ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 971/2020

Ședința publică din data de 9 iunie 2020

Asupra recursului de față

Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. și pe intervenientul forțat C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata despăgubirilor morale și materiale în cuantum de 89.334 Euro în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plății, defalcate astfel:despăgubirile materiale în cuantum de 39.344 Euro (echivalent RON la cursul B.N.R. din data plății); despăgubiri morale în cuantum de 50.000 Euro (echivalent RON la cursul B.N.R. din data plății) pentru prejudiciul moral suferit; penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere asupra sumei de 89.334 euro (din despăgubirile materiale + morale), calculate de la momentul avizării de daună 30.05.2015 până la data plății efective, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normelor de aplicare a Ordinului nr. 14/2011, modificat și completat, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cu cheltuieli de judecata si reprezentare.

Prin sentința civilă nr. 7099/09.11.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte acțiunea precizată, formulată de reclamantul A.; a obligat pârâta să plătească reclamantului echivalentul în RON, în funcție de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR, la data plății efective al sumei de 20.000 Euro cu titlu de daune morale; a respins capetele de cerere referitoare la plata daunelor materiale și a penalităților de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi, ca nefondate.

În considerentele acestei hotărâri instanța de fond a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 1349 C. civ. care reglementează raporturile de obligații, în temeiul căruia o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare, dar și dispozițiile art. 1391-1395 C. civ., dispoziții care instituie regulile privind repararea prejudiciului ca efect al angajării răspunderii delictuale având ca scop modalitățile de determinare a prejudiciului suferit de către victima prin stabilirea naturii, a particularităților si a întinderii urmărilor vătămătoare directe ale unui fapt dăunător care antrenează răspunderea civilă.

S-a considerat că dispozițiile art. 2199 C. civ., care definesc părțile contractului de asigurare, drepturile și obligațiile fiecăreia dintre părți, precum și dispozițiile art. 2208, 2223-2226 C. civ., trebuie interpretate prin raportare la cele ale art. 49, pct. 1 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora:"La stabilirea despăgubirilor in cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au in vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală:

a) diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și îndemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de baza minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;

d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident-cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentara, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, si care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările in vigoare;

e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacității de munca, daca prin certificatul medical se recomanda acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de baza minim brut pe economie."

Analizând probele administrate în cauză, în raport de dispozițiile legale anterior menționate, tribunalul a arătat că reclamantul a probat existența faptei ilicite, aceasta constând în încălcarea de către asiguratul societății pârâte, a dispozițiilor legale prevăzute de art. 196 C. pen., fapt ce a determinat vătămarea integrității fizice și psihice a reclamantului, între faptă și prejudiciu existând raport de cauzalitate(avem în vedere ordonanța de clasare dar și certificatul medico legal depuse la dosar).

În ceea ce privește condiția referitoare la existența prejudiciului, tribunalul a arătat că reclamantul nu a dovedit că prejudiciul suferit de el este unul cert, condiție absolut necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

În aceeași ordine de idei, și cheltuielile necesare pentru tratamentul de recuperare precum și cele referitoare la operațiile viitoare au fost apreciate de Tribunal ca neavând caracterul unei creanțe certe, lichide și exigibile, în condițiile în care aceasta sumă de bani poate fi considerată un prejudiciu viitor, incert. De altfel, dispozițiile legale enunțate mai sus stabilesc fără vreun echivoc oarecare că asiguratorul poate suporta costurile privind spitalizarea și intervențiile medicale doar în măsura în care acestea nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata daunelor morale, Tribunalul a arătat că nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să asigure o reparare deplină a acestora și, prin urmare, principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Date fiind suferințele morale inerente oricărui accident, în baza dispozițiilor art. 1391-1395 C. civ. cu referire la art. 249 C. proc. civ. tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantului echivalentul în RON, funcție de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR, la data plății efective al sumei de 20.000 Euro cu titlu de daune morale, această sumă fiind apreciată de Tribunal ca fiind îndestulătoare pentru reclamant, permițând continuarea recuperării (fizice și psihice) a acestuia.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, tribunalul a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 36, alin. (1) teza a 2-a din Norma ASF și a constatat că în sarcina societății pârâte nu se poate reține neîndeplinirea obligațiilor stabilite în evocatele articole, reținând că acest capăt de cerere este nefondat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A., aceasta din urmă solicitând modificarea în parte a sentinței civile apelate în sensul diminuării daunelor morale și materiale acordate de prima instanță reclamantului.

