Decizia nr. 1253/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 31.05.2016, sub nr. x/2016, reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. SA și intervenientul forțat D. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la achitarea următoarelor sume cu titlu de despăgubiri: - pentru reclamanta A. suma de 75.927 euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu de daunele materiale și 150.000 euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu de daunele morale; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la momentul avizării de daună, respectiv 12.06.2015, până la data plății efective din despăgubirile datorate, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normelor R.C.A de aplicare a Ordinului nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor; iar, - pentru reclamanta B.: suma de 44.337 euro (echivalent în RON la data plații) cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale și de 75.000 euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu de daunele morale; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la momentul avizării de daună, respectiv 12.06.2015, până la data plății efective din despăgubirile datorate pentru ambele reclamante, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normelor R.C.A de aplicare a Ordinului nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pentru ambele părți. La data de 12.07.2016 pârâta C. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii civile.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal: Prin Sentința civilă nr. 692/28.02.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. SA. Pârâta a fost obligată să plătească următoarele sume: către reclamanta A. suma de 150.000 euro cu titlu de daune morale și suma de 50.000 RON cu titlu de daune materiale; către reclamanta B. suma de 30.000 euro cu titlu de daune morale și suma de 30.700 RON cu titlu de daune materiale, fiind respinse celelalte pretenții, ca neîntemeiate. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele A. și B., precum și pârâtă SC C. SA.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel: Prin Decizia nr. 1530 din 28 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta pârâtă SC C. SA împotriva Sentinței civile nr. 692/28.02.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a admis apelul declarat de către apelantele reclamante A. și B. împotriva aceleiași sentințe și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că pârâta SC C. SA a fost obligată la plata către reclamantele A. și B. a unei penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculată de la data avizării de daună, respectiv 12.06.2015, până la data plății efective a sumelor acordate, cu titlu de daune materiale și morale, prin sentința civilă apelată nr. 692/28.02.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței civile apelate și s-a luat act că apelantele reclamante au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată, în apel. Cererea de recurs: Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. SA, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimitere cauzei spre rejudecare. Criticile de nelegalitate pe care s-a fundamentat memoriul de recurs au vizat, în esență, următoarele aspecte: I. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: Recurenta a arătat că instanța de apel nu a arătat în cadrul considerentelor deciziei pronunțate motivele care au constituit temeiul pentru acordarea cuantumului daunelor morale, folosind doar argumente generale, care pot fi inserate în orice alta hotărâre judecătorească. S-a susținut că instanța de apel a prezentat urmările accidentului, ceea ce practica și jurisprudența au stabilit ca fiind criterii ce se impun a fi luate în considerare cu ocazia aprecierii daunelor morale, reținând în esență că echitatea este cea care trebuie avută în vedere ca și criteriul compensatoriu pe care daunele morale trebuie să-l îndeplinească. Sumele acordate, la fond, cu titlu de despăgubiri au fost validate, însă nu a argumentat de ce acestea sunt justificate, fiind astfel respinsă fără nicio motivare apărarea în sensul că instanța de fond nu a ținut seama de criteriile prevăzute de art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care stabilește faptul că practica și jurisprudența reprezintă criteriul în baza căruia se apreciază cuantumul daunelor morale. Enumerarea unor afecțiuni și a unor criterii fără a fi prezentat modul în care efectiv operează criteriile respective în raport de acele afecțiuni lipsește motivarea deciziei de atributul esențial al acesteia și anume de acela care ar trebui să convingă, să permită verificarea soluției. Motivarea instanței nu conține nicio referire la cazul particular (în afară de enumerarea afecțiunilor) din care să rezulte de ce daunele morale acordate sunt echitabile. Or, o motivare corespunzătoare în cazul de față ar fi fost să se explice de către instanța în ce fel echitatea determină acordarea daunelor morale la care au fost obligați. Echitatea ar fi avut sens doar dacă instanța ar fi prezentat o bază de comparație. Nu este de ajuns să se stabilească faptul că niște sume de bani sunt echitabile dacă nu se prezintă în raport de ce anume acestea trebuie analizate. O motivare corespunzătoare în cazul de față ar fi fost ca instanța să explice de ce a ales să respingă criteriul instituit de art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. 