ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 448/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C. au chemat în judecată pârâta S.C. D. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata despăgubirilor în sume de 2.000.000 euro pentru reclamanta A., 300.000 euro pentru reclamanta B. și de 150.000 euro pentru reclamantul C., cu titlu de daune morale pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidentului rutier din data de 29.07.2013.

Prin sentința civilă nr. 336 din 11.02.2016 Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta S.C. D. S.A. să plătească reclamantei A. suma de 1.000.000 euro reprezentând daune morale, reclamantei B. suma de 200.000 euro reprezentând daune morale și reclamantului C. suma de 100.000 euro reprezentând daune morale, precum și suma de 3.000 RON fiecărui reclamant reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu avocat.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1140/2016 din 28 iunie 2016 a admis apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 336 din 11 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale: către reclamanta A. suma de 500.000 euro, echivalent în RON la data plății; către reclamanta B. suma de 150.000 euro, echivalent în RON la data plății; către C. suma de 50.000 euro, echivalent în RON la data plății. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 1140/2016 din 28 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă pârâta S.C. D. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta, după o prezentare a solicitărilor sale în fața instanțelor de fond și apel, a arătat, în esență, că prin prezentul recurs critică hotărârea instanței de apel numai sub aspectul acordării daunelor morale în cuantum total de 700.000 euro celor 3 reclamanți.

Recurenta susține că daunele materiale și morale se acordă în conformitate cu legislația specială în domeniu și anume Ordinul CSA 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și redând conținutul art. 49 din Normele respective.

Totodată, recurenta consideră că fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Recurenta recunoaște că nu există criterii legate de determinarea cuantumului daunelor morale, însă consideră că, tocmai din acest considerent, fiindcă România este stat membru al Uniuni Europene, iar legislația privind asigurările reprezintă o transpunere în dreptul intern a mai multor directive, apreciază că, la evaluarea pe cale judecătorească a prejudiciului moral, trebuia avut în vedere inclusiv cuantumul daunelor morale acordate în alte state membre.

Redând conținutul paragrafului 20 din preambulul Directivei nr. 2009/103/CE și prezentând recomandările Uniunii Europene referitoare la despăgubirea persoanelor prejudiciate prin accidente de circulație, recurenta consideră că la cuantificarea daunelor morale trebuie avut în vedere un just echilibru între prejudiciul suferit de către reclamant și daunele cuvenite acestuia pentru a nu se realiza o îmbogățire fără justă cauză.

În opinia recurentei, în cauza de față, suma de 700.000 euro acordată de către instanța de apel reclamanților este exagerată față de faptul că aceștia nu au făcut dovada vreunui element care să justifice acordarea unor astfel de daune în cuantum ridicat față de practica instanțelor de judecată în materie.

Recurenta invocând jurisprudența națională și redând fragmente din considerentele deciziei nr. 2129/*2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a arătat, în esență, că indemnizația acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte o reparare a acestuia în sensul unei compensații sau satisfacții compensatorii.

Redând un fragment din considerentele deciziei nr. 1425/2015 pronunțată de Curtea de Apel București, recurenta susține că instanțele au mai arătat că, atunci când este analizat caracterul echitabil al unei despăgubiri trebuie avut în vedere nivelul de trai și salariul mediu pe economia din România, precum și faptul că speța de față nu este un caz singular în care se acordă despăgubiri.

Recurenta, invocând jurisprudența națională, cât și a Curții Europene a Drepturilor Omului, a arătat că, instanțele de judecată au reținut în mod clar și nemijlocit faptul că reclamanții sunt cei care trebuie să dovedească prin probele administrate schimbarea condițiilor de viață, traumele și repercusiunile pe care evenimentul rutier trăit l-a avut asupra vieții lor, însă, în speță, reclamanții nu au produs astfel de dovezi, iar instanța de apel nu a avut materialul probator pentru a analiza aceste consecințe și a dispune în sensul daunelor morale acordate.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului și față de argumentele expuse diminuarea daunelor morale acordate reclamanților din această cauză.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimații reclamanți A., B. și C. au considerat că recursul este inadmisibil, în principiu, motivat de faptul că motivele invocate în recurs au fost invocate și în apel.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 19 ianuarie 2017, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea părților a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 25 ianuarie 2017.

Prin punctul de vedere asupra raportului, intimații - reclamanți A., B. și C. au apreciat că recursul este nul, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă S.C. D. S.A.. a depus punct de vedere privind raportul, susținând, în esență, că recursul este admisibil.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 (1) lit. d) din Noul C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e) precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așadar, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În speță, se constată că în dezvoltarea motivelor de recurs principala critică a recurentei vizează cuantumul daunelor morale acordate de către instanța de apel, recurenta exprimându-și nemulțumirea privind interpretarea probatoriului administrat și practica neunitară a instanțelor de judecată în acordarea daunelor morale.

Or, aspectele invocate vizează netemeinicia deciziei recurate care nu pot fi examinate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de către recurentă, motiv pentru care nu pot fi reținute de către instanță ca și critici de nelegalitate.

Simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În alți termeni față de considerentele precedente, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea nulității cererii de recurs în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MIORTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1140/2016 din 28 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2017.