ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1222/2019

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 8 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., în nume propriu și în calitate de reprezentant al minorului B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâta SC E. SA, în calitate de asigurător de răspundere civilă, solicitând obligarea acesteia la plata următoarelor sume de bani, cu titlu de despăgubiri morale, contraechivalent în RON la data plății: pentru reclamantul minor B., prin reprezentantul său legal A., - 400.000 euro; pentru reclamantul A. - 100.000 euro; pentru reclamantul C. - 100.000 euro; pentru reclamanta D. - 150.000 euro; pentru aceasta din urmă s-a solicitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 8.587 euro, contraechivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri materiale. Reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, calculate de la momentul avizării de daună, respectiv din 6 august 2015, până la data plății efective, în cuantum de 0,2% pe zi din despăgubirile datorate, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normelor R.C.A de aplicare a Ordinului nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 6213/11 octombrie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanți și s-a dispus obligarea pârâtei la plata despăgubirilor morale și materiale în cuantumul cerut de părți și a penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, aplicate sumelor de bani acordate, începând cu data avizării, 6 august 2015, și până la plata efectivă.

Sub aspectul penalităților de întârziere, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 1350 C. civ. și art. 37 din Normele nr. 14/2011 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, succesoarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, considerând că acestea trebuie acordate de la data primirii de către pârâtă a avizării de daună formulate de reclamanți, întrucât societatea de asigurări nu a întreprins niciuna dintre acțiunile prevăzute în sarcina sa de dispozițiile art. 36 din cadrul Normelor R.C.A.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC E. SA, criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Prin Decizia nr. 267A/9 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta pârâtă, a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și, în consecință, a dispus obligarea SC E. SA la plata sumelor de 3.000 RON daune materiale și 50.000 euro daune morale către reclamanta D.; 150.000 euro daune morale către reclamantul B., prin reprezentant legal A.; 80.000 euro daune morale către reclamantul A.; 50.000 euro daune morale către reclamantul C..

A dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aplicate sumelor acordate conform celor ce preced, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei decizii și până la plata efectivă a sumelor reprezentând debitul principal.

Au fost obligați intimații reclamanți să plătească, în solidar, apelantei pârâte suma de 11.031,46 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat redus și taxă judiciară de timbru.

S-a respins, ca inadmisibilă, cererea intimaților reclamanți de obligare a apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Criticile apelantei pârâte, sintetizate, sunt circumscrise următoarelor teze, în susținerea fiecăreia fiind aduse o serie de argumente:

(i) în mod greșit, prima instanță a reținut neîndeplinirea de către apelantă a obligațiilor ce îi reveneau în temeiul art. 35 și art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011;

(ii) în mod greșit, prima instanță a apreciat că daunele morale au natură exigibilă de la data avizării daunei;

(iii) penalitățile de întârziere sunt exagerate, acestea diminuând posibilitatea asigurătorului de a plăti alte daune.

Prin avizarea de daună înregistrată la 6 august 2015, la societatea apelantă pârâtă, sub nr. x, intimații reclamanți au solicitat, pentru acoperirea prejudiciilor suferite în urma producerii accidentului rutier survenit la 16 februarie 2014, acordarea de compensații bănești.

Astfel, intimatul reclamant B. a pretins daune morale în sumă de 700.000 euro, daune cerute atât pentru decesul mamei sale, cât și pentru vătămarea gravă suferită în accident, intimata reclamantă D. a solicitat daune morale în cuantum de 100.000 euro, pretinse atât pentru decesul fiicei acesteia, cât și pentru grija permanentă pe care va trebui să o acorde minorului luat spre creștere și educare, intimatul reclamant C. a cerut suma de 150.000 euro, reprezentând daune morale pretinse atât pentru decesul fiicei acestuia, cât și pentru suferința pricinuită de infirmitatea nepotului său (B.), iar intimatul reclamant A. a solicitat suma de 150.000 euro, cu titlu de daune morale pretinse atât pentru suferința generată de accident, cât și pentru situația în care se află (văduv, cu un copil mic pe care nu îl poate îngriji și fără resurse materiale).

În urma acestei solicitări de indemnizare, apelanta pârâtă a constituit dosarul de daună nr. x.

În urma analizei actelor depuse în probarea cererii de indemnizare, apelanta pârâtă a emis, pentru intimatul reclamant B., oferta nr. 771/20 august 2015, oferind suma de 100.000 euro, pentru intimata reclamantă D., oferta nr. 772/20 august 2015, cu privire la suma de 25.000 euro, pentru intimatul reclamant A., oferta nr. 773/20 august 2015, privind suma de 30.000 euro, iar, pentru intimatul-reclamant C., oferta nr. 774/20 august 2015, propunând suma de 25.000 euro.

Prin adresa din 28 august 2015, intimații reclamanți au reliefat că "ofertele (...) de despăgubire (...) sunt emise cu încălcarea prevederilor art. 36 alin. (4) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, deoarece nu conțin motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate, pretențiile de despăgubire" și că este necesar "a reanaliza și a emite oferte de despăgubire în raport de vătămările și prejudiciile părților vătămate, oferte individualizate în raport (de) prejudiciile importante ce le-au fost cauzate prin fapta asiguratului".