14/2011 din legea speciala a asigurărilor în favoarea unui principiu general de drept. De asemenea, se susține că, în considerentele deciziei recurate, nu s-a arătat motivul pentru care a fost înlăturată declarația martorului E., precum și argumentele pentru care instanța a respins toate apărările formulate în cadrul apelului declarat. S-a mai susținut că decizia atacată este nemotivată și din perspectiva stabilirii daunelor în cuantumul arătat, instanța răspunzând motivelor de apel în cadrul unor considerente comune, deși poziția părților a fost una în opoziție în cadrul litigiului. Or, deși art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prevede că daunele morale se acordă în conformitate cu practica judiciară în cazuri asemănătoare, pentru ca despăgubirile să fie într-o oarecare măsură unitare și a se institui o anumită predictibilitate în stabilirea cuantumului acestor daune, instanța de apel nu a fost luată în considerare jurisprudența relevantă ce a fost depusă de pârâtă la dosar. Un alt aspect invocat a constat în încălcarea dreptului la apărare al asigurătorului, prin pronunțarea soluției atacate. Sub acest aspect, instanța nu a motivat respingerea susținerilor și a cererilor pârâtei privind vinovăția altui participant la trafic. Prin raportare la dispozițiile art. 1349 C. civ., nu a arătat și nu a motivat care este fapta ilicită săvârșită de asigurat și în ce mod aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de norma menționată. Afirmă recurenta că nu s-a stabilit nicio conduită culpabilă în sarcina asiguratului, acesta circulând regulamentar și cu viteza stabilită de normele legale. Se pretinde, de asemenea, în apel, nu a fost analizată fapta terțului - art. 1352 C. civ. care întrunește condițiile cazului fortuit ce exonerează de răspundere, asiguratul neputând să prevadă că un alt participant la trafic va efectua o manevră de a intra pe sensul său de mers. Referitor la situația intimatei A., s-a arătat că aceasta avea o situație medicală dificilă și în afara consecințelor produse de accident, astfel încât asigurătorul nu este obligat să plătească despăgubirea raportat la situația generală a acesteia, afecțiunile medicale fără legătură cu accidentul impunându-se a fi separate de cele care au legătură cu evenimentul produs. Intimata s-a pensionat având în vedere existența a patru afecțiuni, dintre care cel puțin trei nu au legătură cu accidentul. Ceea ce s-a reproșat instanței pe acest aspect a fost neraportarea la situația concretă a acesteia, argumentele ce au stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor fiind expuse de o manieră generală. II. Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prin aceea că instanța de apel nu s-a făcut referire la practica judiciară depusă de către asigurător, precum și a art. 27 alin. (1) lit. b), art. 36 alin. (5), art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 1370 C. civ., art. 250 C. proc. civ. Legislația incidență în cauză nu a fost respectată, mențiunile din cuprinsul Ordinului nr. 14/2011 la criteriul privind practica judiciară fiind ignorate de instanță, sens în care s-a reținut că "în sistemul românesc jurisprudența nu constituie izvor de drept". Lipsa de temei legal a hotărârii se raportează și la faptul că instanța nu a ținut cont de înscrisurile de la dosar, a folosit o probă administrată în cadrul altui dosar, în care societatea de asigurare nu a fost parte. O ultimă critică este formulată în legătură cu penalitățile de întârziere la care pârâta a fost obligată, arătându-se că acestea nu pot fi acordate de la data avizării scrise, fiind incidente în acest sens prevederile art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011. Textul legal impune îndeplinirea a două condiții cumulative pentru a putea fi efectuată o plată în procedura amiabilă: "(...) de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii (prima condiție) și cuantificării daunei (a 2-a condiție)". În lipsa îndeplinirii celor două condiții cumulative nu se poate vorbi de o îndeplinire defectuoasa a obligațiilor contractuale de către asigurătorul R.C.A., iar cu privire la cea de a 2-a condiție arătă că aceasta poate fi îndeplinită doar prin faptul efectiv al pronunțării unei soluții de către instanța de judecata deoarece în materia despăgubirilor izvorâte din vătămările corporale prejudiciul efectiv devine cert, lichid și exigibil prin cuantificarea acestuia de către instanța. Astfel, stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale este atributul exclusiv al instanțelor de judecată, care vor