În motivarea cererii sale de apel, reclamantul A. a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală sub aspectul diminuării considerabile a despăgubirilor materiale și morale solicitate, pentru suferința importantă provocată acestuia de accidentul rutier din data 30.05.2014 și repercusiunile accidentului, precum și ignorarea în totalitate a culpei grave a asigurătorului în instrumentarea dosarului de daună.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, reclamantul a arătat că, deși prima instanță a reținut prejudiciile suferite, în ce au constat acestea, la individualizarea despăgubirilor le-a înlăturat, prin interpretarea eronată a art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul 14/2011.

În ceea ce privește despăgubirile materiale, a arătat că, deși instanța a stabilit corect dispozițiile legale relevante în prezenta cauză, a avut în vedere exclusiv art. 49 pct. 1 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pe care a interpretat-o eronat, venind astfel în contradicție cu dispozițiile legale în vigoare, respectiv C. civ. și Legea nr. 136/1995.

În ceea ce privește despăgubirile pentru daune morale, apelantul a susținut că evaluarea acestora trebuia făcută în raport cu toate circumstanțele concrete ale cauzei.

Cât privește soluția dată capătului de cerere având ca obiect penalitățile de întârziere, apelantul a invocat faptul că Instanța de judecată a realizat o interpretare greșită a normei ce reglementează culpa asigurătorului în instrumentarea dosarului de daună.

În drept s-au invocat prevederile art. 466-482, 415 C. proc. civ.

În motivarea cererii sale de apel, pârâta B. S.A. a arătat, în esență, că despăgubirile pentru daune morale au fost acordate reclamantului într-un cuantum exagerat în raport cu art. 26 și art. 50 alin. (1) din Norma CSA 23/2014 și cu jurisprudența națională și europeană prin care s-a evidențiat faptul că acordarea daunelor morale are un rol compensatoriu, neputându-se accepta ideea ca prin aceasta dezdăunare s-ar ajunge la o acoperire totala si integrala a prejudiciului moral nepatrimonial, iar compensarea trebuie sa tina seama de evitarea îmbogățirii fără just temei

Curtea de Apel București, secția a VI- a civilă, prin decizia civilă nr. 893/A din 19 aprilie 2018, a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. ca inadmisibil.

A admis apelul formulat de apelantul-reclamant A.. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra despăgubirii în sumă de 20.000 euro, de la data de 17.10.2014 până la data de 27.10.2017. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

În ceea ce privește apelul pârâtei, instanța de apel a reținut în considerente faptul că, în aplicarea art. 467 alin. (2) C. proc. civ., "partea care a executat parțial hotărârea de primă instanță, deși aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul de a face apel principal cu privire la dispozițiile executate."

Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere că sentința civilă nr. 7099/09.11.2016, pronunțată de Tribunalul București, nu este executorie provizoriu de drept potrivit dispozițiilor art. 448 C. proc. civ. și că, la data de 27.10.2017, așa cum ambele părți au declarat, B. S.A. a efectuat plata sumei de 20.000 euro în echivalentul în RON la data plății, pârâta executând astfel dispoziția din hotărârea primei instanțe. Ulterior, la data de 29.11.2017, pârâta a formulat prezenta cerere de apel.

Curtea a constatat, astfel, că pârâta nu mai avea dreptul de a contesta dispoziția din hotărâre pe care a executat-o benevol, prin plata efectuată, deși nu era executorie, astfel încât apelul declarat este inadmisibil.

