ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2175/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 19 aprilie 2018, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. și pe intervenientul forțat D., solicitând obligarea pârâtei C. S.A. la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 9.925,87 RON cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, respectiv a sumei de 400.000 RON cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în urma accidentului rutier din data de 16.10.2016; obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului B. a sumei de 6.295,76 RON cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, respectiv a sumei de 300.000 RON cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în urma accidentului rutier din data de 16.10.2016; obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamanților E. și B. a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi din sumele indicate anterior, de la data de 20.09.2017 (data expirării celor 3 luni în care asigurătorul trebuia să răspundă la cererile de despăgubire formulate de reclamanți) și până la data plății efective și integrale a debitelor principale, precum și obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantului A., excepție invocată de pârâta C. S.A. (având în vedere că decesul acestuia nu a survenit pe parcursul procesului, fiind decedat la 22 iulie 2017, în timp ce acțiunea a fost formulată la 19 aprilie 2018).

Prin sentința civilă nr. 301 din 21 februarie 2019 instanța a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și intervenientul forțat D., și în consecință a obligat pârâta să-i achite reclamantului suma de 63 RON cu titlu de despăgubiri materiale și penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi întârziere începând cu data de 20.09.2017 și până la plata integrală a debitului, respingând cererea formulată de reclamant având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirilor morale în cuantum de 300.000 RON. S-a luat act că reclamantul și-a exprimat intenția de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A fost respinsă totodată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și intervenientul forțat D., ca urmare a admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, au decalara apel atât pârâta S.C. C. S.A. cât și reclamantatul B..

Prin decizia civilă nr. 742, din 10 decembrie 2019, Curtea de apel Cluj, secția a II - Civilă a admis apelurile declarate de S.C. C. S.A. și B. împotriva sentinței civile nr. 301 din 21 februarie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 80.000 de RON cu titlu de daune morale precum și penalități de 0,2% pe zi întârziere aferente sumei de 63 RON cu titlu de despăgubiri materiale și sumei de 80.000 de RON cu titlu de daune morale, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive și până la data plății efective.

La 21 ianuarie 2020, pârâta C. S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 742/2019 din 10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Totodată, a solicitat desființarea actelor de executare efectuate în baza deciziei casate nr. 742/2019, cu consecința întoarcerii executării silite în conformitate cu art. 723 și următoarele C. proc. civ., precum și acordarea cheltuielilor de judecată aferente recursului, constând în onorariu avocațial.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv dispozițiile legale din C. proc. civ. ce vizează interogatoriul intervenientului forțat și al reclamantului, art. 351 și următoarele C. proc. civ., inclusiv art. 358 C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 6 din același cod.

Astfel, arată că în privința interogatoriului luat intervenientului fortat D. de tribunal, instanța de apel a reținut în mod nelegal că nu constituie probă, deoarece au valoare probatorie doar afirmațiile părții chemate la interogatoriu care confirmă un fapt afirmat de partea adversă, nu și acele susțineri care produc efecte în contra adversarului în proces.

Susține recurenta că interogatoriul poate viza doar fapte personale, după cum prevede art. 351 din C. proc. civ., iar cele relatate de intervenientul forțat F. reprezintă fapte personale.

Pe de altă parte, deși instanța de apel a reținut faptul că au valoare probatorie doar afirmațiile părții chemate la interogatoriu care confirmă un fapt afirmat de partea adversă, nu și acele susțineri care produc efecte în contra adversarului în proces, C. proc. civ., respectiv art. 351-358, nu face asemenea diferențe, sens în care s-au exprimat și opinii doctrinare.

În privința reclamantului B., instanța de fond a încuviințat administrarea probei cu interogatoriul, și având în vedere lipsa acestuia la termenul de judecată din data de 07.02.2019, fără niciun fel de motivare în acest sens, instanța de fond a făcut în mod corect aplicarea art. 358 din C. proc. civ.

Instanța de apel a apreciat însă că această probă este insuficientă, contrar celor reținute de prima instanță, deși lipsa reclamantului de la interogatoriu se corobora cu cele declarate de intervenientul forțat, cât și cu poziția recurentei-pârâte.

