ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1005/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 09 martie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta societatea B. ROMÂNIA ASIGURARE - REASIGURARE S.A. solicitând, în contradictoriu și cu intervenientul forțat C., obligarea pârâtei la plata sumei de 144.197 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri materiale și morale, precum și la plata penalităților de întârziere în procent de 0,2% din despăgubirile datorate pentru fiecare zi de întârziere de la momentul avizării producerii accidentului, și anume de la data de 10.12.2013, și până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 536 din 27 februarie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte cererea; a obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor sume: 1.091 euro, despăgubiri pentru daune materiale, sumă care urmează să fie plătită reclamantului în funcție de cursul B.N.R. euro-leu de la data efectuării plății; 10.000 euro, despăgubiri pentru daune morale, sumă care urmează să fie plătită reclamantului în funcție de cursul B.N.R. euro-leu de la data efectuării plății.

A obligat pârâta la plata către reclamant a penalităților de întârziere aferente daunelor materiale și morale în procent de 0,1% pe zi de întârziere, după 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de instanța penală (începând cu data de 17.04.2017).

A respins în rest cererea de chemare în judecată ca nefondată.

A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu de avocat, proporțional cu partea din acțiune admisă.

Prin decizia civilă nr. 1790A din 01 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul principal declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 536 din 27 februarie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C. și cu apelanta-pârâtă B. S.A.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 16.667 euro (în echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plății), reprezentând despăgubiri pentru daune morale, precum și a sumelor de 3.891 euro (în echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plății) și de 4.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate.

A fost respinsă excepția inadmisibilității apelului incident declarat de apelanta B. S.A.

A fost respins apelul incident declarat de apelanta B. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, recurentul-reclamant arată că, în ceea ce privește excepția inadmisibilității apelului incident formulat de asigurător, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 472 și ale art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., respingând în mod nelegal excepția invocată.

Recurentul-reclamant susține că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale mai sus menționate, rezultă că apelul împotriva considerentelor hotărârii nu poate fi declarat decât pe cale principală și nu pe cale incidentală.

Potrivit recurentului-reclamant, apelul incident exercitat de asigurător în prezenta cauză, are caracter accesoriu în raport de apelul principal declarat de reclamant, existând riscul pentru pârâtă, de a i se înrăutăți situația prin eventuala admitere a apelului principal, având interesul de a formula o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii apelate. Caracterul accesoriu este dat de dispozițiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., din care rezultă dependența soluției date apelului incident de soluția dată de instanță apelului principal.

Solicită instanței de recurs să observe că, în cauza de față, părțile au vizat prin formularea apelurilor, capete de cerere diferite, astfel: prin motivele de apel formulate pe calea apelului principal, în conformitate cu art. 470 C. proc. civ., reclamantul a criticat soluția instanței de fond din perspectiva aprecierii asupra capetelor de cerere ce privesc daunele morale și materiale, iar pârâta, prin apelul său incident, întemeiat pe dispozițiile art. 472 C. proc. civ., a solicitat reformarea sentinței sub aspectul înlăturării penalităților de întârziere.

Ca atare, se constată că ar fi putut exista riscul unei soluții defavorabile pârâtei numai în privința deciziei privind despăgubirile morale și materiale, criticate de reclamant prin apelul principal, deoarece motivele apelului incident formulat de pârâtă trebuie să se circumscrie limitelor de devoluțiune stabilite prin apelul principal, neputându-se schimba ceea ce nu a fost criticat, întrucât a intrat în putere de lucru judecat.

În aceste condiții, recurentul-reclamant apreciază că apelul incident declarat de pârâtă ar fi fost admisibil numai în limitele criticilor din apelul principal, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 472 alin. (1), art. 470 și art. 461 C. proc. civ., apelul pârâtei nu a fost unul incident, ci unul principal.

În condițiile în care, potrivit dispozițiilor legale, apelul incident nu poate fi exercitat decât în limitele apelului principal, întrucât nu poate fi soluționat decât în limitele în care se judecă apelul declarat de partea potrivnică, recurentul-reclamant consideră că apelul incident formulat de pârâtă trebuia apreciat ca inadmisibil.

O altă critică vizează faptul că, în ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile morale, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1.385, art. 1.391, art. 58, art. 61, art. 252, art. 1.355 C. civ. și art. 34 din Constituția României.

Recurentul-reclamant apreciază că limitarea cuantumului despăgubirilor morale la suma de 16.667 euro, contravine normelor de drept material arătate.

Potrivit recurentului-reclamant, transpunerea textelor legale reprezentate de art. 1.385, art. 1.391 și art. 1.355 C. civ. și a celorlalte norme mai sus citate la speța dedusă judecății, s-a realizat în mod nelegal prin decizia recurată, deoarece curtea de apel și-a întemeiat soluția nu pe restrângerea posibilităților de viață profesională și socială a victimei, ori prin raportare la prejudiciile cauzate integrității sale - așa cum impuneau normele de drept material în vigoare la momentul judecății și așa cum sunt reținute aceste elemente în raportul medico-legal realizat și celelalte documente medicale eliberate reclamantului, ci pe un element nelegal, ce nu exprimă în niciun fel consecințele definitive ale accidentului rutier produs în data de 22.08.2009, prin raportare exclusiv la practica depusă de asigurător în dosar.