În raport de criticile formulate de apelantul-reclamant A., instanța de prim control judiciar a reținut că, în ceea ce privește daunele materiale, prima instanță a stabilit în mod corect întinderea prejudiciului material suferit de reclamant prin raportare la dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A nr. 14/2011.

S-a apreciat că nu este temeinică motivarea instanței potrivit căreia înscrisurile depuse de reclamant, constând în consultanța medicală privind recuperarea stării de sănătate nr. 940/20.10.2015 și oferta nr. 44/21.10.2015, nu pot fi reținute ca relevante în cauză deoarece nu provin de la I.N.M.L. - dat fiind faptul că art. 49 pct. 1 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu impune o atare condiție și nu distinge după emitentul prescripției medicale, după cum nu poate fi reținut nici argumentul potrivit căruia reclamantul ar fi trebuit să solicite efectuarea unei noi expertize medico-legale sau expertize psihologice/psihiatrice.

Curtea a reținut, totuși, ca fiind corectă concluzia primei instanțe în sensul că prejudiciul material invocat nu este cert, ci eventual, având în vedere faptul că nu s-a făcut dovada cheltuielilor pentru recuperare solicitate în cuantum de 39.344 euro, cu documente justificative. Simplele oferte depuse de reclamant, cu privire la costurile tratamentului de recuperare medicală (kinetoterapie, masaj medical, stimulări electrice funcționale, fizioterapie, electroterapie, cură balneară) și al ședințelor de psihoterapie, nu sunt suficiente, ci trebuia făcută dovada efectuării acestor cheltuieli de către reclamant, întrucât caracterul cert al prejudiciului material produs în patrimoniul reclamantului nu poate fi dedus doar din caracterul necesar al recuperării medicale.

Curtea a apreciat, totodată, că prima instanță a făcut o justă aplicare în speță a dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit cărora despăgubirile pentru daune morale, în cazul vătămării corporale a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Textul art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele mai sus amintite impune, însă, instanței să facă aplicarea principiilor și criteriilor de acordare a daunelor morale, așa cum acestea rezultă din jurisprudența și din legislația relevantă, în speța dedusă judecății, ținând cont de circumstanțele concrete ale cauzei.

Curtea a reținut, însă, că este întemeiată critica ce privește soluția dată capătului accesoriu de cerere privind penalitățile de întârziere.

În speță s-a apreciat că, în raport cu art. 36 alin. (2) și cu art. 37 Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în vigoare la data producerii accidentului, se impune obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra despăgubirii în sumă de 20.000 euro, însă nu de la data de 11.07.2017, întrucât actul la care acesta a făcut referire, respectiv declarația sa înregistrată de pârâtă, prin care descrie împrejurările producerii accidentului rutier, fără a formula o pretenție nu atestă înregistrarea dosarului de daună, ci de la data de 17 iulie 2014, moment în care pârâta a confirmat primirea avizării de daună.

Întrucât pârâta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută la art. 36 alin. (1) lit. a), de a răspunde în 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, formulând o primă ofertă de despăgubire abia la data de 01.04.2015 - suma de 4.000 RON și apoi o altă ofertă la data de 26.02.2016 - suma de 6.000 RON, Curtea a reținut că devin aplicabile dispozițiile art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A. care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în tot sau în parte a hotărârii atacate cu consecința respingerii apelului formulat de către apelantul A. cu privire la penalitățile de întârziere acordate de către instanța de apel de la data de 17.10.2014 până la data de 27.10.2017.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a formulat o singură critică, aceasta vizând aplicarea greșită a art. 36 alin. (2) și a art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în vigoare la data producerii accidentului, din perspectiva momentului la care devine scadentă obligația de plată a despăgubirilor și de la care încep să curgă penalitățile de întârziere.

A considerat recurenta că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a normelor de drept aplicabile în speță.