Astfel, instanța de apel, deși nu a fost instanța de judecată care a administrat în mod nemijlocit proba cu interogatoriul intervenientului (în apel fiind administrată doar proba cu înscrisuri) a dat o interpretare distinctă decât prima instanță acestuia, prin încălcarea art. 6 din C. proc. civ. și prin vătămarea recurentei. Interpretarea distinctă dată de instanța de apel, se putea face doar în situația în care instanța administra în mod nemijlocit proba pentru a se lămuri în mod personal.

Prin urmare, apreciază recurenta că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv dispozițiile legale ce vizează interogatoriul intervenientului forțat și al reclamantului, art. 351 și următoarele din C. proc. civ., inclusiv art. 358 și art. 6 din același cod.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă lipsa motivării acordării daunelor morale în raport de art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, respectiv legislația și practica judiciară în domeniu, motivare care nu îndeplinește criteriile obligatorii prevăzute de art. 13, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și art. 6 CEDO.

Întrucât chiar legea prevede faptul că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și practica judiciară din România în domeniu, recurenta opinează în sensul că instanța este obligată a ține cont de practica judiciară și, pentru a se vedea că a fost respectată această cerință, este necesar a se face în concret și paralelă cu practica judiciară în domeniu.

Cu toate că instanța de apel face trimitere la art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF 23/2014 (eroare materială, pentru că despăgubirile pentru vătămare corporală sunt prevăzute la pct. 1 al art. 50 din Norma ASF 23/2014), susține că, în concret, nu ține cont de jurisprudență și nu face trimitere la niciun alt dosar, sens în care aceasta trimitere este strict formală. Menționează faptul că a depus la dosarul cauzei mai multe hotărâri judecătorești cu titlu de practică judiciară.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține încălcarea dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, care menționează expres faptul că daunele morale se acordă în conformitate cu practica judiciară în materie din România.

De asemenea, recurenta invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 și 38 din Norma ASF 23/2014 în privința penalităților de întârziere deoarece, în speță, nu se poate reține existența unei culpe a asigurătorului în acordarea despăgubirilor, cât timp dosarul de daună nu a fost complet, iar omisiunea de a depune toate înscrisurile necesare aparține reclamantului.

Arată că, astfel cum rezultă din documentele anexate întâmpinării în prima instanță, intimatul-reclamant B. a formulat și înregistrat o cerere de avizare daună și despăgubire la data de 19.06.2017, iar recurenta a formulat un răspuns la data de 08.08.2017, deci în termenul legal de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma ASF 23/2014.

Mai arată și faptul că, la același moment a solicitat completarea dosarului de daună cu documente eliberate de organele de poliție/parchet care să ateste circumstanțele producerii accidentului și vinovăția asiguratului C., solicitare la care intimatul-reclamant nu a înțeles să răspundă.

Față de lipsa unui răspuns al intimatului reclamant B., recurenta arată că a revenit cu aceeași solicitare, și s-a adresat inclusiv Parchetului de pe lângă Judecătoria Gherla, la dosar nr. x/2016, pentru comunicarea stadiului cercetărilor, cu mențiunea că informațiile sunt necesare în vederea soluționării dosarelor de daună privind pe intimatul-reclamant B., astfel încât este evidentă buna sa credință precum și intenția de soluționare amiabilă.

În acest context, recurenta-pârâtă susține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 37 și art. 38 din Norma ASF 23/2014, în vederea angajării răspunderii sale pentru plata penalităților de întârziere, deoarece și-a îndeplinit toate obligațiile impuse de lege.

Tot în acest sens, arată că art. 47 din Norma ASF 23/2014 prevede situațiile și condițiile în care se poate soluționa dosarul pe cale amiabilă, însă niciuna dintre aceste ipoteze nu este îndeplinită, pentru a putea fi stabilite despăgubiri pe cale amiabilă.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă apreciază că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 37 și 38 din Norma ASF 23/2014, fiind obligată la plata penalităților de întârziere din a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive, deși tot instanța de apel reține faptul că pârâtei nu i se poate imputa nicio culpă, iar penalitățile de întârziere au un pronunțat caracter sancționator.