Ulterior, apelanta pârâtă și-a manifestat disponibilitatea de a suplimenta ofertele de despăgubire cu suma globală de 50.000 de euro, prin adresa emisă 23 septembrie 2015, intimații reclamanți reiterând punctul de vedere cuprins în răspunsul dat la 28 august 2015.

La 8 martie 2016, reclamanții (intimați) au sesizat instanța cu cererea de chemare în judecată soluționată prin sentința apelată, prin care au pretins obligarea pârâtei (apelante) la plata unor daune morale pentru repararea prejudiciului indirect, prin ricoșeu, în cuantumul arătat în precedent, daunele materiale pentru D. reprezentând cheltuielile de înmormântare și pomenire a defunctei F., și la plata de către asigurătorul R.C.A. a unor penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere din despăgubirile datorate, de la 6 august 2015 și până la data plății efective.

Ulterior, la 20 ianuarie 2017, reclamanții (intimați) B., A. și C. au solicitat obligarea pârâtei (apelante) E. SA la plata daunelor morale și materiale reprezentând prejudicii directe ocazionate de același accident, respectiv 160.702 euro daune materiale și 700.000 euro daune morale pentru B., 18.028 euro daune materiale și 150.000 euro daune morale pentru A. și 9.449 euro daune materiale și 150.000 euro daune morale pentru C., cererea de chemare în judecată cu acest obiect fiind înregistrată, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub numărul de dosar x/2017

Rezultă, din cele expuse în alineatele precedente, că intimații reclamanți au pretins, prin avizarea de daună, plata unei sume totale de 1.100.000 euro, cu titlu de daune morale aferente prejudiciilor directe și indirecte suferite urmare a accidentului rutier survenit la 16 februarie 2014, că apelanta pârâtă E. SA a oferit despăgubiri în cuantum total de 230.000 euro, precum și că intimații reclamanți au inițiat două procese separate, în care, pentru prejudiciul indirect, prin ricoșeu, ce le-a fost cauzat de producerea accidentului rutier, au solicitat plata unor despăgubiri totale de 758.587 euro, plus penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate aferent debitului principal, de la data avizării de daună și până la momentul plății efective, iar, pentru prejudiciile directe, au pretins achitarea de către aceeași parte, respectiv asigurătorul R.C.A. al persoanei responsabile de producerea accidentului rutier, a unor despăgubiri în sumă totală de 1.188.179 euro.

Altfel spus, se constată că, chiar reclamanții (intimați) au formulat acțiuni judiciare (obiect al dosarului de față și al dosarului nr. x/2017) prin care au cerut plata unor daune materiale și morale mai mari cu 76% decât suma totală pretinsă prin avizarea de daună înregistrată sub nr. x/6 august 2015.

Cu privire la prima teză expusă anterior, Curtea a constatat că motivarea sentinței apelate nu corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Tribunalul nu a precizat care sunt obligațiile ori acțiunile impuse de lege, pe care apelanta pârâtă nu le-a îndeplinit/întreprins și nu a cercetat probele administrate în cauză, pentru a sesiza în ce măsură ori dacă apelanta a avut o conduită susceptibilă de a institui, în sarcina sa, obligația de a plăti penalități de întârziere.

Aceste carențe, deficiențe ale motivării sentinței apelate nu pot fi suplinite, în mod evident, prin alegațiile expuse de către intimații reclamanți la pct. 9 al întâmpinării depuse la 1 martie 2017, dar nici nu pot determina anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, așa cum pretinde apelanta pârâtă, având în vedere că, față de soluția evidențiată în dispozitiv, nu este întrunită condiția impusă de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv ca prima instanță să fi "soluționat procesul fără a intra în judecata fondului" și că, potrivit art. 476 alin. (1) din același cod, "apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept".

Procedând, în continuare, la analizarea actelor depuse prin raportare la prevederile art. 36 și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, Curtea a reținut că, conform art. 36 alin. (1) lit. a) și b) din actul normativ menționat anterior, în vigoare la data producerii accidentului rutier cauzator de prejudicii, "în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A., iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire". Art. 37 prevede că, "dacă asigurătorul R.C.A. nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".

Or, în speță, este necesar de reliefat, contrar aserțiunilor intimaților reclamanți, preluate, fără motivare, de prima instanță, că apelanta pârâtă E. SA a respectat întocmai prevederile mai sus menționate, deoarece, conform celor ce preced:

- a procedat la primirea și înregistrarea, la 6 august 2015, a avizării de daună, deschizând dosarul de daună nr. x;

- a formulat și a transmis, la 20 august 2015, oferte de despăgubire pentru toate cele 4 persoane vătămate, fiind respectat termenul "de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat"

- ofertele de despăgubire nr. 771 - 774/20 august 2015, individualizate pentru fiecare reclamant (intimat) în parte, cuprind sume considerabile, respectiv, în total, 180.000 euro, fiind, apoi, chiar suplimentate cu suma de 50.000 euro;

- motivele pentru care apelanta nu a aprobat, parțial, pretențiile de despăgubire ale intimaților reclamanți, contrar susținerilor acestora, au fost exprimate, în sensul că o despăgubire în cuantum mai mare decât sumele oferite nu respectă exigențele impuse de legislația și jurisprudența din România.