stabili criteriile de acordare, precum și cuantumul acestora în funcție de împrejurările concrete ale săvârșirii faptei, de condițiile mediului economic și social, de legislația și de jurisprudența în domeniu. Într-adevăr, poate exista o înțelegere între părți, în procedura amiabilă, cu privire la un anumit cuantum al daunelor morale, însă această înțelegere semnifică doar că părțile au ajuns la un rezultat de ambele însușit. Instanța de apel afirmă că legea nu face nicio distincție între daune morale și daune materiale, motiv pentru care, în opinia instanței, nu exista un temei legal pentru stabilirea a doua momente diferite de curgere a penalităților după natura daunelor. Diferența între cele două tipuri de despăgubiri este data de probațiunea acestor tipuri de daune: dacă daunele materiale se raportează la criterii concrete de evaluare, daunele morale se raportează la practica și jurisprudența instanței, practica la care doar instanța are acces. Nu în ultimul rând a evidențiat faptul că societatea de asigurări nu a rămas în pasivitate, trimițând un număr mare de adrese în scopul adunării informațiilor necesare instrumentării dosarului de daună și a informat reclamanta că, și din acest punct de vedere, a respectat prevederile Ordinului C.S.A. 14/2011; astfel, inclusiv în aprilie 2016 s-a transmis o adresă (revenire) către IPJ Buzău pentru a se afla stadiul dosarului penal, circumstanțele evenimentului, dacă părțile vătămate purtau centura de siguranța, dacă părțile s-au împăcat, etc. și o adresa către avocatul reclamantelor, prin care se cereau lămuriri privind daunele materiale solicitate. Așadar, consideră că, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care sa stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, despăgubirile nu au caracter cert, lichid și exigibil pentru a fi purtătoare de penalități. În cauza, intimatele-reclamante A. și B. au depus întâmpinare, solicitând, în principal, să se constate: inadmisibilitatea recursului; nulitatea recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la data de 22 mai 2019 la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și, constatându-se, prin rezoluția din 28 mai 2019, că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din 13.06.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, iar criticile formulate vizează aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate astfel încât, reținând dispozițiile art. 493 alin. (5) și (6) și art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei nr. 1530 din 28 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, și a fixat termen de judecată la aceeași dată, în ședință publică.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța de recurs, evaluând prioritar critica privind nemotivarea hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de apel, o găsește întemeiată, pentru următoarele considerente: În conformitate cu articolul 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, (...)." Această dispoziție convențională consacră nu numai dreptul efectiv de acces la o instanță de judecată, ci și ansamblul garanțiilor procesuale privind desfășurarea procesului civil și obținerea unei soluții asupra pretenției deduse judecății, inclusiv motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care semnifică conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005). Garanția procesuală a motivării hotărârii judecătorești este consacrată expres și în dispozițiile de drept intern, respectiv art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care statuează cu valoare de principiu că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și arătarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, iar art. 488 pct. 6 C. proc. civ. sancționează ca fiind nelegală o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător. Într-adevăr, astfel cum reține și instanța de apel, motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele de la dosar. Însă, în cazul în care motivarea lipsește, este superficială sau incompleta, adică atunci când nu se arată, printr-o examinare efectivă, care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se impune casarea sa, cu consecința reluării judecății. Este de menționat că, în principiu, în sistemul procedural național, este permis ca a doua instanță, cercetând cauza și constatând că toate chestiunile de fapt și toate problemele de drept care i-au fost supuse sunt aceleași ca și cele discutate în primă instanță, să se refere la argumentele acesteia din urmă, adoptându-le în mod explicit. Însă, pentru a satisface cerința referitoare la motivarea unei hotărâri, prevăzută de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., adoptarea motivelor hotărârii primei instanțe presupune arătarea, într-o manieră clară și explicită, a acestui fapt, instanța de prim control judiciar având menirea de a răspunde cu argumente la fiecare dintre criticile și mijloacele de apărare invocate, arătând detaliat că examinarea apărărilor propuse