La 28 iulie 2020, intimatul-reclamant B. a depus la dosar întâmpinare, în cadrul termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Odată cu întâmpinarea, intimatul-reclamant a formulat și recurs incident, solicitând casarea în parte a hotărârii, în ce privește dispoziția referitoare la momentul de la care curg penalizările de 0,2% pe zi de întârziere, cu trimiterea cauzei la Curtea de Apel Cluj, conform art. 497 din C. proc. civ.

Recursul incident a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocându-se greșita aplicare de către instanța de apel a textelor de drept material din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

În motivare, după o analiză a dispozițiilor art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014 cu privire la natura juridică a penalizărilor, recurentul opinează că aceste penalizări nu reprezintă simple accesorii/dobânzi ale obligației de plată a despăgubirii (obligație de a da), ci reprezintă sancțiuni/pedepse civile ale încălcării de către asigurători a obligației de a face, constând în soluționarea avizării de daună într-un anumit termen. Așa stând lucrurile, penalizările intervin în momentul în care obligația de a face se consideră nerealizată, în cauza de față la momentul expirării termenului de trei luni în care asigurătorul era obligat să iasă din pasivitate într-una din modalitățile expres prevăzute.

Menționează că nu a solicitat sancționarea pârâtei pentru refuzul de plată a despăgubirii, ci a solicitat sancționarea ei pentru nerespectarea termenului de trei luni în care era obligată să soluționeze avizarea de daună, într-una din formele expres prevăzute de lege.

Este adevărat că alin. (4) al art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede un termen de plată a despăgubirii stabilite prin hotărâre judecătorească, dar nu este imperativ ca momentul de început al curgerii penalizării să fie legat de termenul de plată a despăgubirii; în acel termen de plată asigurătorul va fi obligat la plata despăgubirii și a penalizării aferente, indiferent de data de la care ea curge.

Totodată, arată că art. 38 din Normă nu prevede că penalitățile sunt datorate pentru nerespectarea doar a obligației prevăzute la alin. (4) al art. 37, ci a tuturor obligațiilor și termenelor prevăzute la art. 37.

Recurentul-reclamant susține că pârâta nu a emis, în termenul legal de trei luni, un răspuns către reclamant în sensul art. 37 alin. (1) din norma ASF; răspunsul avut în vedere de textul legal nu este cel interpretat de pârâtă în mod distorsionat; el se referă la o rezolvare a avizării de daună, nu la solicitări de completări ale dosarului; dacă reclamantul nu răspundea solicitării asigurătorului de a completa dosarul de daună ori de a furniza relații, acesta din urmă era îndreptățit să refuze motivat avizarea de daună, dar nu să o lase nesoluționată. Iar în cazul în care respingea motivat avizarea în termenul de trei luni, asigurătorul nu mai putea fi sancționat pentru nerespectarea termenului de trei luni.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul incident și răspuns la întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității formulării recursului incident, precum și respingerea acestuia ca nefondat; totodată, a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimatul-reclamant ca nefondate și admiterea recursului său astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În ședința Completului de filtru din 23 iunie 2021 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția tardivității formulării recursului incident, invocată de recurenta-pârâtă C. S.A. și a admis în principiu recursul principal declarat recurenta-pârâtă și recursul incident declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 742/2019 din 10 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, fiind stabilit termen de judecată conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin raportare la criticile formulate și la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Sub aspectul situației de fapt se constată că instanța de apel a reținut că în seara zilei de 26.10.2016, în jurul orelor 20:30, în timp ce reclamantul recurent B. se deplasa spre domiciliu în comuna Vultureni, a fost accidentat de intervenientul forțat D. aflat la volanul autovehiculului marca x înmatriculat sub nr. x, care a pierdut controlul volanului, a părăsit partea carosabilă și a intrat în coliziune cu o căruță parcată pe partea dreaptă a drumului, în afara părții carosabile, reclamantul fiind surprins în fața căruței.

În urma accidentului rutier a rezultat vătămarea corporală a reclamantului, care a suferit mai multe leziuni. Pentru evaluarea leziunilor fizice suferite, reclamantul B. a fost supus în data de 04.05.2017 unui examen medico-legal în urma căruia s-a eliberat de către Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca un raport de constatare medico-legala care a concluzionat că leziunile suferite de reclamant necesita un număr de 75-80 de zile de îngrijiri medicale. S-a mai concluzionat că leziunile traumatice suferite nu întrunesc caracteristicile medico-legale pentru termenii de infirmitate sau prejudiciu estetic grav și permanent și nu au pus în primejdie viața victimei.

Autovehiculul implicat în evenimentul rutier din care a rezultat vătămarea corporală a reclamantului recurent era asigurat la societatea pârâtă în baza unei polițe de asigurare de răspundere civilă, iar la data de 19.06.2017 reclamantul a formulat o avizare de daună și cerere de despăgubire, solicitând acordarea unor despăgubiri în cuantum de 200.000 RON pentru prejudiciul moral suferit în urma accidentului de circulație din data de 16.10.2016.

La data de 16.08.2017, societatea de asigurare a solicitat reclamantului să completeze dosarul de daună cu documente eliberate de organele de poliție/parchet care să ateste circumstanțele producerii accidentului și vinovăția asiguratului său, iar la data de 23.10.2017, intimata societate de asigurare a revenit cu o cerere în același sens.

La data de 15.09.2017, asigurătorul a emis o adresă către Parchetul de pe lângă Judecătoria Gherla, prin care a solicitat să-i fie comunicate informații cu privire la stadiul cercetărilor privind lucrarea penală întocmită ca urmare a accidentului din 16.10.2016.

În dosarul asigurătorului, deschis în baza avizării de daună a reclamantului, nu au fost depuse răspunsuri ale reclamantului sau ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Gherla la adresele menționate anterior, iar reclamantul recurent nu a contestat faptul că nu a răspuns societății de asigurare la cele două adrese.

Abia în cursul judecării cauzei, au fost transmise la dosarul instanței de judecată, la solicitarea acesteia, de către Judecătoria Gherla, copii de pe actele întocmite de organul de urmărire în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Gherla.

Referitor la recursurile declarate în cauză, cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. În consecință, Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

În ce privește recursul principal formulat de pârâta C. S.A., subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se invocă încălcarea dispozițiilor art. 351 și următoarele, inclusiv art. 358 din C. proc. civ., referitoare la interogatoriu, precum și a dispozițiilor art. 6 din același cod.

Din dezvoltarea acestui motiv de recurs Înalta Curte constată însă că recureta pârâtă este nemulțumită de faptul că, în apecierea ansamblului probator administrat în cauză, instanța de apel a înlăturat motivat susținerile intervenientului forțat consemnate în răspunsurile la interogatoriu și de asemenea, nu a dat eficieță dispozițiilor art. 358 din C. proc. civ., în sensul dorit de recurenta pârâtă, în privința lipsei reclamantului la interogatoriul propus.

Criticile legate de interpretarea probelor însă sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, or, problemele ce țin de administrarea și interpretarea probelor excedează limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

De asemenea, nu se poate reține nici vreo încălcare a dispozițiilor art. 6 din C. proc. civ., în condițiile în care recurenta pârâtă, în argumentarea acestei critici, invocă faptul că instanța de apel, în urma reevaluării probelor administrate în fața primei instanțe, a ajuns la o concluzie total diferită față de aceasta în privința capătului de cerere având ca obiect daunele morale. Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază faptul că, în temeiul art. 476 din C. proc. civ., ce reglementează efectul devolutiv al apelului, exercitarea acestei căi de atac provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.

În consecință, contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel putea să reaprecieze probele administrate în fața primei instanțe, și să ajungă la o concluzie diferită față de cea la care a ajuns prima instanță, în condițiile în care instanța de apel a argumentat soluția adoptată, iar argumentele se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta critică lipsa motivării acordării daunelor morale în raport de dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv legislația și practica judiciară în domeniu.

