimbul de e-mailuri dintre părți, instanța de apel nu a dat acestei împrejurări semnificație în condițiile în care nu a valorificat tranzacția intervenită în litigiu.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului raportat la dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) coroborate cu cele ale art. 486 alin. (3) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea excepției, intimata a precizat că recurenții nu au formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că au invocat în mod formal motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care a făcut trimitere la jurisprudența pe care o consideră relevantă.

În ceea ce privește fondul căii de atac, intimata a considerat că recursul este nefondat față de faptul că instanța de prim control judiciar a respectat limitele judecății impuse prin decizia de casare, cu respectarea dispozițiilor cuprinse în art. 501 C. proc. civ.

Totodată, intimata a precizat că aserțiunile recurenților privitoare la tranzacție nu pot fi primite, întrucât procedura de executare silită împotriva sa a fost demarată anterior pronunțării deciziei de casare, iar soluția ce se va pronunța în recurs ar putea fi de natură să o determine să solicite întoarcerea executării silite.

Prin încheierea din 13.11.2019 a fost analizat raportul întocmit în cauză și a fost dispusă comunicarea acestuia, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 22.01.2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă S.C. D. S.A. și a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, iar în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fost stabilit termen de judecată în ședință publică.

Un prim motiv de recurs a vizat depășirea limitelor rejudecării în apel, limite determinate atât prin Decizia nr. 3992/15.11.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și de modalitatea în care apelanta și-a cuantificat și timbrat pretențiile contestate în rejudecarea cauzei, după casare.

În aceste sens recurenții au susținut, pe de-o parte, că apelul trebuia timbrat în limitele despăgubirii contestate, iar instanța de apel trebuia să sancționeze apelul cu anularea parțială, întrucât acesta nu a fost timbrat cu privire la penalitățile calculate la cuantumul daunelor morale, iar pe de altă parte, cuantificarea numai a penalităților corespunzătoare despăgubirilor materiale semnifică o restrângere a apelului doar la acestea.

În realitate, deși recurenții pretind greșita aplicare a normelor de drept material, se invocă încălcarea unor norme de drept procesual, criticile urmând a fi reîncadrate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Ca efect al casării dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la Decizia civilă nr. 668/21.11.2017 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, potrivit art. 497 și art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., apelul trebuia rejudecat cu respectarea unei duble limitări: prima, prevăzute de art. 477 C. proc. civ., a doua, în limitele casării.

Or, din examenul cererii motivate de apel rezultă că apelanta S.C. D. S.A. a declarat apel împotriva dezlegărilor primei instanțe privind stabilirea despăgubirii și data la care penalitățile sunt aplicate la despăgubirea stabilită, însumând global o reparație a prejudiciului moral și material.

Prin Decizia nr. 3992/15.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, casând decizia pronunțată în apel, a statuat exclusiv asupra motivului de nelegalitate determinat de aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în sensul că în cauză despăgubirile sunt stabilite și datorate de asigurător la data soluționării cauzei prin hotărâre definitivă, dată începând cu care obligația de plată este purtătoare de penalități calculate la suma stabilită cu acest titlu, fără a se distinge după cum despăgubirea este acordată pentru prejudiciile morale sau pentru cele materiale încercate de reclamanți.

Casarea deciziei în recurs nu a fost totală, ci, potrivit limitelor trasate prin hotărârea instanței de recurs, a limitat rejudecarea apelului "sub aspectul capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere", restul chestiunilor dezlegate în primul ciclu procesual excedând sfera rejudecării.

De asemenea, între chestiunile de drept hotărâte în primul ciclu procesual de instanța de apel, rămase neatacate și necenzurate de instanța de control judiciar, se regăsește dispoziția prin care se constată caracterul netimbrabil al apelului declarat de D. S.A., chestiune care se consolidează cu autoritate de lucru judecat, așa cum rezultă din interpretarea art. 430 C. proc. civ.

În aceste condiții, în rejudecarea după casare a apelului aceleiași părți, instanța de apel avea obligația de conformare la aceste statuări și nu putea repune în discuție chestiunea caracterului timbrabil al apelului, deoarece aceasta fusese deja tranșată.

Reconsiderarea problemei timbrajului în al doilea ciclu procesual, greșită fiind, prin raportare la autoritatea de lucru judecat și la limitele rejudecării, nu se poate repercuta asupra procesului în sensurile prefigurate de recurenți.

De aceea, motivul de recurs prin care reclamanții tind să repună în dezbatere o chestiune impusă cu autoritate de lucru judecat nu poate fi primit, atâta vreme cât lucrul anterior judecat se opune atât părților, cât și instanței, în mod absolut.

Nici împrejurarea că instanța de apel a solicitat apelantei evaluarea câtimii penalităților de întârziere contestate în vederea stabilirii obligației de timbrare a apelantei, iar aceasta a timbrat numai apelul numai pentru penalitățile calculate la despăgubirile aferente prejudiciului material, nu are semnificația restrângerii voluntare a limitelor apelului. Aceasta deoarece, în contextul în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că apelul nu este supus timbrării, iar plata unei taxe pretins insuficiente cu acest titlu nu produce consecințe procesuale, orice restrângere a obiectului apelului nu poate fi dedusă din aceste împrejurări.

