ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 438/2019

Constată următoarele:

Obiectul prezentei cauze: acțiunea în răspundere pentru daune delictuale, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 136/1995 (privind asigurările și reasigurările în România) și ale noului C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 03.11.2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. și intervenientul forțat C., a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamant a despăgubirilor civile, a penalităților legale de întârziere, a dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată, după cum urmează:

- 2864,15 RON - cheltuieli ocazionate de vătămarea corporală suferită ca urmare a accidentului rutier, dovedite cu bonuri fiscale și chitanțe atașate prezentei cereri de chemare în judecată;

- 981,37 RON - venitul nerealizat pe perioada pierderii capacității de muncă, dovedit cu adeverințe eliberate de către angajator.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 22 alin. (1) din Constituția României; art. 252, art. 253 alin. (4), art. 1349, art. 1357 - 1358, art. 1365, art. 1381, art. 1385 - 1389, art. 1391 alin. (1), art. 1393, art. 1523 alin. (2) lit. e), art. 1535 alin. (1), art. 2199, art. 2206 - 2208, art. 2213, art. 2223 - 2226 noul C. civ. art. 3, art. 8, art. 49 - 55, art. 63 lit. a) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România - actualizat, forma în vigoare la data accidentului; art. 1, art. 18, art. 24, art. 26 alin. (1), art. 33 - 35, art. 36 - 38, art. 43 - 46, art. 49, art. 64 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule -actualizat; Directiva nr. 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului Europei din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi; art. 78, art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1, art. 98, art. 107, art. 148 - 151, art. 194, art. 254, art. 265, art. 309 și următoarele, art. 453 C. proc. civ. - republicat; art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

La data de S.A.R. B. S.A., a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea în parte a cererii, fiind întemeiată doar în parte.

Prin Sentința civilă nr. 3171/24.05.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, cererea reclamantului a fost admisă în parte. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului A. suma de 3.845,52 RON reprezentând daune materiale și suma de 20.000 euro daune morale. Totodată, pârâta a fost obligată la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aplicate sumelor ce se vor acorda, începând cu data avizării 19.11.2014 și până la plata efectivă a daunelor.

Prin Decizia nr. 1014/07 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva Sentinței civile nr. 3171/24.05.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a obligat pe intimata-pârâtă și la plata sumei de 1342,67 RON, daune materiale, la care se adaugă dobânda legală datorată pentru toată suma reprezentând daune materiale (5185,19 RON), calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a sumei; a obligat pe intimată la plata sumei de 30.000 euro (în echivalent RON, la cursul oficial al BNR, de la data plății), reprezentând daune morale, cât și la plata sumei de 521,54 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A fost admis apelul declarat de pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 3171/24.05.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C. și a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. la plata penalităților de întârziere, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele:

Cu privire la apelul declarat de reclamanta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A., Curtea a constatat că sunt fondate criticile invocate privind suplimentarea daunelor materiale cu suma de 1342,67 RON reprezentând cheltuielile efectuate (ulterior introducerii cererii inițiale) pentru investigații medicală, cheltuieli efectuate cu transportul și cazarea în scopul realizării acestor investigații și tratamente etc, suma fiind dovedită prin înscrisurile anexate la dosar fond (adeverințe medicale, buletin radiologic, chitanțe, bilete de internare în sanatorii și spital), astfel încât a fost adăugată de către instanța de control judiciar la cuantumul care a fost acordat cu titlu de daune materiale, de către prima instanță.

Și critica referitoare la cuantumul daunelor morale acordate de tribunal a fost găsită ca fiind în parte întemeiată, Curtea de apel constatând existența și amploarea prejudiciului moral încercat de către reclamantă, suferințele fizice și psihice ale acesteia, concretizate în fractura-luxație cap femural drept operată cu proteză totală de șold, care constituie infirmitate fizică permanentă; leziunile suferite de reclamant necesită 60 - 70 (șaizeci - șaptezeci) zile de îngrijiri medicale de la data producerii lor, în condițiile favorabile, până la rămânerea în stadiu sechelar este încadrat în grad de incapacitate adaptativă de 39% și deficiență funcțională ușoară (prin Decizia nr. 558/12/03.03.2015); a suferit o intervenție chirurgicală majoră de extirpare col femural și artroplastie șold drept cu proteză totală și montarea unei tije femurale, în data de 23.06.2014; 5 internări în spital; 60 zile de imobilizare totală la pat; numeroase proceduri intruzive de evaluare; o lungă și dificilă perioadă de tratament și recuperare funcțională de 297 zile; incapacitate totală și temporară de muncă, în intervalul 19.06.2014 - 11.04.2015, timp de 297 zile, în care s-a aflat în concediu medical.