Deși invocat în mod formal, din dezvoltarea argumentelor recurentei nu rezultă incidența niciuneia din tezele reglementate de lege (inexistența motivării, caracterul contradictoriu al considerentelor sau numai motive străine de natura cauzei), ci doar nemulțumirea acesteia în raport cu dezlegarea dată de judecătorii din apel criticilor formulate în calea de atac.

O pretinsă încălcare sau aplicare greșită a dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014 ar putea fi cercetată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta invocând de altfel acest motiv de casare și cu referire la textul de lege evocat.

Înalta Curte constată însă că, prin decizia ce face obiectul recursului de față, curtea de apel a procedat la stabilirea cuantumului daunelor morale în urma evaluării acelor criterii jurisprudențiale în materie, pe care le-a apreciat relevante raportat la circumstanțele concrete ale speței. De asemenea, instanța a ținut cont și de consecințele negative suportate de reclamant, în scopul aplicării corecte a principiilor echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dedusă din neanalizarea în concret de către instanța de apel a hotărârilor judecătorești depuse de recurentă cu titlu de practică judiciară, în condițiile în care, așa cum în mod corect a reținut instanța, nu există criterii precise pentru cuantificarea dunelor morale.

În aplicarea dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014 instanța de judecată nu trebuie să facă trimitere expresă la alte dosare, ci trebuie să analizeze în concret, diversele circumstanțe și criterii de cuantificare a daunelor morale desprinse din parctica judiciară în materie.

În acest sens, în mod corect s-a raportat instanța de apel la numărul de zile de spitalizare, numărul total de zile de îngrijiri medicale, la natura leziunii suferite de reclamant, împrejurarea că acesta a fost supus unei intervenții chirurgicale complexe, durata perioadei de recuperare, în cadrul căreia reclamantul a avut o mobilitate redusă, suferința fizică și psihică suportată de reclamant și limitarea posibilităților de viață socială și familială pe durata recuperării.

Pe de altă parte, instanța de apel a avut în vedere și faptul că efectele negative resimțite de reclamant în planul sănătății fizice, dar și efectele de ordin psihic, inclusiv posibilitatea de a desfășura activitățile cotidiene într-un regim normal, nu se mai resimt în prezent, acesta fiind restabilit în plan fizic și psihic în urma evenimentului rutier din data de 26.10.2016. Totodată, instanța a reținut și că actele cu caracter medical de la dosarul cauzei atestă inexistența unui prejudiciu estetic sau a unui prejudiciu care să poată fi încadrat în noțiunea de infirmitate, precum și faptul că nu se poate reține o incapacitate adaptativă cauzată de leziunile traumatice suferite de reclamant.

Având în vedere analiza punctuală făcută de instanța de apel a diverselor împrejurări și criterii de apreciere a daunelor morale, desprinse din practica judiciară, este evident nefondată susținerea recurentei în sensul că trimiterea acesteia la jurisprudența în materie ar fi formală, sau că dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014 ar fi fost încălcate sau greșit aplicate.

Tot în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., recurenta pârâtă susține și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 și art. 38 din Norma ASF 23/2014 în privința penalităților de întârziere.

Nici această critică nu este fondată.

Înalta Curte subliniază faptul că soluția instanței e fond a fost schimbată sub acest aspect de instanța de apel, care a înlăturat obligația de plată a penalităților stabilită în sarcina recurentei pârâte începând cu data de 20.09.2017 și până la plata integrală a debitului, stabilind ca aceste penalități sa fie plătite începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive și până la data plății efective.

Potrivit considerentelor deciziei recurate, instanța de apel și-a fundamentat această soluție tocmai pe lipsa culpei recurentei pârâte în neîndeplinirea obligației de a răspunde solicitării recurentului în termenul legal.