S-a arătat că instanța de fond a stabilit în mod corect că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 36 alin. (1) teza a doua a Normei ASF nr. 14/2011 conform cărora:" (1) în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat b) fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire."

A precizat recurenta că, la momentul la care a fost avizată, 11.07.2014, cererea reclamantului nu îndeplinea cele două condiții impuse de textul de lege menționat: condiția dovedirii răspunderii asiguratului și cea a cuantificării prejudiciului motiv pentru care recurenta nu putea răspunde în mod temeinic solicitării de acordare a despăgubirii.

A menționat recurenta că nu poate fi de acord cu interpretarea si aplicarea textului de lege în sensul că în sarcina asigurătorului se naște automat o prezumție de culpă "iar neachitarea despăgubirii datorate victimei reprezintă "fără echivoc neexecutarea contractului asumat ".

A apreciat recurenta că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 74 alin. (1),potrivit căruia:" - (1) în cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă, aceasta fiind noma legală aplicabilă și cele art. 35 alin. (5) din Ordinul CSA 14/2011.

Intimatul-reclamant A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat următoarele excepții:

Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia, deoarece hotărârea instanței de apel este temeinică și legală, având în vedere că pârâta nu a respectat niciuna din obligațiile ce îi reveneau, prevăzute de art. 36 alin. (1) din cadrul Normelor RCA puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, fiind atrasă plata unor penalități de 0,2%/zi, în conformitate cu art. 37 din același act normativ.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-reclamant, solicitând respingerea excepției nulității recursului, întrucât criticile din cererea de recurs se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea din 03 martie 2020, a respins excepțiile tardivității și nulității recursului, invocate de intimatul-reclamant și a admis în principiu recursul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 893/A din 19 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI- a civilă.

La data de 28 aprilie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 și al dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Potrivit rezoluției existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 9 iunie 2020, când a fost pronunțată prezenta hotărâre.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în prezent abrogată, și Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 sunt incidente în speță în raport de data nașterii raportului juridic. Art. 43 din acest act normativ prevede că despăgubirea se stabilește și se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului, potrivit dispozițiilor art. 49, fără a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba ori prin hotărâre judecătorească.

În conformitate cu art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

Art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prevede următoarele: "(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfășura investigații privind producerea accidentului, în condițiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice. (4) Asigurătorul RCA are obligația să comunice în scris asiguratului și păgubitului intenția de a desfășura investigații privind producerea accidentului, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data avizării daunei. (5) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (6) În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat…"

Sancțiunea pentru nerespectarea acestor obligații este prevăzută la art. 37 din același ordin sub forma penalizărilor de întârziere, astfel: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Din dispozițiile art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 decurg mai multe obligații ale asigurătorului, printre care și aceea de a răspunde cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat sau obligația de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Or, în speță, se constată că recurenta, în calitatea sa de asigurător, a executat necorespunzător obligațiile ce derivă din lege și ordinul mai sus citat, în condițiile în care, astfel cum rezultă din probatoriul administrat, pârâta a confirmat primirea cererii de avizare a daunei la data de 17 iulie 2014, iar prima ofertă de despăgubire a fost formulată la data de 1 aprilie 2015, cu depășirea termenului de trei luni de la avizarea evenimentului asigurat, prevăzut de art. 36 alin. (1) lit. a) din Norme.

În această situație, sancțiunea pentru nerespectarea obligațiilor stipulate la art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este cea prevăzută la art. 37 din același ordin sub forma penalizărilor de întârziere.

În speță nu sunt incidente dispozițiile art. 74 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011(1)potrivit căruia " In cazurile in care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asiguratorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătorești ramase definitivă" și nici cele ale art. 36 alin. (5) din același act normativ, întrucât ne aflăm în situația avizării de daună anterior promovării cererii de chemare în judecată, caz în care penalizările de întârziere se stabilesc în condițiile art. 36 și 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. București împotriva deciziei civile nr. 893/A din 19 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iunie 2020.