în raport de considerentele instanței a cărei hotărâre a fost atacată au fost dezbătute și soluționate efectiv de prima instanță. În cauza dedusă judecății, prin apelul declarat, pârâta SC C. SA a criticat hotărârea pentru lipsa de motivare a primei instanțe de a fi analizat apărările invocate prin care a fost contestată situația de fapt relativ la mecanismul dinamic al producerii accidentului rutier, întrunirea în persoana asiguratului său (a intervenientului forțat) a condițiilor răspunderii civile delictuale în contextul cauzelor și împrejurărilor producerii evenimentului cauzator de prejudicii, invocate în apărare, dar și pentru omisiunea sau greșita apreciere a probelor administrate în stabilirea completă a situației de fapt și cuantificarea despăgubirilor materiale și morale. În aceste condiții, instanța de apel avea obligația procesuală de a analiza și a răspunde motivat la fiecare dintre criticile care i-au fost ridicate în motivele de apel și de a lămuri toate aspectele cauzei care nu își găseau răspuns în hotărârea primei instanțe, și, totodată, de a argumenta motivele pentru care își însușește, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima instanță, Cât timp instanța de apel s-a rezumat să enunțe și să reitereze practic, în considerentele hotărârii recurate, doar ceea ce a reținut prima instanță cu privire la circumstanțele și situația de fapt reținută de prima instanță, fără a realiza o examinare efectivă și a răspunde, prin considerente proprii, motivelor de apel invocate de către pârâta SC C. SA, motivarea hotărârii judecătorești, ce formează obiect de critică în recurs, nu este de natură să furnizeze acesteia dovada că cererile și mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanța de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac. De altfel, se poate observa că pârâta-apelantă deși a pretins nemotivarea hotărârii atacate în privința apărărilor formulate la instanța de fond, prin raportare la art. 1349 C. civ., în decizia instanței de apel nu s-a făcut nicio referire la elementele de fapt și cererile invocate de apelantă privind circumstanțele în care fapta ilicită a fost săvârșită de asiguratul său și în ce măsură aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de textul legal sus menționat, în contextul în care, relativ la vinovăție, apelanta-pârâta a arătat că Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău a clasat dosarul print-o ordonanță de clasare din 23.09.2016, din care rezultă că părțile vătămate și-au retras plângerea penală, ordonanță care nu are autoritate de lucru judecat în cauza de față cu privire la vinovăția asiguratului său în producerea accidentului rutier. De asemenea, deși invocate în cuprinsul cererii de apel, instanța de apel nu a făcut nicio referire la susținerile apelantei relativ la culpa concurentă a victimelor care ar fi contribuit la mărirea prejudiciului prin nepurtarea centurii de siguranță, precum și a apărărilor apelantei-pârâte relativ la cuantificarea despăgubirilor în raport de criteriul obiectiv înscris în art. 49 pct. 2 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și de circumstanțele concrete privind starea de sănătate a intimatei A., anterior producerii accidentului. Or, în acest context nu rezultă că instanța de apel ar fi procedat efectiv la o examinarea critică a tuturor acestor aspecte evocate în apărare de către apelantă și dacă probatoriul solicitat de către aceasta era sau nu necesar a fi valorificat în stabilirea situației de fapt, lipsind, în consecință, orice evaluare proprie a instanței de apel asupra apărărilor formulate în cauză. Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii recurate, nu se va determina, prin prezenta decizie, dacă probatoriul administrat este sau nu suficient și apt pentru conturarea unei situații de fapt certe, care să permită aplicarea corespunzătoare a legii incidente. Această apreciere revine instanței de rejudecare, care este chemată să analizeze motivele de apel ale pârâtei, urmând a avea în vedere și susținerile din motivarea recursului, în măsura în care concordă cu cele din apel, care fixează limitele devoluțiunii în cauză, conform art. 478 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, instanța va analiza și toate celelalte critici de nelegalitate formulate prin recurs, care nu se impun a fi analizate în acest cadru procesual, în raport de aprecierea, ca fondat, a motivului de recurs relativ la nemotivarea hotărârii recurate și care determină în mod necesar casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, cu respectarea ansamblului garanțiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil al părților. Pentru considerentele expuse, apreciind că este operant motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta SC C. SA, va casa decizia civilă Deciziei nr. 1530 din 28 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, și va dispune trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă aceleiași curți de apel.