Decizia nr. 3992/2018 — ÎCCJ, Secția I civilă

Hotărârea pronunțată de tribunal în primă instanță Prin Sentința civilă nr. 720 din 11 aprilie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanți, și, în consecință: a fost obligată pârâta să-i plătească: reclamantului A. echivalentul în RON la cursul BNR din data plății a sumei de 90.000 euro, cu titlu de daune morale și 16.580,26 RON, cu titlu de daune materiale; reclamantei B. echivalentul în RON la cursul BNR din data plății a sumei de 90.000 Euro, cu titlu de daune morale; reclamantei C. echivalentul în RON la cursul BNR din data plății a sumei de 50.000 Euro, cu titlu de daune morale ca urmare a decesului fratelui său F., precum și echivalentul în RON la cursul BNR din data plății a sumei de 50.000 Euro, cu titlu de daune morale ca urmare a leziunilor suferite în urma evenimentului rutier din data de 21 decembrie 2015 și 433,44 RON, cu titlu de daune materiale. A fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamanților a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi aplicate asupra sumelor de mai sus, începând cu data de 9 septembrie 2016 și până la plata integrală a acestora. S-a respins, ca neîntemeiată, restul cererii de chemare în judecată și a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamanților a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel în apel Prin Decizia civilă nr. 668 din 21 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj s-a respins apelul declarat de S.C. D. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 720 din 11 aprilie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime. În ceea ce privește critica vizând greșita cuantificare de către tribunal a daunelor morale, instanța de apel a reținut că, față de specificul cauzei și de materialul probator administrat, sentința apelată este legală, tribunalul făcând o corectă aplicare a criteriilor de determinare a cuantumului daunelor morale. Și critica privind acordarea penalităților de întârziere s-a reținut a fi neîntemeiată, întrucât în mod corect prima instanță a făcut aplicarea dispoz. art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014 în vigoare la data producerii accidentului atunci când a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi aplicate asupra sumelor acordate începând cu data de 9 septembrie 2016 și până la achitarea integrală. Cu privire la modalitatea în care s-a raportat prima instanța la acordarea acestor penalități de întârziere, s-a relevat că în mod corect s-a reținut că pârâta a fost avizată de către reclamanți la data de 9 septembrie 2016, însă nu a răspuns în termenul de 3 luni prevăzut de dispoz. art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014, așa încât în temeiul prev.art. 38 din același ordin, penalitățile sunt datorate de la data expirării termenului în interiorul căruia trebuia să-și îndeplinească obligația, respectiv 9 septembrie 2016.

Cererea de recurs Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, în temeiul dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă a susținut că sumele acordate cu titlu de daune morale nu sunt rezonabile, fiind disproporționate față de situația de fapt, motiv pentru care consideră că ar trebui micșorat cuantumul acestora. Mai arată că decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 36 și art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2011, reținând că penalitățile de întârziere se datorează de la data expirării termenului de 3 luni de la avizarea pârâtei de către reclamanți. Susține că instanța trebuia să aibă în vedere faptul că dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014 prevăd că, în cazul în care despăgubirile se acordă prin hotărâri judecătorești, penalitățile sunt datorate începând cu a 11-a zi de la data primirii unei hotărâri definitive.

Procedura derulată în recurs Învestit cu soluționarea recursului, prin repartizare computerizată aleatorie, completul de filtru nr. 11 a dispus comunicarea cererii de recurs către intimații-reclamanți, iar aceștia au formulat întâmpinare, prin care au invocat nulitatea căii de atac pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod. Prin încheierea din 11 octombrie 2018, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a apreciat recursul ca fiind admisibil în principiu, fixând termen de judecată, în ședință publică, la data de 15 noiembrie 2018, cu citarea părților. În ceea ce privește excepția de nulitate a recursului, Înalta Curte a constatat prin aceeași încheiere că, deși au fost indicate motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., doar critica referitoare la penalități poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. Referitor la notele depuse de către recurentă după comunicarea întâmpinării, prin care s-au dezvoltat critici pe problema de drept, Înalta Curte a constatat că acestea nu au fost formulate înlăuntrul termenului de recurs.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Prioritar, se constată că potrivit dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ.: "În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2). În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte." De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 497 din același act normativ: "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Din interpretarea sistematică a prevederilor legale sus-menționate, rezultă că, potrivit noilor dispoziții procesual civile incidente în cauză, singura soluție pe care Înalta Curte o mai poate pronunța în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, legiuitorul român eliminând soluția de modificare a hotărârilor judecătorești de către instanța de recurs. Recurenta-pârâtă, prin criticile formulate a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale menționate, având în vedere că nu putea fi obligată la plata penalitățile de întârziere începând cu data expirării termenului de 3 luni de la data avizării daunei, întrucât penalitățile de întârziere a plății despăgubirilor ce se vor stabili printr-un demers judiciar se datorează de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea datorată. Situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este reglementată de art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Conform art. 37 alin. (4) din Norma menționată, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 (în prezent acest act normativ fiind abrogat prin O.U.G. nr. 54/2016), care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II). În cauza dedusă judecății, despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească. Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamanților, acestea se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naștere dreptului de a obține daune moratorii, până la completa ei achitare. Rezultă că, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităților de întârziere anterior acestui moment. Așa fiind, contrar susținerilor reclamanților, formulate prin întâmpinare, cât timp părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, aceea potrivit căreia, obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă. Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A., va dispune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă sub aspectul capătului de cerere privind obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere.