ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1477/2018

Ședința publică din data de 26 aprilie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. x/2016, la data de 30.06.2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L, a solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 95.241,34 RON, cu titlu de penalități de întârziere conform art. 8.1. din Contractul de antrepriza încheiat între părți la data de 18.08.2005, calculate pe ultimii 3 ani la valoarea sumei neachitate de 144.964 RON, rezultate prin neplata contravalorii Facturii fiscale nr. x/28.12.2006 la plata căreia pârâta a fost obligată prin sentința civilă nr. 169/09.11.2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/2008 definitivă și irevocabilă prin decizia civila nr. 913/A/19.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. x/2014 și decizia civila nr. 1194/23.06.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/2014, cu obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,06%/zi de întârziere calculate la valoarea sumei neachitate de 144.964 RON, în continuare de la data formulării prezentei acțiuni și până la data plății efective; înscrierea unui privilegiu al antreprenorului asupra imobilului pensiune agricola P+E situat în localitatea Dumbrăvița, str. x 28, înscris în CF xDumbrăvița nr. cadastral/nr. topografic x-Cl proprietar tabular B. S.R.L. de sub B.4 în cotă actuală 1/1 dobândit prin construire, proprietate în cotă de 1/1 a pârâtei S.C. B. S.R.L., pentru suma de 95.241,34 RON, cu titlu de penalități de întârziere conform art. 8.1. din Contractul de antrepriza încheiat între părți la data de 18.08.2005, rezultate prin neplata contravalorii facturii fiscale nr. x/28.12.2006 la plata căreia pârâta a fost obligată prin sentința civilă nr. 169/09.11.2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/2008 definitivă și irevocabilă prin decizia civila nr. 913/A/19.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. x/2014 și decizia civila nr. 1194/23.06.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/2014, până la soluționarea definitivă a cererii ce formează obiectul prezentului dosar; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 524 din 18.01.2017, Judecătoria Timisoara, secția a II-a civilă a admis acțiunea formulata de reclamantul A. în contradictoriu cu parata S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 95.241,34 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data introducerii acțiunii, la suma de 144.964,00 RON reprezentând contravaloare factură fiscală nr. x/28.12.2006, precum și la plata penalităților de întârziere, în continuare, în cuantum de 0,6%/zi de întârziere, calculate la suma de 144.964,00 RON, până la data plății acestui debit, fără ca valoarea totală a penalităților de întârziere să depășească 10% din valoarea totală a contractului de antrepriză nr. x/18.08.2005.

Totodată, a dispus înscrierea privilegiului în favoarea reclamantului asupra imobilului constând în pensiune agricolă P+E situat în localitatea Dumbrăvița, str. x, înscris sub nr. A1.1 în CF nr. x Dumbravița, nr. cadastral x, pentru suma de 95.241,34 RON.

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a redus onorariul avocatului ales al reclamantului de la suma de 5.000,00 RON la suma de 2500,00 RON.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5560,00 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței instanței de fond in sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 1220/A din 08.11.2017, Tribunalul Timis a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 524 din data de 18.01.2017 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că, pe fond, a admis în parte acțiunea.

Totodată, a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect înscrierea privilegiului în favoarea reclamantului asupra imobilului P+E situat în localitatea Dumbrăvița, str. x, înscris sub A1.1 în CF nr. x Dumbrăvița, nr. cadastral x; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate și a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 1.530 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, schimbarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat, iar pe cale de consecință, anularea sentinței civile nr. 524/18.01.2017, cu cheltuieli de judecată.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timis la data de 18.01.2018.

La data de 06.02.2018 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 09.02.2018.

La 24 aprilie 2018 intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului, conform art. 489 alin. (1) și (2) din Noul C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Timis, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Timiș, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1220/A din 8 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2018.