În aceste condiții, s-a apreciat că suma de 30.000 euro acordată cu titlu de despăgubire pentru daunele morale suferite de către reclamant este în măsură să asigure un raport de proporționalitate rezonabil cu atingerea adusă și are în vedere, în același timp, gradul de lezare a valorilor sociale atinse, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora (s-a avut în vedere în acest sens Cauza Tolstory Miloslovsky c. Regatul Unit). Totodată, Curtea a obligat societatea pârâtă la plata dobânzii legale raportate pentru suma de 5.185,19 RON, reprezentând daune materiale, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a sumei.

Cu privire la suma acordată de prima instanță cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, Curtea a constatat că prima instanță a obligat-o pe pârâtă la suportarea acestora, în cuantumul pe care l-a stabilit în raport de daunele pe care i le-a acordat reclamantului (în raport de faptul că cererea a fost admisă în parte), astfel încât acest motiv de apel a fost respins ca neîntemeiat.

Apelul declarat de pârâtă a fost apreciat ca fiind fondat, cu motivarea că art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 stipulează că, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește în mod defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

Potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în [...], sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Din coroborarea dispozițiilor legale evocate este evident că plata penalităților de întârziere este prevăzută cu titlu de sancțiune pentru asigurătorul culpabil, care nu își execută obligațiile. Or, în speță, pârâtei nu-i poate fi imputată o asemenea conduită din moment ce, la acest moment, nu există o hotărâre judecătorească definitivă împotriva sa.

Întrucât legea nu prevede și obligativitatea soluționării diferendului pe calea amiabilă, prin încheierea unei tranzacții, astfel încât scopul urmărit a fost sancționarea unei conduite nediligente, aspect care nu poate fi opus apelantei-pârâte, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a admis apelul pârâtei, în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere.

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței în data de 6.11.2017, apelantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. a solicitat completarea Deciziei civile nr. 1014/7.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/2015, iar prin Decizia nr. 2221/13 decembrie 2017 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis, în parte, cererea de completare a Deciziei civile nr. 1014 din 07.06.2017, în sensul că a respins, ca nefondat apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 6209/11.10.2016. Pentru celelalte solicitări, cererea de completare a fost respinsă, ca nefondată.

Dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 23 martie 2018.

Prin rezoluția din 23 octombrie 2018 s-a fixat termen la 5 decembrie 2018, privind analiza admisibilității în principiu a recursului declarat în cauză.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., instanța a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul a fost întocmit la data de 18 iulie 2018 iar, prin încheierea de ședință din data de 5 decembrie 2018, s-a dispus asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1014 din data de 7 iunie 2017 și a Deciziei nr. 2221 din data de 13 decembrie 2017, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a constatat că acestea îndeplinesc cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. și că, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu.

Împotriva Deciziilor nr. 1014/07 iunie 2017 și nr. 2221/13 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamantul-apelant A.

Recursurile formulate în termenul legal au fost motivate prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. cu privire la Decizia nr. 1014/07 iunie 2017, respectiv faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, recurentul menționează că instanța de control judiciar a omis să se pronunțe asupra criticii privind încălcarea prevederilor art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011; în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a respins motivul de apel privind cenzurarea onorariului de avocat de către prima instanță; soluția de respingere a capătului de cerere privind penalitățile legale de întârziere este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prin raportare la poziția procesuală a reclamantului, la motivele de fapt și de drept, precum și la probele administrate în legătură cu acest capăt de cerere (care fusese admis de către prima instanță).

În dezvoltarea acestor critici s-a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra despăgubirilor cu titlu de daune morale în cuantumul solicitat de 600.000 euro, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, prin aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 36 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, a căror interpretare coroborată duce la concluzia că asigurătorul era obligat legal ca, în termen de maxim 3 luni, să formuleze o ofertă de despăgubire sau să dea un răspuns motivat de respingere a pretențiilor de despăgubire (art. 36 alin. (1) din Ordin), în caz contrar, potrivit art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, fiind obligat la plata despăgubirii.

