ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 493/2018

Ședința publică din data de 22 februarie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Prin cererea de valoare redusă înregistrată la 05.12.2016 pe rolul Judecătoriei Mediaș, secția Civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului: la plata sumei de 698,50 RON reprezentând contravaloare cheltuieli comune și reparații pentru perioada septembrie 2013 - septembrie 2016, a majorărilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, în cuantum de 664,10 RON, calculate până la data de 30.10.2016; a pretins și obligarea pârâtului, în temeiul dispozițiilor art. 453 Noul C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 268/CC/16.02.2017, Judecătoria Mediaș, secția Generală a admis cererea formulată de reclamanta C., în contradictoriu cu pârâtul B., și a obligat pârâtul să plătească reclamantei penalități reprezentând 0,2% pe zi de întârziere, în cuantum de 664,10 RON, calculate până la data de 30.10.2016; a obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 50 de RON.

Împotriva acestei sentințe, B. a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Tribunalul Sibiu, secția I civilă, prin decizia nr. 761/2017, pronunțată la data de 11 septembrie 2017, în dosarul nr. x/2016, a respins apelul declarat de apelantul B. împotriva sentinței civile nr. 268/CC/16.02.2017, pronunțată de Judecătoria Mediaș, pe care a păstrat-o, și a fost obligat apelantul să plătească intimatei suma de 38,00 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, B. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și anularea deciziei civile recurate, pe care o consideră nelegală și netemeinică.

În motivare, a susținut în esență, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, menționând în acest sens, că acest proces se desfășoară în contradictoriu cu Asociația de Proprietari din str. x, Mediaș, unde acesta deține un apartament rămas moștenire de la părinții săi, dar în care nu locuiește; în drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă la data de 14.11.2017.

La data de 14.11.2017 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 20.11.2017.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, excepție asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 Noul C. proc. civ., coroborat cu art. 1033 alin. (1) Noul C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în apel, într-o cerere de valoare redusă, în care competența de a o soluționa în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 1.028 alin. (1) Noul C. proc. civ., iar hotărârea de primă instanță pronunțată este supusă numai apelului la tribunal (art. 1033 alin. (1) Noul C. proc. civ.).

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect cerere de valoare redusă, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Sibiu, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Alba Iulia, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 761/2017 din 11 septembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.