Un al doilea motiv de recurs vizează greșita aplicare a legii de către instanța care a soluționat cauza după casarea cu trimitere, arătând că rejudecarea s-a limitat la stabilirea datei la care penalitățile sunt aplicabile despăgubirii pentru care, fiind necenzurată în recurs, hotărârea a rămas definitivă în primul apel, respectiv la 21.11.2017.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

După ce prin Decizia civilă nr. 668/21.11.2017 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de D. S.A., pârâta a declarat recurs, criticând decizia pentru aplicarea greșită a legii, atât în privința stabilirii cuantumului despăgubirii, cat și în privința modalității de aplicare a penalităților, prin Decizia nr. 3992/15.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia pronunțată în apel și a trimis cauza pentru o nouă judecată acestei instanțe.

În limitele corect determinate de efectul casării, prin decizia pronunțată în rejudecare, curtea de apel a admis apelul pârâtei și, schimbând în parte sentința, a stabilit că penalitatea prevăzută de lege se aplică începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la plata integrală a despăgubirii, iar celelalte dispoziții ale sentinței apelate au fost menținute.

Instanța de apel s-a conformat, sub acest aspect, limitelor rejudecării și dezlegărilor cu valoare obligatorie date de instanța de recurs prin hotărârea de casare, fără a ignora aplicarea și interpretarea corectă normelor de drept material evocate de recurenți.

Nu poate fi acceptată teza recurenților care au arătat că penalitatea stabilită de instanța de apel prin decizia recurată se calculează după algoritmul stabilit prin dispozitiv doar în privința despăgubirilor echivalente prejudiciului material, deoarece, astfel cum s-a arătat, teza reînvestirii cu judecarea apelului în limitele timbrajului nu a fost acceptată, iar despăgubirea a înglobat atât prejudiciul material, cât și pe cel moral.

În ceea ce privește data concretă de la care se calculează penalitatea la suma stabilită prin hotărâre cu titlu de despăgubire în mod definitiv, recurenții nu identifică, în realitate, nici norma de drept material greșit aplicată, nici greșeala de judecată a instanței de apel. Recurenții consideră că, prin modul de redactare a dispozitivului și în suita hotărârilor succesiv pronunțate în cauză, există o controversă sau o imprecizie asupra întinderii și aplicării dispozitivului deciziei recurate.

Or, acest demers nu poate fi realizat pe calea recursului, în măsura în care dispozițiile art. 488 C. proc. civ. înglobează exhaustiv sfera motivelor de casare, iar legiuitorul exclude expres posibilitatea acestor clarificări în căile de atac, instituind o altă procedură, reglementată distinct în art. 442 - 444 C. proc. civ.

În fine, un ultim motiv de recurs a vizat lipsirea de efecte a tranzacției intervenite în faza apelului între părțile cauzei, dublată de lipsa oricăror considerente referitoare la aceasta și la modul în care, în realitate, părțile au stins controversa litigioasă.

Au susținut recurenții că litigiul a fost stins prin tranzacția dovedită în cauză, inclusiv cu privire la penalitățile datorate, prin înfățișarea la dosar a corespondenței părților, aptă să suplinească cerința formei scrise, sens în care apelul pârâtei devenea lipsit de interes.

Într-un prim considerent, instanța de recurs arată că împrejurările sesizate pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și că aceste împrejurări nu au fost ignorate de instanța de apel, însă ele nu au fost considerate relevante în sensul solicitat de reclamanți.

În circumstanțele arătate, instanța de apel nu putea lua act de stingerea litigiului prin tranzacție, atâta vreme cât, pentru a fi aptă să ducă la finalizarea litigiului, în condițiile art. 438 și urm. C. proc. civ., tranzacția nu se poate deduce prin interpretarea probelor cauzei, ci reprezintă un contract a cărui probă este impusă de forma scrisă, astfel cum impun art. 2267 și art. 2272 C. civ. și care, sub aceasta formulă, trebuie înfățișat instanței de judecată, în condițiile art. 439 C. proc. civ.

Împrejurarea că părțile au consimțit o anumită formulă de plată a despăgubirii și a penalităților, chiar urmată de executare pe parcursul apelului, nu reprezintă, în lipsa unor manifestări procesuale cu caracter explicit, desistarea apelantei cu privire la calea de atac sau lipsa interesului promovării acesteia, ci cel mult o conformare la puterea executorie a actelor judecății, sub rezerva controlului judiciar al hotărârii.

Din acest punct de vedere, hotărârea recurată nu ignoră principiile și normele procesuale care guvernează litigiul civil, iar instanța de apel nu a comis o ignorare a probelor cauzei sau un deficit de motivare care să determine nelegalitatea soluției.

Pe baza considerentelor reținute, instanța de recurs arată că motivele de recurs nu sunt fondate, urmând să respingă calea de atac promovată.

Va fi respinsă și cererea intimatei D. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, în lipsa depunerii la dosar a oricăror dovezi în susținerea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B., C. și A. împotriva Deciziei civile nr. 194/02.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă S.C. D. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 iunie 2020.

GGC - NN