Recurentul-reclamant arată că, potrivit criteriilor recunoscute și consacrate ce privesc dreptul la despăgubire la stabilirea daunelor morale, urmează a fi avute în vedere gravitatea leziunilor suferite, vârsta victimei la momentul accidentului, consecințele pe care acestea le-au produs asupra sănătății, dar și asupra vieții de familie și sociale, posibilitatea pentru victimă de a reveni la viața anterioară accidentului, precum și necesitatea de a-i fi îmbunătățite condițiile de viață, suferințele de ordin psihic. Cu toate acestea, instanța de apel a motivat hotărârea pronunțată asupra acestui capăt de cerere, în mod nelegal, prin raportare la practica depusă de asigurător, încălcând astfel art. 61 C. civ.

În opinia recurentului-reclamant, nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel este evidentă și prin prisma faptului că singurul criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirii, impus de prevederile legale în vigoare, este acela al întinderii prejudiciului adus victimei, nu în raport de hotărârile pronunțate în alte cauze.

Recurentul-reclamant apreciază că, în cadrul deciziei pronunțate, instanța de apel a refuzat să dea valoare susținerilor sale, probate cu înscrisuri medicale și declarațiile martorului audiat, referitoare la aspecte ce privesc schimbarea semnificativă a modului de viață și suferința din momentul accidentului și cea care a urmat în lunga perioadă de recuperare și, totodată, pierderea posibilității de a se bucura de o viață normală, corespunzătoare vârstei sale.

Recurentul-reclamant invocă și decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea Constituțională și art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, potrivit căruia "daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România", nicidecum cu o jurisprudență selectivă, favorabilă numai uneia dintre părți.

Totodată, recurentul-reclamant apreciază că instanța de apel a aplicat greșit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit), în ce privește modul de cuantificare a daunelor morale, încălcând, astfel, principiul reparării integrale a prejudiciului instituit prin art. 1.385 C. civ.

Recurentul-reclamant arată că a suferit în data de 22.08.2009 un accident rutier soldat cu politraumatism, cu fractură antebraț drept 1/3 superioară cu deplasare, deficiență funcțională gravă de natura ortopedică, necesitând 80-90 de zile de îngrijiri medicale. Vătămările suferite, fizice și emoționale, având caracter de lungă durată, au determinat pierderea posibilității de a se îngriji singur, a capacității de muncă, temporar și reducerea semnificativă a capacității adaptative.

Totodată, recurentul-reclamant susține că diagnosticele grave stabilite inițial sunt confirmate de toate examinările ortopedice și de recuperare și confirmate prin declarația martorului audiat, imposibilitatea victimei de a mai reveni la viața anterioară accidentului și faptul că acesta este departe de a fi recuperat, reprezentând o realitate ce este confirmată medical și prin referatul-depus la dosar.

În acest context, recurentul-reclamant susține că motivul de nelegalitate vizează nu doar nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor legale mai sus enunțate cu privire la repararea integrală a prejudiciului nepatrimonial sub toate aspectele sale, ci și încălcarea normelor legale ce impun respectarea forței probante a concluziilor raportului medico-legal și a celorlalte documente medicale a căror putere doveditoare este stabilită prin lege.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului, iar în secundar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, a fost preschimbat din oficiu termenul de judecată stabilit pentru data de 13 ianuarie 2021, la data de 24 februarie 2021, în complet de filtru.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul, fixând termen la 14 aprilie 2021, în ședință publică.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant, Înalta Curte reține următoarele:

Deși recurentul-reclamant a invocat nelegala soluționare a excepției inadmisibilității apelului incident declarat de intimata-pârâtă, în raport de dispozițiile art. 472 și ale art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., critică ce se circumscrie motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte nu va proceda la analiza acestui motiv de casare, recurentul-reclamant, prin apărător, arătând că nu mai înțelege să susțină aceste critici.

Motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Sub aspectul motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că analiza motivelor de apel invocate de reclamant a fost realizată în condiții de legalitate, nefiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Se constată că a fost respectată cerința unui proces echitabil, care presupune ca o instanță internă să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, susținerile părților fiind examinate de către instanță, procedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

În consecință, din considerentele necontradictorii expuse de către instanța de apel rezultă care sunt argumentele ce au stat la baza pronunțării hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale.

Recurentul-reclamant a invocat și motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că, deși recurentul-reclamant, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.385, art. 1.391, art. 61, art. 58, art. 252, art. 1.355 C. civ., art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, în expunerea argumentelor face trimitere la situația de fapt, la probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, expertiza medico-legală, declarația de martor, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel.

Se tinde, așadar, inclusiv prin invocarea deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2018 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1790A din 1 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1790A din 1 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2021.