ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2684/2018

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă la data de 07.04.2015, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 50.000 de euro, cu titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 1.491 RON daune materiale, reprezentând prejudiciul cauzat urmare a producerii accidentului rutier.

Prin sentința civilă nr. 2361 din 28.09.2016 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în Dosarul nr. x/2015 s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., cu citarea intervenientului forțat C. și s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 1491 de RON, reprezentând daune materiale, precum si suma de 50.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând daune morale; s-a luat act ca reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin Decizia civilă nr. 1543/A din 04 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-au decis următoarele:

"Admite apelul formulat de apelanta S.C. B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2361 din 28.09.2016 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în Dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimații A., cu citarea intimatului intervenient forțat C.

Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 15.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând daune morale.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, fără a indica niciun motiv de nelegalitate, care, după o expunere a situației de fapt s-a limitat a-și arăta nemulțumirea cu privire la cuantumul daunelor acordate, cu referire la probatoriul administrat.

În raport de prevederile art. 248 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., cu referire la art. 499 teza finală din același act normativ, Înalta Curte urmează să analizeze cu prioritate admisibilitatea recursului, fața de care constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât pe cele expres prevăzute de lege. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României, republicată, prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Art. 483 alin. (1) C. proc. civ. dispune că "Hotărârile date în apei, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar, conform alin. 2 din același act normativ, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute ia art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de munca și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 iei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016", iar, conform alin. 2 al aceluiași articol, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013) și până la data de 31 decembrie 2015 (termen care prin O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016 a fost extins, succesiv, până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Însă, efectele acestei decizii nu se pot produce în litigiul pendinte, deoarece acesta a început înainte de publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul instanței sub imperiul dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în forma nemodificată.

În sistemul de drept românesc, efectele deciziilor Curții Constituționale se produc numai pentru viitor - ex inc, ele neputând opera cu efect retroactiv - ex tune, asupra situațiilor juridice trecute.

De aici decurge consecința că, până la data publicării deciziei de neconstituționalitate, respectiva normă juridică se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât, dacă s-a făcut aplicarea acesteia în cadrul unei proceduri judiciare soluționate printr-o hotărâre definitivă, principiul neretroactivității legii civile ce se reflectă și în art. 147 alin. (4) din Constituție, impune respectarea securității raporturilor juridice cu privire la aceste situații juridice finalizate - facta praeterita.

În ceea ce privește efectele deciziei de neconstituționalitate cu privire la procesele în curs, facta pendentia, aceasta chestiune trebuie abordată, pe de o parte, prin prisma raportului dintre art. 27 din C. proc. civ. și art. 147 din Constituția României, iar pe de altă parte, în contextul caracterului obligatoriu al considerentului nr. 32 din Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale generează încetarea pentru viitor a efectelor juridice ale normelor constatate ca fiind neconstituționale.

Așadar, după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și-a încetat efectele, cât privește sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Consecințele pe care le produce ieșirea din vigoare a normei, în privința părții din text constatate ca fiind neconstituțională, sunt similare celor ale abrogării parțiale a normei.

În această, situație, se pune problema existenței unui conflict de legi,

3 întrucât din perspectiva aplicării în timp a normei, dispoziția legală în forma reconfigurată ca urmare a deciziei Curții Constituționale reprezintă legea nouă, în mod evident, regulile după care se soluționează conflictul de norme procesual civile se regăsesc în C. proc. civ., respectiv în cuprinsul prevederilor art. 24 - 27, indicate în doctrină drept norme generale de drept tranzitoriu.

Din această perspectivă, principiul aplicării pentru viitor a deciziilor Curții Constituționale, consacrat de art. Î47 alin. (4) din Constituție, nu împiedică, ci dimpotrivă, impune aplicarea dispozițiilor art. 24 - 27 din C. proc. civ., atât timp cât diferitele situații juridice ce reclamă stabilirea în concret a legii aplicabile în cazul unui conflict de norme nu pot fi rezolvate doar prin raportarea la legea fundamentală.

Cât privește considerentul nr. 32 din Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, se observă absența oricărei referiri în conținutul acestuia la normele C. proc. civ., ceea ce denotă mai degrabă intenția de a se sublinia aplicarea pentru viitor a art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în forma configurată după eliminarea sintagmei ce a generat constatarea de neconstituționalitate, decât aceea de a se tranșa în mod efectiv chestiunea aplicării în timp a legii de procedură civilă și doar prin raportare la legea fundamentală.

Mai mult decât atât, se constată că instanța constituțională în Decizia nr. 369/2017 nu a extins controlul de constituționalitate și asupra dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ. în măsura în care s-ar fi considerat că admiterea excepției de neconstituționalitate nu putea fi disociată de acest text, astfel cum stabilește art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992:

"(2) În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare." în condițiile în care - în forma în care este redactat de legiuitor - art. 27 din C. proc. civ. nu cuprinde vreo excepție de la regula pe care o consacră, dacă s-ar face aplicarea efectelor deciziei Curții Constituționale și în privința hotărârilor date în apel în procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 având ca obiect cereri evaluabile în bani, s-ar da efect retroactiv admiterii excepției de neconstituționalitate, câtă vreme Curtea Constituțională, prin această decizie, a reconfigurat o normă de procedură civilă în materia căilor de atac.

În acest tel, s-ar ajunge să se considere că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 avea - încă de la data inițierii procesului (în speță, 24 septembrie 2014) - conținutul ce rezultă din modificarea normei prin eliminarea sintagmei constatate neconstituționale, ceea ce contravine art. 147 alin. (4) din Constituție și ignoră intenția explicită a legiuitorului de a supune hotărârile judecătorești căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, fiind astfel nesocotite și dispozițiile art. 27 din C. proc. civ.

În speța pendinte, prin demersul judiciar, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 50.000 de euro.

Prin urmare, cum valoarea pretenției dedusă judecății la data de 07.04.2015, data înregistrării cererii de chemare în judecată, era sub valoarea de 1.000.000 iei inclusiv, recursul de față este inadmisibil.

De altfel, prin decizia nr. 52 din data de 18 iunie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că "efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

În consecință, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1543/A din data de 4 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21.06.2018.