Interpretarea art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 în sensul precizat de reclamantul-recurent este singura care conduce la aplicarea corectă a legii și la o soluție juridică adecvată, având în vedere intenția legiuitorului de a sancționa asigurătorul, prin obligarea acestuia la plata chiar a despăgubirii solicitate prin însăși cererea de despăgubire.

Articolul 36 alin. (2) a fost introdus în mod manifest în Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Directivei 2009/103/CE, pentru a se da eficiență principiului reparării cu promptitudine a prejudiciului.

În sprijinul argumentelor de fapt și de drept invocate la acest capăt de cerere recurentul invocă existența unei jurisprudențe naționale Decizia civilă nr. 115/2016 pronunțată în apel de către Curtea de Apel Cluj, definitivă și executorie.

Deși s-a criticat omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra cererii formulate cu privire la daunele morale în primul capăt de cerere, instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la acest motiv de apel, astfel încât acest capăt de cerere a rămas nesoluționat în cele două cicluri procesuale deja parcurse.

Recurentul critică decizia atacată și pentru că nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază și pentru că a fost dată cu încălcarea normelor de drept material în privința cuantumului daunelor morale.

În opinia sa, instanța de control judiciar a diminuat în mod nejustificat și disproporționat daunele morale pentru reclamantul-recurent A. la suma de 30.000 euro, care nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă.

Deși se face referire la probatoriul administrat în cauză, instanța nu a analizat probele administrate ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei întrucât, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, instanța trebuia să aibă în vedere atât consecințele suportate de reclamant în plan personal, familial, psihologic și profesional, precum și criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criterii consacrate jurisprudențial în materia stabilirii daunelor morale.

Astfel, cuantificarea prejudiciului moral se realizează prin aplicarea de către instanța de judecată a criteriilor obiective precum: consecințele negative suferite de victimă în plan fizic și psihic; importanța valorilor lezate; măsura în care au fost lezate aceste valori; intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării; perpetuarea în timp a acestor consecințe; măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a victimei; vârsta victimei.

Prin urmare, aprecierea instanței nu poate fi subiectivă, astfel cum susține instanța de apel, fiind imposibil a aplica niște criterii de evaluare a daunelor morale, pe care oricum instanța de apel nu le menționează, atâta timp cât instanța de control judiciar nu a stabilit prin probe situația de fapt completă.

Astfel, nu au fost analizate probele administrate în dovedirea prejudiciului psiho-emoțional și de agrement, precum și consecințele negative ale accidentului care se manifestă și în prezent în toate planurile vieții sale - personal, familial, profesional, social și care îi diminuează în mod semnificativ calitatea vieții, precum Raportul de evaluare psihologică nr. 542 din 02.10.2014 întocmit de specialist (psiholog clinician - D.), care relevă că reclamantul-recurent a manifestat simptome specifice stresului posttraumatic, calitatea vieții reclamantului scăzând dramatic prin faptul că nu mai poate desfășura multe activități din cauza infirmității.

În plan profesional, reclamantul A. a suferit pierderi care îl afectează atât din punct de vedere al prestigiului profesional, cât și din punct de vedere financiar (nu mai poate avansa profesional, a fost respinsă cererea sa de avansare în funcție, iar veniturile au scăzut).

Instanța de apel a ignorat cu desăvârșire aceste consecințe ale accidentului asupra vieții recurentului, care constituie criterii de evaluare a daunelor morale, iar despăgubirea acordată nu este proporțională cu prejudiciul real și efectiv suferit de reclamantul-recurent.

O motivare corectă presupune răspunsuri precise la toate capetele de cerere formulate, nefiind suficientă redarea în rezumat a probelor administrate, ci trebuie să se înfățișeze temeiurile pentru care s-a respins o probă.

Decizia recurată nu cuprinde nici motivele pentru care instanța de apel a respins motivul de apel privind cenzurarea onorariului de avocat de către prima instanță, aceasta rezumându-se doar a menționa în considerente modul în care instanța de fond a hotărât asupra onorariului de avocat și concluzionează că acest motiv de apel este neîntemeiat.

Astfel, și sub acest aspect se impune casarea hotărârii pentru lipsa motivării.