În acest context, greșit a reținut prima instanță, achiesând fără motivare la susținerile reclamanților (intimați), că, față de art. 37, coroborat cu art. 36 alin. (1) lit. a) și b) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, se impune obligarea pârâtei (apelante) la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 0,2% din despăgubirea acordată, calculate de la data avizării de daună (6 august 2015).

Este, așadar, fondată cea de-a doua teză evocată anterior.

Într-adevăr, trebuie subliniat că legea nu prevede obligația asigurătorului R.C.A. de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma producerii unor accidente de circulație, la nivelul pretențiilor acestora și la momentul solicitării lor.

Astfel, este evident că, în situația în care, între societatea de asigurare și persoanele vătămate nu se încheie o tranzacție prin care părțile să stabilească, prin comun acord, o sumă certă cu titlu de despăgubiri, în vederea acoperirii prejudiciului material și moral produs, nu se poate considera că asigurătorul R.C.A. nu și-a îndeplinit obligația de a plăti despăgubirile cuvenite persoanelor vătămate.

În această ipoteză, cuantificarea prejudiciului, în special a celui moral, va fi stabilită de către instanța de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Așa fiind, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale și materiale, acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalități de întârziere.

Prin urmare, contrar celor reținute de prima instanță și afirmate de către intimații reclamanți, inclusiv în motivarea întâmpinării depuse în faza apelului, penalitățile de întârziere nu încep să curgă de la data avizării de daună, fiindcă nu de la acest moment era scadentă despăgubirea, în lipsa acordului părților cu privire la cuantum.

În același sens sunt și prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., conform cărora, în cazul obligațiilor bănești, creditorul are dreptul la daune moratorii numai dacă o sumă de bani nu este plătită la scadență.

Dimpotrivă, cu privire la momentul de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, trebuie constatată aplicabilitatea prevederilor art. 36 alin. (5) teza finală din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora "despăgubirea se plătește de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Cu alte cuvinte, în ipoteza -incidentă în prezenta cauză- în care persoanele păgubite și asigurătorul R.C.A. al persoanei responsabile de producerea accidentului nu ajung la un acord cu privire la cuantumul despăgubirilor, pârâta (apelantă) -asigurătorul R.C.A.- datorează penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate din a unsprezecea zi de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de instanța judecătorească și până la data plății efective a debitului principal.

Un alt argument în sensul evocat în parag. de mai sus este și acela că, chiar prevederile art. 36 alin. (1) lit. a) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Președintelui C.S.A. nr. 14/2011, impun, în teza finală, condiția cuantificării prejudiciului.

Or, această condiție nu poate fi considerată îndeplinită, în caz de divergență între păgubiți și asigurătorul R.C.A. (ca în speță, față de răspunsurile date de către intimații reclamanți prin adresele din 28 august 2015 și 23 septembrie 2015 la ofertele de despăgubire emise de apelanta pârâtă, prin care nu se acceptă practic, fără rezerve și condiții, ofertele), decât prin stabilirea despăgubirilor de instanța de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri care să tranșeze litigiul dintre părți.

Nu este incidentă prezentei cauze prevederea de la art. 36 alin. (6) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Președintelui C.S.A. nr. 14/2011, conform căreia, "în situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat".

Aceasta, întrucât dispoziția citată în parag. anterior are în vedere ipoteza unei despăgubiri plătite amiabil, adică atunci când există un acord asupra cuantumului, ceea ce nu este cazul în litigiul de față.

În consecință, argumentele expuse în precedent conturează convingerea instanței de apel potrivit căreia, eronat, nelegal și netemeinic, prima instanță, prin sentința atacată, a obligat pârâta (apelantă) la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aplicate sumelor ce se vor acorda, începând cu data avizării de daună (6 august 2015) și până la plata efectivă a debitului principal.

Așadar, se impune, în temeiul prevederilor art. 37, coroborat cu cele ale art. 36 alin. (5) teza finală din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și ale art. 1535 alin. (1) C. civ., a se obliga pârâta (apelantă) la plata către reclamanții (intimați) a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aplicate sumelor reprezentând debitul principal, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei decizii și până la plata efectivă a sumelor reprezentând debitul principal.

Nu au caracter fondat susținerile intimaților reclamanți în sensul că, în speță, apelanta pârâtă este debitor al obligației de plată a penalităților de întârziere, deoarece nu a respectat îndatorirea care-i revenea în temeiul art. 2208 alin. (1) teza a II-a C. civ.

Astfel, se observă că, potrivit acestor prevederi legale, "atunci când există neînțelegere asupra cuantumului indemnizației de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluționării neînțelegerii prin bună învoială sau de către instanța judecătorească".

Or, în primul rând, este esențial de relevat că nu există vreo dispoziție în cuprinsul Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care să stipuleze că asigurătorul R.C.A. datorează penalități de întârziere în cazul în care nu a respectat obligația prevăzută de art. 2208 alin. (1) teza a II-a C. civ.

În ipoteza în care s-ar achiesa la interpretarea propusă în context de către intimații reclamanți, ar însemna să se adauge la lege, ceea ce semnifică încălcarea legii.

O asemenea manieră de a proceda este inadmisibilă într-un stat de drept cum este România, în care, conform art. 1 alin. (5) din Constituție, este obligatorie respectarea legilor și în care instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția, aplicând legea, iar nu creând lege.

