ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2570/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, A., B., C. prin mama B. au formulat cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu S.C. D. S.A., în calitate de asigurător de răspundere civilă auto și cu E., în calitate de intervenient forțat, solicitând obligarea societății de asigurare la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 de RON pentru A., soțul victimei decedate; 1.000.000 de RON pentru B., fiica victimei decedate și 250.000 de RON cu titlu de daune morale pentru C., nepotul victimei decedate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1391 alin. (1) C. civ.

Prin sentința civilă nr. 562 din 15 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă a fost admisă în parte cererea formulată de A., B. ȘI C., în contradictoriu cu S.C. D. S.A., în calitate de asigurător de răspundere civilă auto și E., în calitate de intervenient forțat, și a fost obligată pârâta D. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 200 000 RON cu titlu de daune morale.

A fost, de asemenea, obligată pârâta D. S.A. să plătească reclamantei B. suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale, și a fost respinsă în rest cererea.

S-a luat act că reclamanții au înțeles să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta S.C. D. S.A..

Prin decizia civilă nr. 403 A din 28 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 562 din 28 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. prin mama B., A., B. și cu intimata intervenientă E..

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta D. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 403 A din 28 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, D. S.A. critică decizia atacată motivat de împrejurarea că instanța a reținut faptul că daunele au fost acordate avându-se în vedere prevederile art. 1390, art. 1391 alin. (2) coroborate cu art. 252, 253 și art. 256 C. civ., deși aceste temeiuri de drept, arată recurenta, nu au fost evocate sau puse în discuția părților, nici prin cererea de chemare în judecată, nici pe calea de atac a apelului, nici prin susținerile orale în fața instanței de apel.

În opinia recurentei, aceste temeiuri de drept sunt și străine de natura pricinii - răspundere civilă delictuală întemeiată pe prevederile art. 1349 și art. 1357 C. civ. - ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., susține, în esență, că instanța de judecată nu a avut în vedere jurisprudența în acest domeniu, al despăgubirilor pentru daune morale, obligatorie conform art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma CSA nr. 23/2014, pe care îl redă.

În acest context, recurenta apreciază că daunele morale acordate nu trebuie să fie excesive ca întindere, riscând în acest caz de a se îndepărta de la funcția compensatorie recunoscută prin lege.

Solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Intimații nu au formulat întâmpinări.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 7 aprilie 2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 6 octombrie 2021 a fost admis în principiu recursul și a fost acordat termen pentru soluționarea acestuia, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva faptului că instanța de apel a reținut în considerente că daunele au fost acordate avându-se în vedere prevederile art. 1390, art. 1391 alin. (2) coroborate cu art. 252, 253 și art. 256 C. civ., deși aceste temeiuri de drept nu au fost evocate sau puse în discuția părților, nici prin cererea de chemare în judecată, nici pe calea de atac a apelului, nici prin susținerile orale în fața instanței de apel.

În opinia recurentei, aceste temeiuri de drept sunt și străine de natura pricinii - răspundere civilă delictuală întemeiată pe prevederile art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Este adevărat că judecătorul nu poate, de la sine putere și peste voința celui care are calitate de reclamant, a schimba cauza acțiunii dedusă judecății, față de principiul disponibilității în procesul civil, însă judecătorul este ținut ca, observând cauza acțiunii, astfel cum a fost construită de reclamant, să aplice acesteia textul de lege corect.

În aceste sens, doctrina reține regula iura novit curia (judecătorul cunoaște legea) aplicabilă în procesul civil, potrivit căreia judecătorul nu este ținut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației de fapt calificată juridic de către parte, în acest sens procedând în speță și instanța de apel.

Totodată, conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., instanța de judecată trebuie să ia cunoștință din oficiu de dreptul în vigoare în România.

Astfel, aplicarea corectă a legii este o prerogativă esențială a instanței judecătorești și nu poate face obiectul dispoziției părților decât acolo unde legea o permite expres, întrucât principiul disponibilității nu poate avea nicio înrâurire asupra obligației și îndreptățirii instanței de a cunoaște dreptul aplicabil și de a-i da eficiență, potrivit principiului iura novit curia.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, în mod legal instanța de control judiciar a reținut că daunele morale au fost acordate de către instanța de fond în conformitate cu dispozițiile art. 1390, art. 1391 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 252, art. 253 și art. 256 C. civ., fiind nefondate criticile recurentei subsumate motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că acestea vizează în realitate modul de calcul al daunelor morale în aplicarea criteriilor de evaluare a prejudiciului, susținându-se că instanța de apel nu ar fi ținut cont de legislația și jurisprudența din România, deși, pentru casarea unei hotărâri, recurenta nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, condiția legală fiind cea a dezvoltării motivelor de recurs cu susținerea greșelilor săvârșite de instanța de apel cu privire la decizia atacată și arătarea modului în care decizia instanței de apel nu este conformă legii.

Împrejurarea că se indică anumite dispoziții (art. 50 din Norma 23/2014), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

De altfel, pârâta s-a rezumat strict la a exprima critici cu privire la modul de calcul al daunelor morale în aplicarea criteriilor de evaluare a prejudiciului și nicidecum la faptul că instanța nu ar fi avut în vedere criteriile prevăzute de lege, făcând referire, totodată, la elementele de fapt reținute de instanța de apel, la modul de apreciere al probelor, la împrejurarea că instanța nu s-a raportat la jurisprudența pe care pârâta o apreciază ca fiind relevantă în materie, aspecte ce contravin specificului căii de atac a recursului.

Se impune precizarea faptului că aprecierea judecătorilor de fond cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii și solicitarea recurentei de diminuare a sumelor acordate cu titlu de daune morale vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, în condițiile în care întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurenta-pârâtă, reiterarea unor situații de fapt, trimiterile la doctrina și jurisprudența în materie, fac imposibilă exercitarea controlului de legalitate al instanței de recurs, astfel că aceste aspecte nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 403 A din 28 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 403 A din 28 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2021.