Recurentul arată că și soluția de respingere a capătului de cerere privind penalitățile legale de întârziere este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prin raportare la poziția procesuală a reclamantului, la motivele de fapt și de drept, precum și la probele administrate în legătură cu acest capăt de cerere.

Instanța de apel, învestită cu soluționarea apelului formulat de pârâta B., care a avut ca obiect soluția de obligare a acesteia la plata penalității legale de întârziere de 0,2% începând cu data de 19.11.2014 (prima zi după împlinirea termenului maxim de 3 luni de la avizarea de daună), în motivare s-a raportat numai la poziția procesuală a pârâtei-apelante B. exprimată în motivarea apelului, fără a lua în considerare poziția procesuală a părții adverse menționată în întâmpinare și în concluziile scrise sau fără a menționa motivul pentru care le-a înlăturat.

Instanța de apel se raportează la o ipoteză falsă, nu la situația de fapt din dosar, aceea că, din moment ce nu există o hotărâre judecătorească definitivă împotriva asigurătorului, acesta nu este culpabil și nu i se poate aplica sancțiunea penalităților de întârziere. Astfel, neraportându-se la starea de fapt reală din cauză și aplicând un text de lege străin situației de fapt, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material.

Întrucât terțul păgubit a ales să parcurgă procedura amiabilă a cererii de despăgubire, neîndeplinirea obligațiilor care îi revin asigurătorului în termenele prevăzute la art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, îndeplinirea defectuoasă, inclusiv diminuarea nejustificată a despăgubirii de către asigurător, atrag sancțiunea penalității legale de întârziere de 0,2% pe zi, prevăzută în art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Nerespectând prevederile art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA, care stabilește că în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire, pârâta-recurentă B., în mod culpabil, nu a formulat o oferte de despăgubire și nici nu a respins motivat, în tot sau în parte, a pretențiilor de despăgubire, în interiorul termenului legal de 3 luni de la avizare.

Consecințele comportamentului ilicit al asigurătorului RCA B., prevăzute de normele speciale, sunt obligarea B. la plata despăgubirii (art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011), și aplicarea unei penalizări de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, care se calculează din momentul împlinirii termenului de 3 luni acordat asigurătorului pentru a acționa conform art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv din data de 19.11.2014.

Dispozițiile art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 dau eficiență principiului reparării cu promptitudine a prejudiciului și principiului reparării integrale a prejudiciului, prin această prevedere statul român conformându-se art. 22 din Directiva 2009/103/CE.

Regula care se desprinde din ansamblul reglementării interne, în acord cu reglementarea europeană, este că asigurătorul de răspundere civilă auto este obligat la stabilirea despăgubirilor și la plata acestora pe cale amiabilă, pentru a da eficiență obiectivului de protecție socială a victimelor accidentelor rutiere și a evita încărcarea excesivă a instanțelor de judecată cu aceste tipuri de litigii.

Prin excepție, despăgubirile se stabilesc exclusiv prin hotărâre judecătorească în situațiile expres și limitativ prevăzute de art. 45 din Ordinul CSA nr. 14/2011 sau în situația în care persoana prejudiciată formulează pretenții de despăgubire direct în fața instanței de judecată, fără să avizeze asigurătorul.

În același sens sunt și prevederile art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora despăgubirea se stabilește pe cale amiabilă prin convenția părților, iar în caz de neînțelegere de către instanța de judecată.

În cazul de față nu a existat o neînțelegere, ci neîndeplinirea tuturor obligațiilor asigurătorului, care a dus la imposibilitatea stabilirii despăgubirii pe cale amiabilă, nefiind incidente niciuna din situațiile de excepție reglementate în art. 45 din Ordinul CSA nr. 14/2011 și cea a sesizării în mod direct a instanței de judecată.

Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr. 77/2014 că "Stabilirea și acordarea despăgubirii se realizează în baza contractului de asigurare, fie prin procedura administrativă instituită prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (în prezent Autoritatea de Supraveghere Financiară), fie prin hotărâre judecătorească", fiind evident că alegerea revine titularului dreptului de despăgubire.

În mod nelegal instanța de apel a reținut numai incidența art. 36 alin. (5) teza a 2-a din Ordinul CSA nr. 14/2011, fără a corobora temeiul de drept reținut cu situația de fapt care rezultă din probele administrate și coroborând această ipoteză falsă cu aserțiunea eronată potrivit căreia "Legea nu prevede și obligativitatea soluționării diferendului pe cale amiabilă".

Nu poate fi acceptată teza că este atributul exclusiv al instanței să stabilească despăgubirile și asigurătorul nu are nicio obligație dacă este sesizat cu cererea de despăgubire, astfel că nici nu poate fi sancționat întrucât normele legale care instituie procedura amiabilă sau administrativă a cererii de despăgubire ar fi golite de conținut.

Regula este despăgubirea victimei pe cale convențională, prin procedura cererii și ofertei de despăgubire, iar stabilirea despăgubirilor în fața instanței de judecată reprezintă excepția deoarece răspunderea asigurătorului are ca izvor contractul de asigurare obligatorie, guvernat de legea specială, care are ca scop și finalitate repararea integrală și cu promptitudine a prejudiciului suferit de victimele accidentelor rutiere.

Pârâta-apelantă nu poate să invoce propria culpă în eșuarea procedurii amiabile pentru a obține avantajul scutirii de la plata penalității legale de întârziere sau acordarea acesteia numai din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, atât timp cât îi este exclusiv imputabilă stabilirea despăgubirilor pe cale judiciară.

Mai mult, instanța de apel a depășit limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum), deoarece asigurătorul a solicitat prin apel modificarea hotărârii primei instanțe în sensul "stabilirii penalităților de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform dispozițiilor legale" și nu respingerea în totalitate a acestui capăt de cerere.

În dezvoltarea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 2221/13.12.2017 s-a arătat că instanța de control judiciar nu a motivat în fapt și în drept respingerea ca nefondat a capătului de cerere privind încălcarea prevederilor art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Articolul 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011 stabilește cu titlu imperativ că "Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

Pentru a stabili la care despăgubire este obligat asigurătorul, raționamentul logico-juridic impune coroborarea art. 36 alin. (2) cu art. 26 alin. (1) lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011, care are următorul conținut: "Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă", având în vedere intenția legiuitorului, de a sancționa asigurătorul în această situație prin obligarea acestuia la plata chiar a despăgubirii solicitate prin însăși cererea de despăgubire.

În apel a fost criticată omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra cererii formulate în principal cu privire la daunele morale prin aplicarea prevederilor legale mai sus menționate, însă instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la acest motiv de apel.

Tribunalul a completat sentința pronunțându-se asupra acestui capăt de cerere în sensul că îl respinge ca nefondat, însă nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au motivat în fapt și în drept această decizie.

Instanța de apel se rezumă să afirme faptul că instanța s-a pronunțat pe capătul de cerere privind acordarea daunelor morale apreciate de aceasta la 30.000 euro, concluzia logică fiind că cererea este respinsă în rest.

Instanțele au obligația să motiveze toate deciziile privind toate capetele de cerere și să motiveze în fapt și în drept de ce au respins anumite capete de cerere formulate de reclamanți. Astfel, instanța de fond trebuia să aducă argumente în fapt și în drept pentru care consideră că reclamantului nu i se cuvine aplicarea dispozițiilor exprese și imperative ale art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011 și acordarea despăgubirilor în cuantumul maxim solicitat prin cererea de despăgubire, ca urmare a neîndeplinirii de către asigurător a obligațiilor legale prevăzute de lege: să notifice părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii.

În ceea ce privește încălcarea normelor de drept material, recurentul arată că instanța de apel a încălcat art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și dispozițiile Directivei europene 2009/103/CE a Parlamentului European, privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, prin care asigurătorii sunt obligați să suporte sancțiuni financiare în cazul în care își încalcă obligația de a comunica în termen de trei luni respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii. Așa cum rezultă din dispozițiile de drept material invocate, precum și din practica judiciară menționată mai sus, această sancțiune este obligarea asigurătorului la plata pretențiilor financiare din cererea de despăgubire, în speță, 600.000 euro.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. a invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport de dispozițiile art. 457 coroborat cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul recursului, intimata a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, și constatarea legalității deciziei atacate, întrucât ambele instanțe s-au pronunțat motivat pe toate capetele de cerere, iar faptul că acestea nu au dat cât s-a cerut nu se poate constitui într-un motiv de recurs. Nu intră sub nicio formă sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ipoteza în care avem de-a face cu aplicarea sau interpretarea greșită a probelor din dosar în aplicarea principiului echității.