În al doilea rând, se cuvine remarcat și că, prin cererea adresată Tribunalului la termenul din 27 septembrie 2016, reclamanții (intimați) au pretins pronunțarea unei hotărâri parțiale, prin care, în baza art. 436 și art. 448 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., pârâta (apelantă) să fie obligată la plata sumelor nelitigioase.

Prin încheierea de la 27 septembrie 2016, prima instanță nu a dat curs unei asemenea solicitări și acest act de procedură nu a fost atacat cu apel.

Dimpotrivă, este de notat că, așa cum reiese din declarația înregistrată la 20 decembrie 2016 și de care s-a luat act prin procesul-verbal din 17 ianuarie 2017, reclamanții (intimați) au renunțat expres la calea de atac a apelului împotriva Sentinței nr. 6213/11 octombrie 2016, din care face parte integrantă încheierea (de dezbateri și amânare a pronunțării) din 27 septembrie 2016.

Așa fiind, soluția amintită a devenit definitivă în baza art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și nu poate fi repusă în discuție în fața instanței de control judiciar.

Prin urmare, intimații reclamanți nu pot invoca nerespectarea de către apelanta pârâtă a obligației prevăzute de art. 2208 alin. (1) teza a II-a C. civ., atâta vreme cât nu au promovat apel împotriva soluției prin care instanța de prim grad de jurisdicție a refuzat pronunțarea unei hotărâri parțiale prin care să se dispună obligarea pârâtei (apelante) la plata sumelor (pretins) nelitigioase.

Cu privire la a treia teză expusă anterior, aceasta nu este fondată.

Chiar teza finală a art. 1535 alin. (1) C. civ., invocat de apelantă, prevede că "debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic", în cazul în care creditorul unei sume de bani neplătite la scadență are dreptul la daune moratorii (de la scadență până în momentul plății) în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege.

Altfel spus, debitorul obligației de plată a despăgubirii, în situația ivirii riscului asigurat (angajarea răspunderii asiguratului potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate), nu poate proba ori chiar pretinde că prejudiciul creditorului urmare a întârzierii plății obligației bănești este mai mic decât cel convenit de părți ori, în lipsă, prevăzut de lege.

Or, chiar legea, respectiv art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prevede expres cuantumul penalităților de întârziere datorate, de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere.

Așa fiind, nu pot fi analizate, din această perspectivă, criticile apelantei conform cărora cuantumul penalității este exorbitant, penalitățile de întârziere ajungând să dubleze valoarea totală a despăgubirii.

De altfel, este de remarcat că aserțiunile apelantei priveau, cu precădere, situația în care penalitățile de întârziere ar fi datorate de la momentul avizării de daună, teză neagreată de Curte pentru argumentele expuse în precedent.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal reclamanții A., în nume propriu și în calitate de reprezentant al minorului B., D. și C., și recurs incident pârâta SC E. SA.

I. Recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, cu privire la capătul de cerere ce vizează penalitățile de întârziere, trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, în vederea acordării penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, de la data avizării daunei, 6 august 2015, până la data plății efective a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată în recurs.

În motivarea căii de atac, întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au susținut următoarele:

Prin decizia recurată, instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 2208 alin. (1) C. civ., art. 36 alin. (6) și art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011; nu a avut în vedere dispozițiile art. 15 C. civ. nu a respectat considerentele deciziei preliminare nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanța de apel constată, în mod nelegal, că apelanta pârâtă ar fi respectat, întru totul, obligațiile contractuale pe care aceasta și le asumase odată cu eliberarea contractului de asigurare R.C.A..

Conform art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, se stabilește, în mod expres, obligația asigurătorului R.C.A. de a achita sumele ofertate terților păgubiți și anume: "În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat.".

Instanța de apel dă o interpretare incorectă dispozițiilor art. 36 alin. (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, adăugând la lege și condiționând, în mod nelegal, aplicarea acestui articol de existența unui acord al părților asupra cuantumului despăgubirilor, lipsind, astfel, de conținut întreaga procedură de despăgubire, ce stabilește, în sarcina asigurătorului, acțiuni și termene clare pentru despăgubire, și lipsind de finalitate art. 37 din același ordin, care prevede sancțiunile pentru neîndeplinirea ori nerespectarea lor.

Articolul mai sus citat stabilește, în mod explicit, obligația asigurătorului de plată a despăgubirii în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat - nu în situația existentei unui acord asupra cuantumului, ci în cazul în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei - acesta fiind elementul de care este condiționată plata despăgubirii, îndeplinit în cazul reclamanților din prezentul dosar, prin faptul că asigurătorul a cuantificat dauna. Dacă s-ar fi avut în vedere obligația asigurătorului de plată a despăgubirii într-un anumit termen doar în situația în care exista un acord asupra cuantumului cu păgubiții, acest lucru ar fi fost menționat, în mod explicit, chiar în articolul citat; mai mult, prevederea necesității sancționării asigurătorului prin aplicarea penalităților de întârziere, stabilită la articolul imediat următor, ar fi fost inutilă.