În consecință, sunt lipsite de relevanță toate argumentele recurentei în susținerea motivului de casare privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 37 și art. 38 din Norma ASF 23/2014, în condițiile în care aceasta a fost obligată la plata penalităților numai în masura în care nu va respecta termenul de plata a despăgubirilor stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă.

În ce privește recursul incident formulat de reclamantul B., acesta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 37 și art. 38 din Norma nr. 23/2014. Astfel, susține recurentul că a solicitat sancționarea pârâtei intimate pentru nerespectarea termenului de trei luni în care era obligată să soluționeze avizarea de daună, într-una din formele expres prevăzute de lege, și nu pentru refuzul de a plăti despăgubiri.

Așa cum în mod corect susține însă și recurentul, penalizările reglementate de dispozițiile legale invocate au și un caracter sancționator, astfel că societatea de asigurare va putea fi obligată la plata acestor penalizări numai dacă poate fi reținută în sarcina sa o culpă în neîndeplinirea obligației.

Potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel, "în speță, stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicționale, ca efect al probatoriului administrat, în cadrul acestei proceduri verificându-se îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana intervenientului forțat, în condițiile în care reclamantul intimat nu a depus documente în dosarul de daună care să ateste condițiile producerii accidentului și culpa autorului evenimentului rutier.

Deși în mod repetat societatea de asigurare a făcut demersuri pentru completarea dosarului de daună, notificând reclamantul să depună înscrisuri doveditoare pentru fapta ilicită a asiguratului său și culpa acestuia în producerea accidentului, reclamantul nu și-a onorat această obligație, deși depunerea acestor înscrisuri era esențială pentru soluționarea dosarului de daună. Ca urmare, nu se poate reține existența unei culpe a asigurătorului în acordarea despăgubirilor, cât timp dosarul de daună nu a fost complet, iar omisiunea de a depune toate înscrisurile necesare îi aparține reclamantului."

Totodată, instanța de apel a reținut în mod expres că în cauză "nu se poate reține incidența prevederilor art. 38 raportat la art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, cât timp în dosarul de daună nu s-a emis o propunere de despăgubire/refuz de plată de către asigurător, în contextul specific în care reclamantului i-au fost solicitate documente în completarea dosarului de daună, iar acesta a omis, în mod culpabil, să le depună. Corespondența societății de asigurare cu reclamantul a fost justificată de necesitatea completării dosarului de daună, iar până la momentul depunerii înscrisurilor solicitate reclamantului societatea nu era în măsură, în mod obiectiv, să emită o propunere de despăgubire, neputându-se reține culpa acesteia sub acest aspect."

Așadar, contrar susținerilor recurnetului reclamant, instanța de apel a analizat pretinsa neîndeplinire de către societatea de asigurare pârâtă a obligației de a răspunde în termen de trei luni solicitării recurentului reclamant, constatând că nu se poate reține în sarcina acesteia vreo culpă de natură să justifice obligarea sa la plata de penalități sub acest aspect.

În consecință, soluția instanței de fond cu privire la data de la care pârâta poate fi obligată la plata de penalități a fost schimbată de instanța de apel ca urmare a faptului că nu s-a putut reține culpa pârâtei pentru neîndeplinirea obligației de a răspunde în termenul legal, într-una din formele expres prevăzute de lege, solicitării reclamantului, și nu pentru că instanța de apel nu s-ar fi raportat în mod corect la conținutul obligației a cărei nerespectare a fost invocată în cauză.

Totodată, practica judiciară invocată și depusă de recurent la dosarul cauzei, cu privire la această chestiune, este lipsită de relevanță, câtă vreme situația de fapt reținută în speță, respectiv lipsa culpei societății de asigurare în respectarea obligației de a formula un răspuns potrivit dispozițiilor legale la solicitarea reclamantului, este diferită de cea reținută în hotărârile judecătorești indicate.

Față de toate aceste considerente, se constată că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., instanța de apel dând în mod corect eficiență normelor de drept procedural și material incidente speței, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge atât recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. cât și recursul incident declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 742/2019 din 10 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 742/2019 din 10 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 742/2019 din 10 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.