Analizând recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1014 din data de 7 iunie 2017 și a Deciziei civile nr. 2221/13 12 2017, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, Înalta Curte constată următoarele:

Prima critică adusă în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. împotriva Deciziei nr. 1014 din data de 7 iunie 2017 se referă la omisiunea instanței de a se pronunța asupra încălcării prevederilor art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care, în opinia recurentului, prevăd posibilitatea acordării necondiționate a despăgubirilor solicitate prin cererea de despăgubire, dacă asigurătorul nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire și motivarea acestei soluții, în termenul de trei luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat.

Înalta Curte observă că primul capăt de cerere, cu care a fost învestită instanța, se referă în principal la obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cu titlu de daune morale către reclamant, în cuantumul solicitat de 600.000 euro, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, fără să se mai cerceteze îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și contractuale în materie de asigurare, cu motivarea aplicării dispozițiilor imperative ale art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, și, în subsidiar, la obligarea pârâtei la plata de despăgubiri către reclamant, cu titlu de daune morale, potrivit pretențiilor formulate în prezenta cerere, în baza probatoriului ce urmează a fi administrat în cauză.

Întrucât instanța de apel a analizat acest capăt de cerere numai din perspectiva argumentelor subsidiare, petentul A. a formulat o cerere de completare a Deciziei nr. 1014/7 06 2017, care a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 2221/13 12 2017, cu motivarea că, prin admiterea în parte, instanța de control s-a pronunțat și a motivat acest capăt de cerere, atunci când a arătat că cererea este respinsă pentru restul pretențiilor.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a considerat că acordarea de daune, în cuantumul maxim cerut, nu se poate realiza ca sancțiune pentru asigurătorul care nu a respectat termenul de trei luni pentru a notifica și motiva părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire.

Înalta Curte apreciază că soluția este corectă întrucât art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu se referă la plata despăgubirii "solicitate", așa cum susține recurentul, ci numai la plata despăgubirii. Or, art. 43 din Ordinul nr. C.S.A. nr. 14/2011, făcând trimitere la art. 54 din Legea nr. 136/1995, menționează doar două modalități de stabilire a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească.

Niciunde în economia Legii nr. 136/1995 și a Capitolul V din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (care se referă la despăgubiri) nu se regăsesc prevederi care sancționează asigurătorul pentru nerespectarea obligației menționate în art. 36 alin. (2), prin acordarea necondiționată a sumei solicitate de către persoana prejudiciată, fără a se face vreo probă a acestei despăgubiri.

Dimpotrivă, în art. 36 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este menționată necesitatea administrării mijloacelor de probă pentru dovedirea răspunderii asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA și cuantificarea prejudiciului, în baza probelor astfel administrate, asigurătorul având obligația de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Și art. 26 alin. (1) lit. a) al Ordinului CSA nr. 14/2011 condiționează acordarea de despăgubiri către partea prejudiciată de dovedirea pretențiilor formulate în cererea de despăgubire prin orice mijloc de probă, ceea ce presupune o cenzurare a acestora fie de către asigurător, pe cale amiabilă, fie de către instanță, când nu s-a ajuns la o înțelegere sau asigurătorul nu a respins pretențiile, în termenul legal.

Din coroborarea art. 26 alin. (1) lit. a) cu art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011, Înalta Curte nu poate trage concluzia că procedura amiabilă este obligatorie și că asigurătorul ar avea obligația de a despăgubi partea prejudiciată cu suma maximă cerută de aceasta ca despăgubire, în ipoteza în care a expirat termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, fără ca asigurătorul să notifice părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire.

O astfel de sancțiune nu este reglementată nici în art. 22 al Directivei nr. 2009/103/CE care, în cazul în care asigurătorul nu prezintă o ofertă de despăgubire în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurat, nu prevede decât obligația statelor membre de a adopta dispoziții care să garanteze plata de dobânzi, calculate în funcție de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate.