Totodată, dispozițiile art. 2208 C. civ. din Capitolul XVI, ce reglementează contractul de asigurare, indică, fără echivoc, obligația asigurătorului de a achita sumele nelitigioase terților păgubiți, înainte de o eventuală negociere sau soluționare în fața instanțelor de judecată competente. Astfel: "În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de asigurare în condițiile prevăzute în contract. Atunci când există neînțelegere asupra cuantumului indemnizației de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluționării neînțelegerii prin bună învoială sau de către instanța judecătorească.".

Dispozițiile art. 2208 C. civ. dau naștere, pe de o parte, dreptului subiectiv civil al terței persoane păgubite (subiect activ) de a fi despăgubită pe cale amiabilă, înainte de orice negociere sau intervenție a instanțelor judecătorești competente, iar, pe de alta parte, nasc, în sarcina subiectului pasiv (asigurătorul), obligația de face, respectiv de a achita partea nelitigioasă din despăgubirea solicitată.

În completarea celor două prevederi, sunt dispozițiile art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care stabilesc: "Dacă asigurătorul R.C.A. nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.".

Din coroborarea celor trei norme de drept material, rezultă că, dacă asigurătorul R.C.A. nu își îndeplinește obligațiile prevăzute la art. 36, obligații ce o includ și pe aceea de achitare a sumelor nelitigioase, terțul păgubit are la dispoziție posibilitatea constrângerii acestuia prin obligarea sa la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data avizării până la plata efectivă.

Norma specială reprezentată de Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (art. 36 alin. (6), prin conținutul ei, constituie o completare a normei primare, reprezentate de C. civ. (art. 2208).

Prin voința legiuitorului s-a stabilit regula imperativă ca despăgubirile să fie acordate de asigurător pe cale amiabilă, în baza unei cereri de avizare/despăgubire, în termenul legal de maxim 3 luni de la avizare, iar efectuarea plății sumelor nelitigioase să se facă anterior soluționării neînțelegerii prin bună învoială sau de către instanța judecătorească, în considerarea acoperirii, de îndată, a prejudiciului creat vătămaților din accidente (conform art. 2208 C. civ. coroborat cu art. 36 din Norme), sancțiunea încălcării termenului stabilit fiind reprezentată de aplicarea clauzei penale privind penalitățile de întârziere (conform art. 37 din Norme). Înțelesul textelor de lege mai sus invocate indică faptul că legiuitorul, prin aceste norme accesibile, precise și previzibile, garantează dreptul păgubiților de a accede la partea recunoscută din despăgubirea cuvenită înainte de a se apela la instanța de judecată pentru partea rămasă litigioasă.

Reclamanții din prezenta cauză au urmat procedura legală prevăzută de art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, pentru repararea prejudiciului major cauzat de acest accident, prin solicitarea de acordare a despăgubirilor pe cale amiabilă odată cu formularea avizării de daună din 6 august 2015, înregistrate la asigurător. Avizarea de daună formulată de părțile prejudiciate a reprezentat, în fapt, punerea în întârziere a societății de asigurări, conform art. 35, 36 și 38 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Instanța de apel a ignorat faptul că asigurătorul R.C.A. a fost în măsură să evalueze prejudiciul și să întocmească o ofertă de despăgubire pentru fiecare parte prejudiciată, numai că aceste oferte nu au fost achitate niciodată, așa cum prevăd textele legale mai sus invocate.

Refuzul plății despăgubirii oferite și solicitate repetat de către reclamanți drept plată parțială reprezintă un abuz de drept evident, manifestat de apelanta pârâtă, prin faptul că a lipsit victimele accidentului rutier de orice fel de despăgubire din august 2015 până în februarie 2018. Practic, neplata, timp de 30 de luni, a despăgubirii oferite reprezintă o atingere în substanța dreptului victimelor de a încasa despăgubirea cuvenită în termen de maxim 3 luni de la avizare, fiind un abuz de drept din partea pârâtei. Abuzul de drept constă în "exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului economico-social în care a fost recunoscut de lege și de regulile de conviețuire socială și contrar bunei-credințe".

Instanța de apel a adus atingere principiului interesului superior al copilului, consacrat de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, care stabilește că "principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorități publice și de organisme private, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești".

Deși instanța de fond, prin sentința pronunțată, a sancționat abuzul asigurătorului prin acordarea penalităților de întârziere pentru refuzul de a plăti oferta de despăgubire cuvenită copilului orfan de mamă, instanța de apel a înlăturat drepturile câștigate ale copilului, considerând că lipsirea de despăgubirea cuvenită din 2015 până la momentul rămânerii definitive este normală, contrar art. 36 alin. (6), încălcând, în mod flagrant, principiul consacrat de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, eliminând dreptul accesoriu al despăgubirii cuvenite.

Decizia nr. 29/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite a statuat că "în materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, fiind o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului".

Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto (R.C.A.) reprezintă forma de protecție prin care sunt despăgubiți terții prejudiciați în urma unui accident, iar mecanismele create în acest sens sunt o garanție a terților păgubiți la o modalitate de dezdăunare rapidă, astfel încât să se acopere, cât mai rapid posibil, prejudiciul, înlăturând, astfel, riscul de pauperizare al persoanelor prejudiciate.

Producerea cazului asigurat determină consecințe în raporturile de asigurare de răspundere civilă obligatorie, constând, în principal, în dreptul asiguratului sau al persoanei păgubite, după caz, de a solicita acoperirea pagubelor suferite și în obligația asigurătorului de a acoperi, chiar și parțial, aceste pagube prin plata sumelor nelitigioase. Obligativitatea încheierii acestui tip de asigurare impune - nu doar asiguraților, ci și asigurătorilor - efectuarea unor demersuri expres stabilite de lege, fără de care însăși existența poliței de asigurare R.C.A. nu se mai justifică.

Societatea de asigurări era ținută să răspundă solicitării inițiale a reclamanților în termen de cel mult trei luni, fie în sensul formulării unor oferte, urmate, evident, de achitarea acestora drept plată parțială, fie în sensul respingerii cererii, cu precizarea motivelor pentru care nu a aprobat pretențiile de despăgubire.

Argumentele instanței de apel potrivit cărora cuantificarea prejudiciului nu putea fi făcută decât ca urmare a pronunțării unei soluții de către instanța de judecată civilă, deoarece, în prezenta cauză, nu se încheiase o tranzacție ("prejudiciul devine cert prin cuantificarea acestuia de către instanță"), reprezintă o motivare nelegală, fiind în contradicție cu legea și cu recunoașterea parțială a despăgubirilor, realizată de apelanta pârâtă prin ofertele transmise reclamanților, premergător promovării acțiunii.

Contrar considerentelor instanței de apel, ofertele în cauză (pe care asigurătorul ar fi trebuit să le achite, conform art. 2208 C. civ. și art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ca sume nelitigioase) sunt lichide, exigibile și sunt realizate chiar de apelanta pârâtă, fără ajutorul instanței de judecată.

Intimații reclamanți dețineau o creanță certă împotriva apelantei pârâtei, aceasta fiind recunoscută chiar prin ofertele formulate de către asigurător.

Creanța era exigibilă, deoarece plata parțială a fost cerută conform art. 2208 C. civ., ce face referire la suma nelitigioasă, solicitată prin cererea părților prejudiciate din 23 septembrie 2015. De altfel, aceasta era exigibilă chiar în absența cererii, prin prisma aceluiași text de lege, care conferă asigurătorului un mijloc de liberare de obligația legală de despăgubire, exonerator de orice penalitate ulterioară.

În logica instanței de apel, până în momentul existenței unei hotărâri judecătorești, persoana prejudiciată nu are niciun drept, iar societatea de asigurări nicio obligație, fapt ce ar exclude, în mod evident, orice despăgubire pe cale amiabilă, golind de conținut și aplicabilitate art. 2208 C. civ.

Cu alte cuvinte, conform considerentelor din cadrul deciziei recurate, dispozițiile art. 2208 C. civ. nu sunt aplicabile în nicio situație, iar niciun dosar de daună nu ar trebui instrumentat mai înainte de existența unei hotărâri judecătorești, ceea ce este contrar dispozițiilor din Cod, precum și art. 26, art. 35, art. 38 și art. 45 din Ordinul nr. 14/2011 al C.SA, dat fiind că activitatea de bază a societății de asigurări, în domeniul polițelor R.C.A., este de a plăti despăgubirile datorate în baza polițelor emise persoanelor păgubite pe cale amiabilă, premergător oricărui litigiu.

Obligativitatea achitării sumelor nelitigioase este confirmată și prin Decizia civilă nr. 410/A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ce stabilește următoarele:

"Curtea apreciază ca fiind fondate susținerile apelantului reclamant prin care se face referire la art. 2208 noul C. civ. din materia contractului de asigurare, text de lege care prevede la alin. (1) că atunci când există neînțelegere asupra cuantumului indemnizației de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluționării prin bună învoială sau de către instanța judecătorească. Reiese așadar că, în materia acestui tip de contract (deci, inclusiv a contractului de răspundere civilă auto), legiuitorul a prevăzut că în situația existenței unor neînțelegeri între părți cu privire la cuantumul despăgubirii, plata să se facă în două etape: 1) se achită de asigurător suma necontestată, 2) ulterior se soluționează fie pe amiabil, fie prin intermediul instanței situația pentru diferența de despăgubire între suma solicitată și neachitată, acest sistem fiind gândit pentru a asigura persoanei păgubite o reparație cât mai grabnică a prejudiciului, chiar dacă parțială, fără a fi necesar să se aștepte pentru acești bani, până se tranșează disputa cu privire la despăgubire în ansamblul său.".

Aceeași situație este surprinsă și perfect argumentată de către Curtea de Apel București, într-o speță similară, astfel: "Potrivit probelor administrate, reclamanta prin reprezentantul legal a adresat o cerere de despăgubire, dar căreia pârâta nu i-a răspuns în termenul de 3 luni anterior menționat. Considerăm că nu putem avea în vedere teza a II-a a textului legal anterior enunțat, deoarece situația descrisă de această normă privește stabilirea despăgubirii de către instanța de judecată în lipsa procedurii prealabile a cererilor de despăgubire pe cale amiabilă, când asigurătorului nu i s-a cerut, anterior sesizării instanței de judecată, soluționarea prin acord a cererii de despăgubire.

O interpretare diferită a normei legale ar determina concluzia că asigurătorul nu ajunge să fie sancționat pecuniar pentru nerespectarea obligațiilor și termenelor legale anterior menționate. Apreciem că societatea de asigurări este ținută să răspundă solicitării inițiale a reclamantei în termen de cel mult trei luni. Or, tocmai această omisiune culpabilă este sancționată prin aplicarea penalității legale." - decizia civilă a Curții de Apel București nr. 2258 A/7 decembrie 2017.

Dacă s-ar fi avut în vedere ca plata oricăror sume litigioase ori nelitigioase să se facă numai prin intermediul instanțelor de judecată și numai în baza unor hotărâri judecătorești, acest lucru ar fi fost menționat, în mod expres, în Normele R.C.A..

Recurenții mai susțin că, în cadrul Ordinului C.SA nr. 14/2011, singurul articol ce vizează obligativitatea pronunțării instanței de judecată cu privire la întinderea prejudiciului provocat este art. 45, al cărui conținut îl redau, menționând că, în speță, nu este incident niciunul dintre cazurile reglementate de acest text de lege.

Instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, elimină culpa asigurătorului, existentă anterior cererii introductive, cu una ce s-ar naște, în sarcina sa, în viitor, ulterior rămânerii definitive a hotărârii pe care o va pronunța instanța de judecată - fapt nelegal, pentru că această culpă există anterior pronunțării instanței, chiar anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Urmarea directă a raționamentului dezvoltat de instanța de apel, potrivit căreia, penalitățile de întârziere nu se pot stabili decât după momentul pronunțării instanței de judecată și rămânerii definitive a hotărârii, este faptul că asigurătorii care refuză achitarea sumelor nelitigioase, cum este cazul prezentului dosar, nu vor fi sancționați în niciun fel, iar calea complicată și costisitoare a derulării unui proces civil pentru recuperarea prejudiciului suferit (cele mai multe din dosare fiind supuse timbrajului) ar conduce la situația absurdă și nedreaptă în care multe dintre pretențiile părților prejudiciate ar rămâne nesoluționate, fără ca asigurătorul să se expună vreunei sancțiuni.

Curtea adaugă la textul de lege, atunci când face referire la necesitatea existenței unui acord între părți cu privire la cuantumul despăgubirii, pentru ca suma să fie exigibilă, dispozițiile art. 36 alin. (6) din Ordinului C.SA nr. 14/2011 și art. 2208 C. civ. nefăcând trimitere la un asemenea acord. Mai mult, art. 2208 C. civ. stipulează obligativitatea achitării sumelor nelitigioase înainte de orice negociere sau intervenție a instanțelor de judecată.

Instanța de apel, în mod nelegal, constată o așa zisă culpă a reclamanților, motivat de împrejurarea că nu ar fi folosit calea de atac împotriva soluției date la cererea de pronunțare a unei hotărâri parțiale privind sumele recunoscute de către asigurător. Această interpretare este nu doar nelegală, ci și absurdă, deoarece invocarea de către reclamanți a art. 2208 C. civ., în fața instanței de fond, a fost făcută nu doar din perspectiva pronunțării unei hotărâri parțiale - ce a avut, ca temei de drept, art. 436 C. proc. civ., dar, mai ales, din perspectiva penalităților de întârziere solicitate prin cererea de chemare în judecată, pentru culpa evidentă a asigurătorului în gestionarea dosarului de daună.

Curtea de Apel a adăugat, nepermis, la lege, considerând că, dacă "nu au promovat apel împotriva soluției prin care instanța de prim grad de jurisdicție a refuzat pronunțarea unei hotărâri parțiale (...) nu pot invoca nerespectarea de către apelanta pârâtă a obligației prevăzute de art. 2208 alin. (1) teza a II-a C. civ.". În acest sens, invocă Decizia nr. 171 din 23 mai 2001 a Curții Constituționale, conform căreia aprecierea probelor nu se face de magistrați "potrivit convingerii lor", ci "numai potrivit legii", așa cum o cer dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituția României

Mai mult, nu a existat o soluție de refuz a primei instanțe în sensul pronunțării unei hotărâri parțiale, astfel încât nu se pune problema atacării a ceva ce nu a existat, omisiunea pronunțării asupra acestui aspect reprezentând o chestiune diferită.

Aplicarea art. 2208 C. civ. și obligația asigurătorului de achitare a sumelor nelitigioase, în situația în care formulează oferte de despăgubire, nu sunt condiționate de vreo altă acțiune a părților prejudiciate.

Considerentele instanței de apel privind caracterul definitiv al încheierii de amânare a pronunțării din 27 septembrie 2016, în urma renunțării la calea de atac de către reclamanți împotriva sentinței din care face parte integrantă și această încheiere, sunt nelegale. Instanța de fond nu a emis o soluție în ceea ce privește cererea reclamanților de pronunțarea a unei hotărâri parțiale, în baza art. 436 C. proc. civ. coroborat cu art. 2208 C. civ. Prin urmare, chestiunea litigioasă legată de obligarea pârâtei la plata sumelor recunoscute drept debit de aceasta a fost lăsată nesoluționată, astfel că Sentința nr. 6213/11 octombrie 2016, neapelată de reclamanți, nu avea autoritate de lucru judecat asupra acestui aspect, în condițiile art. 430 alin. (2) din același cod.

Curtea mai reține, în mod neîntemeiat, următoarele: "Într-adevăr, trebuie subliniat că legea nu prevede obligația asigurătorului R.C.A. de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma producerii unor accidente de circulație, la nivelul pretențiilor acestora și la momentul solicitării acestora.".

Sancționarea pârâtei s-a solicitat nu din perspectiva faptului că nu a dat cât s-a cerut, ci ca urmare a ignorării de către aceasta a prevederilor explicite conținute de art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care o obligau să "răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată" (nicidecum una globală) și să "notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire", alături de refuzul manifest de plată a sumelor nelitigioase solicitate de reclamanți, potrivit prevederilor alin. (6) ale aceluiași articol și art. 2208 C. civ.

Culpa asigurătorului derivă din refuzul de achitare a sumelor nelitigioase, în termenul stabilit de lege, de trei luni, nu din neachitarea integrală a pretențiilor de despăgubire.

În cazul reclamanților, asigurătorul R.C.A. nu și-a respectat obligațiile contractuale asumate, în sensul că nu a achitat sumele ofertate înainte de orice negociere sau promovare a vreunei acțiuni în justiție, și a încercat să limiteze dreptul la justiție al terților păgubiți, prin impunerea unor condiții nelegale de tranzacționare, reprezentate de semnarea unor declarații notariale prin care aceștia trebuiau să declare că sunt integral despăgubiți prin primirea sumelor ofertate de către acesta.

Situația menționată este nelegală din perspectiva art. 2208 C. civ., atât timp cât asigurătorul condiționa efectuarea plății propriilor oferte de încheierea oricărui litigiu ulterior.

Dispozițiile art. 1539 C. civ. instituie regula conform căreia creditorul are dreptul de a solicita, alături de debitul principal, plata penalităților (ca și condiție evaluată convențional sub forma clauzei penale), stabilită contractual și stipulată tocmai pentru neexecutare obligațiilor asumate "la timp sau în locul stabilit". Dreptul de a solicita aplicarea clauzei penale reprezintă un accesoriu al creanței, ce se află în patrimoniul terțului păgubit. Aceasta rezultă din faptul că, în general, pentru realizarea oricărei obligații civile este nevoie ca legea să pună la dispoziția creditorului mijloacele juridice necesare la care să poată recurge pentru a-și realiza creanța, prin executarea voluntară sau silită a prestației pe care debitorul o datorează.

Doctrina a statuat că, din perspectiva creditorului, sancțiunea obligației constă în totalitatea mijloacelor juridice ofensive și defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forței de constrângere a statului, pentru a obține prestația ce i se datorează de către debitor.

Or, în cadrul mijloacelor juridice ofensive, stabilirea unei clauze penale ocupă un loc important, alături de punerea în întârziere a debitorului, acțiunea în justiție, executarea silită etc.

În acest context, interpretarea instanței de apel a momentului aplicării penalităților de întârziere este greșită și aflată în contradicție evidentă cu scopul legii, așa cum a fost stabilit într-un dosar similar de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care s-a pronunțat în sensul că:

"Instanța de control judiciar a făcut o corectă aplicare și interpretare a art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aplicarea sancțiunii de plată a penalizărilor (de la data avizării - n.n.) pentru nerespectarea de pârâtă a art. 36 din Norme neoperând nicio distincție raportat la tipul de daună (daune materiale sau daune morale - n.n.)." - Decizia nr. 1775 din 20 mai 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2012.

Recurenții invocă și considerentele Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., referitoare la examinarea sesizării formulate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014. În această decizie se statuează că persoana păgubită (sau asigurătorul subrogat acesteia) "este îndreptățit să obțină penalizările prevăzute de dispozițiile art. 38 din același act normativ dacă asigurătorul R.C.A. nu își îndeplinește obligațiile la scadență sau și le îndeplinește necorespunzător". La pct. 62 al considerentelor acestei decizii se rețin următoarele:

"Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 38 se circumscriu atât sferei obligațiilor care au ca obiect prestația de a da o sumă de bani, cât și obligațiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esență, se sancționează nesoluționarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum și neplata despăgubirilor în termenele definite de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât și atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri.

Prin urmare, este vorba de mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziția creditorului pentru a obține aceeași prestație, iar daunele-interese moratorii sunt datorate de către debitor după regula de drept comun prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din C. civ., respectiv din ziua scadenței obligației de plată.".

Reclamanții din acest dosar se află în situația descrisă în decizia mai sus invocată - respectiv, neplata despăgubirilor recunoscute de asigurător în termenele definite de lege, ceea ce implică, conform principiului de drept "unde este aceeași rațiune, se impune aceeași soluție", aplicarea dispozițiilor legale menționate, în sensul acordării penalităților de întârziere de la data scadenței obligației de plată, și anume de la data avizării de daună.

Cât privește temeiul juridic al penalităților, acesta este reprezentat nu doar de prevederile Legii nr. 136/1995 și de Normele sale de aplicare privind asigurările și reasigurările în România (Ordinul C.S.A. nr. 14/2011), ci și de prevederile art. 1522 C. civ., avizarea de daună/cererea de despăgubire formulată de reclamanți încă din 6 august 2015, premergător sesizării instanței, constituind, din punct de vedere juridic, punerea în întârziere contractuală a debitorului, pârâta din prezenta cauză.

Având în vedere că prevederile art. 1522 C. civ