Legea internă din România a transpus în mod corect prevederile unionale, prevăzând posibilitatea de soluționare a cererii de despăgubire fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească, și sancționând neîndeplinirea obligației de a soluționa cu celeritate cererea de despăgubiri doar prin plata de penalități de întârziere, conform art. 37 din Ordinul C.S.A., nu și prin plata de către societatea de asigurare a sumei solicitată de persoana vătămată.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte consideră că sunt nefondate atât prima critică din recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 1014 din 7 06 2017, cât și recursul declarat împotriva Deciziei nr. 2221 din 13 decembrie 2017, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În continuarea motivelor de recurs reglementate în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., dezvoltate în recursul formulat împotriva Deciziei civile nr. 1014 din 7 06 2017, se arată că redarea în rezumat a probelor administrate, fără o analiză detaliată, mai ales din perspectiva prejudiciului psiho-emoțional, a prejudiciului de agrement și a consecințelor care afectează calitatea vieții reclamantului, constituie o motivare necorespunzătoare a hotărârii și o ignorare a consecințelor pe care accidentul le-a produs asupra vieții recurentului, motiv pentru care despăgubirea acordată nu ar fi proporțională cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă.

Verificând aceste aspecte, Înalta Curte constată că instanța de apel, în cuantificarea daunelor morale, a avut în vedere suferințele fizice și psihice susceptibile să fie produse în mod rezonabil prin fapta săvârșită, aspect care rezultă din enunțarea acelor probe pe care le-a considerat concludente sub aspectul determinării gradului de lezare a valorilor sociale, a intensității și gravității atingerii aduse acestora.

Potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, cuantumul daunelor morale se stabilește în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Altfel spus, în prezent nu există decât criterii jurisprudențiale de determinare a daunelor morale, care sunt orientative și conțin o anumită marjă de subiectivism, determinată de circumstanțele fiecărei cauze. Prin urmare, în calea de atac a recursului, stabilirea proporționalității despăgubirii acordate cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă presupune dovedirea neanalizării acelor criterii obiective care sunt esențiale în stabilirea despăgubirii, din perspectiva situației de fapt deja stabilită.

Recurentul invocă neanalizarea prejudiciului psiho-emoțional, dovedit prin Raportul de evaluare psihologică nr. 542/2014 care a relevat simptome specifice stresului posttraumatic, a prejudiciului de agrement rezultând din restrângerea posibilității de a avea o viață normală, cât și a consecințelor care au afectat calitatea vieții recurentului, dovedite prin frustrarea și neputința rezultând din dependența de familie, afectarea prestigiului profesional, prin faptul că nu mai poate avansa, cât și din punct de vedere financiar, veniturile fiindu-i reduse.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel s-a raportat la situația de fapt care a rezultat din probele concludente enumerate, probe pe care le-a analizat și din perspectiva suferințelor psihice, deci al prejudiciului psiho-afectiv, al celui de agrement, și în privința consecințelor asupra vieții reclamantului, atunci când a cuantificat daunele morale.

Aspectele relevate în recurs pentru a dovedi prejudiciul psihic, care nu ar fi fost analizate de către instanța de apel, nu pot determina o reevaluare a cuantumului despăgubirii acordate, în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, deoarece nu sunt sunt esențiale în stabilirea despăgubirii, din perspectiva situației de fapt deja stabilite.

Astfel, reevaluarea cuantumului despăgubirii acordate în faza procesuală a recursului poate avea loc numai în ipoteza neanalizării unor criterii obiective, esențiale în stabilirea despăgubirii, iar nu a unor aspecte generice precum: simptome specifice stresului posttraumatic, neputință, frustrare, afectarea prestigiului profesional și imposibilitatea de a obține venituri mai mari, întrucât aceste consecințe se regăsesc în mod obișnuit în urma oricărui accident rutier.

Ca atare, sunt nefondate criticile referitoare la greșita determinare a cuantumului daunelor morale.

O altă critică adusă Deciziei nr. 1014 din data de 7 iunie 2017 privește lipsa unei analize proprii asupra cenzurării onorariului de avocat de către prima instanță, din perspectiva motivului de apel.

Înalta Curte găsește această critică nefondată, întrucât instanța de apel a considerat că nu se impune acordarea întregului onorariu de avocat de vreme ce cererea a fost admisă numai parțial. Această motivare cuprinde un argument propriu în combaterea criticilor din apel, deoarece justifică reducerea onorariului de avocat direct proporțional cu parte de acțiune admisă.

Motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. sunt invocate și din perspectiva soluționării capătului de cerere privind acordarea penalităților de întârziere pentru despăgubirile acordate cu titlu de daune morale.

Instanța de apel, considerând că apelul formulat de pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. este fondat, a schimbat sentința primei instanțe în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea de penalități de întârziere cu motivarea că, din coroborarea prevederilor art. 37 și 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011, rezultă că plata penalităților de întârziere este prevăzută ca sancțiune pentru asigurătorul care nu își îndeplinește în mod culpabil obligațiile or, în speță, pârâtei nu îi poate fi imputată o asemenea conduită din moment ce, la acel moment, nu exista o hotărâre judecătorească definitivă împotriva sa, iar scopul urmărit, acela de a sancționa o conduită nediligentă, nu este îndeplinit, în condițiile în care legea nu prevede și obligativitatea soluționării diferendului pe cale amiabilă.

Recurentul apreciază că, dimpotrivă, procedura amiabilă este obligatorie, reclamantul având alegerea între această procedură și procedura judiciară.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că, prin apelul declarat, pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. a adus critici cu privire la greșita obligare a sa la plata de penalități de întârziere pentru daunele morale în cuantum de 30000 euro.

Înalta Curte observă că, pentru daunele materiale, instanța de apel a mărit suma acordată și a dispus și plata dobânzii legale, aspect necontestat în recurs. În discuție sunt numai penalitățile de întârziere pentru daunele morale, aspect care a format obiect al capătului patru al cererii introductive de instanță.

Atât Legea nr. 136/1995, cât și Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 se referă la acordarea de despăgubiri, acestea având o componentă materială și una morală, ultima fiind reglementată, potrivit art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, numai în cazul vătămării corporale și al decesului.

În mod corect instanța de apel a interpretat și aplicat prevederile art. 37 și 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, întrucât, spre deosebire de despăgubirile materiale, care se pot determina în procedura amiabilă prin depunerea de documente, conform art. 43 și 44 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, daunele morale se cuantifică, potrivit art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, ceea ce necesită o verificare din partea instanței, în condițiile art. 45 pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Prin urmare, despăgubirile cu titlu de daune morale se stabilesc prin hotărâre judecătorească, ceea ce face ca procedura amiabilă să nu poată fi considerată obligatorie în acest caz.

Sunt astfel lipsite de fundament susținerile recurentului potrivit cărora procedura judecătorească reglementată de art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu ar fi aplicabilă, fiind o ipoteză falsă care nu se coroborează cu situația de fapt și care ar lăsa fără conținut procedura amiabilă, scutindu-l pe asigurător de la plata penalităților.

Înalta Curte consideră că nerespectarea procedurii amiabile de acordare a despăgubirilor nu poate avea o dublă sancțiune, astfel cum consideră recurentul, respectiv atât acordarea despăgubirilor solicitate prin avizarea de daună, potrivit art. 36 alin. (1) și a art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cât și a penalităților de întârziere, conform art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Procedura amiabilă se poate parcurge cu respectarea termenelor legale, în condițiile în care despăgubirea cuvenită a putut fi determinată pe baza probelor administrate, însă nu exclude și parcurgerea procedurii judiciare în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la cuantumul prejudiciilor produse, astfel cum se întâmplă în ipoteza despăgubirilor constând în daune morale determinate de vătămare corporală sau deces, care implică aplicarea unor criterii jurisprudențiale.

De cele mai multe ori acesta este motivul pentru care asiguratorul nu poate soluționa în totalitate pe cale amiabilă cererea de despăgubire. Chiar dacă are obligația de a încunoștința partea despre inconvenientul existent, potrivit art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011, această îndatorire nu poate fi asimilată cu obligativitatea soluționării cererii de despăgubire exclusiv în procedura amiabilă, astfel cum susține recurentul.

Cum în prezentul proces despăgubirile morale au fost stabilite pe cale judecătorească, acordarea de penalități de întârziere nu se poate dispune decât după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri judecătorești, și vor fi plătite în cazul în care despăgubirile cuvenite nu vor fi achitate ulterior acestui moment.

De vreme ce, la momentul soluționării apelului, acest moment nu era atins, în mod corect a fost respinsă cererea de acordare a penalităților de întârziere pentru daunele morale, astfel încât este nefondată critica recurentului privind depășirea limitelor efectului devolutiv întrucât asigurătorul ar fi solicitat stabilirea penalităților de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar nu respingerea în totalitate a acestui capăt de cerere.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs invocate nu sunt incidente și, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1014 din data de 7 iunie 2017 și a Deciziei nr. 2221 din 13 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN