ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1121/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița- Năsăud, la data de 25 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. (în calitate de asigurator RCA) și pe intervenientul forțat D. (în calitate de persoană responsabilă de producerea accidentului rutier), solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 RON către reclamantul A., reprezentând despăgubirile cuvenite cu titlu de daune morale ca urmare a evenimentului rutier din data de 02.09.2012; a sumei de 3.767,82 EURO, echivalent în RON, în favoarea reclamantei B., reprezentând despăgubiri materiale care constau în cheltuielile medicale directe și accesorii ca urmare a evenimentului rutier care a avut loc în data de 02.09.2012; obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON către reclamanta B., reprezentând despăgubirile cuvenite cu titlu de daune morale ca urmare a evenimentului rutier din data de 02.09.2012; obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamanților a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi din sumele indicate anterior, de la data de 14.09.2015 (data expirării celor 10 zile în care trebuia făcută plata despăgubirilor) și până la data plății efective a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 271/2019 din 13 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, al Tribunalului Bistrița- Năsăud – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și intervenientul forțat D. și, în consecință: pârâta C. S.A. a fost obligată să plătească reclamanților, cu titlu de despăgubiri, următoarele sume:- reclamantului A. suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale;- reclamantei B. suma de 30.000 RON cu titlu de daune morale și echivalentul în RON al sumei de 3767,82 euro-daune materiale; pârâta a fost obligată să plătească reclamanților penalități de întârziere în cuantum de 0,2%/zi din sumele indicate mai sus, începând cu data de 14.09.2015 și până la data plății efective a acestor sume; pârâta C. S.A. a fost obligată să plătească reclamanților cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 1.500 RON, reprezentând onorariul avocațial; suma de 300,7 RON și echivalentul în RON al sumei de 680 euro, cu titlu de cheltuieli de deplasare, contravaloare examen medico-legal și certificate medico-legale.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Societatea C. S.A.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 445/2020 din 29 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins apelul declarat de S.C. C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 271 din 13.11.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bistrița-Năsăud, pe care a menținut-o în întregime, și a obligat apelanta să plătească intimaților B. și A. suma de 1500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta Societatea C. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecare în faza apelului.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, în esență, următoarele:

În ceea ce privește capătul din cererea de apel formulată de pârâtă cu privire la reducerea cuantumului daunelor materiale acordate de prima instanță, decizia apare ca nemotivată, considerentele privind acest petit lipsind cu desăvârșire.

Recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel considerând în mod nejustificat că momentul de la care intimații-reclamanți au cunoscut paguba și pe cel care răspunde ea este ulterior producerii accidentului, respectiv abia începând cu data ordonanței de clasare dată în dosarul penal.

Or, având în vedere că intimații-reclamanți au adresat către asigurător o solicitare de despăgubire pentru prejudiciul produs prin accidentul rutier încă de la data de 02.09.2015, deci, înainte de momentul clasării cauzei în dosarul penal, este inacceptabilă susținerea că intimații - reclamanți au luat cunoștință de cel care răspunde de paguba creată abia la data de 09.02.2017 (data ordonanței de clasare).

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 36 alin. (1), art. 36 alin. (5) și art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, și a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, considerând, în mod nelegal, că în măsura în care asiguratul se adresează asigurătorului, prevederile art. 36 alin. (5) nu mai sunt aplicabile, respectiv că penalitățile de întârziere nu ar începe să curgă în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Prin aceste considerente instanța de apel încalcă principiul ubi lex non distinauit. nec nos distinauere debemus, întrucât nici prevederile art. 36, nici prevederile art. 37 din Normele C.S.A. nr. 14/2011 nu disting între situația în care asiguratul s-a adresat mai întâi asigurătorului, înainte de a promova o acțiune în justiție, și situația în care asiguratul se adresează în mod direct instanței judecătorești.

Or, din moment ce art. 36 alin. (1) îi conferă asigurătorului posibilitatea de a refuza plata, recurenta-pârâtă arată că nu înțelege de ce în această ipoteză prevederile art. 36 alin. (5) nu ar fi aplicabile: unde legea nu distinge, nici judecătorul nu ar trebui să distingă, distincția făcută de instanța de apel fiind artificială și contravenind atât spiritului, cât si literei legii.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre o neîndeplinire a obligațiilor pârâtei, refuzul C. încadrându-se în limitele legale și jurisprudențiale în materia asigurării RCA. De altfel, problema prescripției în prezenta cauză este una extrem de delicată și care poartă nuanțe dificil de deslușit chiar pentru instanța de judecată, soluția contestării existenței dreptului la despăgubire într-o asemenea situație de către asigurător fiind una firească și judicioasă, iar în asemenea cazuri este necesară intervenția instanței de judecată.

Apărarea în cauză

Intimații-reclamanți A. și B. nu au formulat întâmpinare în recurs.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 16 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți. Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 20 ianuarie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 12 mai 2022, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin primul motiv de recurs invocat, subsumat prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., dar care, în realitate, se încadrează în pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat critici care vizează nemotivarea hotărârii atacate, susținând că prin decizia dată instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, hotărârea acesteia necuprinzând motivele pe care se întemeiază.

Acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele în care, potrivit textului invocat, se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține că obligația primei instanței de a motiva hotărârea pe care a pronunțat-o privește, în esență, analiza susținerilor părților, cu arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a respins apelul pârâtei, criterii legale pe care decizia recurată le îndeplinește.

Recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată este afectată de viciul nemotivării, întrucât "deși Curtea de Apel Cluj a respins în integralitate apelul formulat de pârâtă, nu a motivat în niciun fel respingerea capătului de cerere referitor la solicitarea de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată cu privire la daunele materiale acordate prin hotărârea primei instanțe", ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Susținerea acesteia este nefondată.

În realitate, decizia din apel respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prezentând în considerente susținerile părților, expunerea situației de fapt cu trimitere la mijloacele de probă administrate în ambele faze procesuale, motivele de fapt și de drept pentru care a considerat caracterul nefondat al criticilor ce învestiseră instanța prin apelul formulat de pârâtă, inclusiv în referire la solicitarea de respingere a cererii de chemare în judecată cu privire la daunele materiale acordate prin hotărârea primei instanțe.

Cu referire punctuală la criticile părților, instanța de apel a analizat prioritar aspectele invocate, privitoare la despăgubirile cuvenite intimaților- reclamanți pentru prejudiciile suferite, atât cu titlu de daune materiale, cât și cu titlu de daune morale, precum și criticile din apel formulate, considerentele instanței regăsindu-se pe larg la paginile 20 – 23 ale hotărârii.

Împrejurarea că instanța de apel are același raționament juridic cu cel al primei instanțe nu este rezultatul nemotivării, cum nefondat se susține de către recurenta-pârâtă, ci al constatării caracterului nefondat al criticilor din apel formulate, care a reiterat aceleași apărări ca la fond și care n-au fost validate cu ocazia controlului judiciar din apel. Aceasta, în contextul în care, identificând elementele de fapt ale pricinii pe baza probelor administrate, instanța de apel demonstrează de ce consideră ca fiind legal acordate despăgubirile de către prima instanță.

Mai mult decât atât, motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța de a răspunde tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de apel, raportându-se la prevederile legale incidente, a prezentat toate elementele esențiale care au condus la concluzia că cererea de apel nu este întemeiată și a analizat susținerile formulate procedând, la verificarea situației de fapt a cauzei, pe care a încadrat-o în drept.

Din acest punct de vedere, hotărârea recurată nu ignoră principiile și normele procesuale care guvernează litigiul civil, iar instanța de apel nu a comis o ignorare a probelor cauzei sau un deficit de motivare care să determine nelegalitatea soluției.

Deosebit de aceasta, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a formulat în fața instanței de apel cerere de completare a deciziei obiect al recursului de față, solicitând instanței să se pronunțe cu privire la capătul de cerere formulat de aceasta în cadrul căii ordinare de atac prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată în ceea ce privește daunele materiale acordate de prima instanță.

Cererea recurentei-pârâte a fost respinsă, însă, ca inadmisibilă, iar Curtea a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, întrucât deși prin apelul declarat C. S.A. a solicitat admiterea apelului cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă în principal, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată în privința capătului de cerere privind acordarea penalităților de întârziere, a daunelor materiale acordate prin hotărârea instanței de fond și reducerea despăgubirilor morale acordate prin sentință, în pronunțarea deciziei civile nr. 445 din 29.09.2020 instanța de apel a analizat toate criticile formulate și, implicit, toate capetele de cerere ce au făcut obiectul învestirii primei instanțe, pronunțând în final o soluție de respingere a apelului.

Totodată, s-a mai reținut că, "Prin aceasta, Curtea s-a referit inclusiv la cuantumul daunelor materiale care au fost acordate în primă instanță, astfel încât procedura completării hotărârii nu este incidentă în situația în care instanța de apel (respingând apelul) ar fi omis să se pronunțe asupra unor solicitări din cererea de apel, ceea ce nu este cazul, întrucât atât în dispozitiv, cât și în considerente, instanța s-a pronunțat cu privire la daunele materiale a căror completare se solicită. În ipoteza în care ar fi fost întrunită cerința impusă de lege în sensul celor solicitate de petentă, soluția ar fi trebuit să fie de admitere în parte a apelului, așa încât prin decizia de completare instanța nu poate contrazice ceea ce deja anterior a pronunțat, astfel încât cererea de completare apare ca inadmisibilă pentru neîntrunirea condițiilor impuse de dispozițiile art. 444 C. proc. civ..".

Astfel fiind, pentru toate argumentele reținute mai sus, Înalta Curte va respinge primul motiv de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile circumscrise acestui motiv fiind nefondate, încât nu se poate reține încălcarea vreunei reguli de procedură de către instanța de apel din perspectiva nemotivării hotărârii judecătorești pronunțate.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-pârâtă a susținut, într-o primă critică, aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, afirmând că instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 2528 C. civ., considerând în mod neîntemeiat că momentul de la care intimații-reclamanți au cunoscut atât paguba, cât și persoana responsabilă de aceasta este data pronunțării ordonanței de clasare.

Examinând acest motiv de casare, instanța supremă stabilește că, în privința începutului cursului prescripției extinctive, sunt aplicabile dispozițiile art. 2523 și art. 2528 alin. (1) C. civ.

În acest sens, deși dreptul subiectiv la reparație se naște în patrimoniul celui păgubit încă de la data producerii faptului juridic cu caracter ilicit cu consecințe prejudiciabile, totuși, prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă numai din momentul în care partea păgubită poate acționa juridic, în mod util.

Din acest punct de vedere, art. 2528 alin. (1) C. civ. statuează că prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Sub aspectul momentului începerii curgerii termenului de prescripție, Înalta Curte constată că acesta nu este marcat de data producerii accidentului, cum nefondat se pretinde de către recurenta-pârâtă, în cauză nerezultând că intimații-reclamanți au cunoscut sau ar fi trebuit că cunoască elementele atragerii răspunderii civile delictuale încă de la acest moment.

Termenul de prescripție începe să curgă, într-adevăr, de la două momente alternative potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ.: unul subiectiv, reprezentat de momentul în care păgubitul a cunoscut paguba și persoana care răspunde de ea, respectiv unul obiectiv, reprezentat de momentul în care păgubitul trebuia să cunoască aceste elemente.

Înalta Curte subliniază, contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă că, în acord cu dispozițiile de drept aplicabile - art. 2528 alin. (1) C. civ. -, data evenimentului păgubitor poate fi considerată relevantă ca moment al începutului prescripției numai în măsura în care ea se confundă cu momentul cunoașterii prejudiciului și al persoanei considerate vinovate de către cel interesat să acționeze.

În niciun caz nu se poate aprecia că persoana prejudiciată a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, înainte de ordonanța de clasare, identitatea persoanei vinovate de producerea accidentului și, în consecință, de producerea pagubelor, în condițiile în care în accident au fost implicate două autoturisme, iar intimații- reclamanți nu au avut calitatea de conducător al vreunuia dintre cele două autoturisme, ci au avut calitatea de pasager.

Se cuvine subliniat că dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. impun, pe lângă cunoașterea persoanei responsabile de către cel vătămat prin fapta prejudiciabilă, adică identificarea acestuia în sensul considerat de cel păgubit, și stabilirea persoanei vinovate în mod incontestabil, acest element constituind o componentă a cercetării judecătorești; numai organului judiciar îi revine competența de a statua asupra acestui fapt, ca element juridic al răspunderii civile delictuale, neputându-se îngădui ca persoana vătămată doar să fie în măsură să indice persoana considerată vinovată, printr-o cunoaștere, pe baza unor date apreciate personal, a celui pe care îl consideră responsabil.

În consecință, față de modalitatea de producere a accidentului, care a implicat două autoturisme, față de calitatea intimaților de pasager, și nu de conducător auto al vreunuia dintre autoturisme, nu se poate reține că aceștia au cunoscut sau că trebuia să cunoască persoana vinovată încă de la data producerii accidentului; persoana vinovată nu se putea stabili de la data producerii accidentului, acesta neavând un caracter complex, dinamica accidentului și regulile încălcate de conducătorul vinovat neputând fi stabilite la acel moment.

În ce privește susținerea recurentei-pârâte, că intimații-reclamanți au adresat către societatea de asigurare o solicitare de despăgubiri pentru prejudiciul produs prin accidentul rutier încă de la data de 02.09.2015, deci înainte de momentul clasării cauzei în dosarul penal și, astfel, este de neacceptat că aceștia au luat cunoștință de cel care răspunde de paguba creată abia începând cu data de 09.02.2017 (data ordonanței de clasare), Înalta Curte reține că nici aceasta nu poate fi primită.

Este lipsită de relevanță data la care intimații-reclamanți, persoane prejudiciate prin accident, au adresat o cerere de despăgubiri asigurătorului RCA, relevanță prezentând, așa cum s-a arătat mai sus, data la care aceștia au cunoscut sau trebuia să cunoască, cu exactitate, persoana vinovată.

În lipsa acestei cunoașteri, intimații-reclamanți nu puteau formula cererea de chemare în judecată, care apoi să fie suspendată până la încheierea dosarului penal, în caz contrar putând fi ținuți a suporta cheltuieli de judecată față de pârâtă.

Așadar, pe baza tuturor celor relevate, Înalta Curte înlătură motivul de recurs referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează, în acest caz, momentul începutului termenului de prescripție, subliniind că instanța de apel nu a comis o încălcare sau aplicare greșită a legii în stabilirea faptului că acest moment este marcat de data finalizării anchetei penale și, pe cale de consecință, data la care intimaților-reclamanți le-a fost comunicată ordonanța procurorului de caz.

De asemenea, tot în susținerea motivului de recurs invocat, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., recurenta- pârâtă a criticat interpretarea și aplicarea în mod greșit de către instanța de apel a prevederilor art. 36 alin. (1), art. 36 alin. (5) și art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în ce privește penalitățile de întârziere.

Recurenta- pârâtă consideră că, din moment ce art. 36 alin. (1) îi conferă asigurătorului posibilitatea de a refuza plata, nu înțelege de ce în această ipoteză prevederile art. 36 alin. (5) nu ar fi aplicabile, unde legea nu distinge, nici judecătorul nu ar trebui să distingă, recurenta afirmând că se impunea obligarea sa la plata despăgubirilor de la data primirii hotărârii judecătorești definitive cu privire la suma datorată.

Critica este nefondată întrucât prin formularea acesteia recurenta-pârâtă ignoră motivul instituirii penalităților de către legiuitor, respectiv sancționarea atitudinii culpabile a asigurătorului care, fie nu plătește la termen despăgubirea, fie nu își execută obligația de a răspunde cererii de avizare de daună în termenul stabilit de lege.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, acordate de către instanța de fond, de la data de 14.09.2015, și menținute de către instanța de apel, acestea sunt pe deplin justificate.

Conform dispozițiilor art. 36 din Ordinul 14/2011 al C.S.A. "(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

Această ultimă ipoteză este incidentă în speță, întrucât recurenta-pârâtă nu s-a conformat dispozițiilor legale de a emite un răspuns în termen de 3 luni de la avizarea cu privire la evenimentul asigurat de către intimații-reclamanți, data înregistrării cererii de despăgubire, depuse de intimați la 02.09.2015.

Acest termen, reglementat prin art. 36 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 14/2011, este termenul înlăuntrul căruia se impunea ca asigurătorul să răspundă persoanei notificatoare, neîndeplinirea acestei obligații pe care legea a stabilit-o în sarcina sa, aceea de exprimare a unei manifestări de voință cu privire la pretențiile de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat în termenul de 3 luni de la înregistrarea unei atare cereri dând naștere dreptului asiguratului de a obține penalitățile de întârziere, în temeiul prevederilor art. 37 din același act normativ.

În cuprinsul art. 37 din Norma A.S.F. nr. 14/2011 se regăsește sancțiunea pentru nerespectarea obligației menționate a asigurătorului RCA, în sensul că dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36, sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

În situația de față, penalitățile stabilite nu au sancționat faptul că recurenta-pârâtă nu a plătit la termen despăgubirea, ci faptul că aceasta nu a întocmit o ofertă de despăgubiri în termenul defipt de lege, de 3 luni de la data înregistrării cererii de despăgubire, pentru a dovedi disponibilitatea sa de rezolvare pe cale amiabilă a dosarului de daună, conform prescripției legale.

Ca atare, este eronată susținerea recurentei cum că penalitățile se impuneau a fi stabilite de la momentul individualizării prejudiciului, respectiv de la data rămânerii definitive și comunicării hotărârii judecătorești în cauză.

Căci, contrar susținerilor acesteia referitoare la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 14/2011 și la distincția conferită de prevederile art. 36 alin. (5) din același act normativ, în acord cu raționamentul instanței de apel, Înalta Curte constată că textul legal antemenționat are un conținut explicit, în cuprinsul acestuia prevăzându-se în mod expres că, "în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat ..., asigurătorul RCA este obligat" fie să răspundă asiguratului prin formularea unei oferte de despăgubire justificate, fie să notifice părții motivele pentru care cererea nu a aprobat, în totalitate sau în parte, pretențiile celui păgubit.

Astfel, legea stabilește coordonatele în care trebuie îndeplinită obligația de despăgubire a asigurătorului RCA, respectiv termenele de soluționare a cererii de despăgubire și procedura necesar a fi respectată, sancțiunea pentru nerespectarea acestor obligații fiind prevăzută la art. 37 din aceeași normă, sub forma unor penalități de întârziere.

Neîndeplinirea obligației pe care legea a stabilit-o în sarcina asigurătorului, aceea de exprimare a unei manifestări de voință cu privire la pretențiile de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat în termenul de 3 luni de la înregistrarea unei atare cereri a condus la nașterea dreptului asiguratului de a obține penalitățile de întârziere, în temeiul prevederilor art. 37 din același act normativ.

Astfel, orice raportare a recurentei-pârâte la o dată care este ulterioară termenului prevăzut de art. 37 din Norma ASF nu prezintă relevanță.

Cât privește dispozițiile art. 36 alin. (5) din Norma ASF nr. 14/2011, de asemenea, evocate de recurenta-pârâtă, este în spiritul unei interpretări logice a textului ca în ipoteza în care asigurătorul nu a solicitat în scris documente suplimentare celor atașate cererii de despăgubire și nici nu a notificat intimaților-reclamanți respingerea (totală sau parțială) a pretenției din cererea de despăgubire, scadența obligației de plată a despăgubirii să nu poată fi stabilită în considerarea reperului "data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.".

Așadar, recurenta-pârâtă nu poate invoca în favoarea sa dispozițiile art. 36 alin. (5) din Norma ASF nr. 14/2011 dat fiind că nu a întreprins, în termenul prevăzut la alin. (1), demersul de a comunica solicitanților intimați-reclamanți imposibilitatea de stabilire a elementelor răspunderii pe baza înscrisurilor anexate cererii de despăgubire și nici nu a solicitat acestora documente suplimentare, sugerând prin conduita adoptată suficiența elementelor necesare în vederea stabilirii răspunderii și cuantificării daunei.

Ca atare, dispozițiile art. 36 alin. (5) din Norma ASF nr. 14/2011 nu pot fi aplicabile speței, în condițiile în care prin aceste norme se reglementează ipoteza stabilirii despăgubirii pe cale judiciară, câtă vreme, în speță, nu s-au reținut asemenea motive de natură a constitui pentru recurentă un impediment pentru a-și îndeplini obligațiile prevăzute de art. 36 alin. (1) din aceeași normă.

Recurenta-pârâtă nu poate să-și invoce propria culpă în eșuarea procedurii amiabile pentru a obține avantajul scutirii de la plata penalităților de întârziere sau acordarea acestora numai după un anumit moment, cât timp stabilirea despăgubirii pe cale judiciară se datorează exclusiv pasivității manifestate de aceasta vreme de 3 luni de la avizarea daunei.

Nu mai mult decât atât, este important a sublinia că din întreaga formulare a normelor legale incidente rezultă cât se poate de clar că aceste penalizări nu reprezintă simple accesorii/dobânzi ale obligației de plată a despăgubirii (obligația de a da); dimpotrivă, ele reprezintă sancțiuni/pedepse civile ale încălcării de către asigurători îndeosebi a unei obligații de a face, respectiv obligația de soluționare a avizării dosarului de daună într-un anumit termen.

Penalizările intervin în momentul în care obligația de a face se consideră nerealizată- în speța de față, la momentul expirării termenului "de cel mult 3 luni" în care asigurătorul era obligat să iasă din pasivitate într-una din modalitățile expres prevăzute.

Dimpotrivă, prin invocarea acestei critici recurenta-pârâtă se poate considera că realizează o încălcare a principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, câtă vreme art. 37 din Norma ASF nr. 14/2011 nu prevede că penalitățile sunt datorate pentru nerespectarea doar a obligației prevăzute la alin. (5) al art. 36, ci a tuturor obligațiilor și termenelor prevăzute de art. 36 din normă.

În fine, în ceea ce privește deciziile de speță invocate de recurentă în fundamentarea criticilor formulate, acestea nu pot fi avute în vedere spre a stabili nelegalitatea deciziei ce face obiectul controlului judiciar în prezentul recurs.

Fără a nega importanța unei jurisprudențe unitare pe probleme determinate de drept, trebuie menționat că astfel de decizii, nefiind obligatorii pentru instanțele învestite cu cauze similare, au doar caracter orientativ.

Pe de altă parte, hotărârile judecătorești invocate vizează ipoteze diferite de cea în litigiu (în acele dosare fie asigurătorul a făcut o ofertă de despăgubire în termenul de 3 luni, însă nu a existat un acord între părți cu privire la suma propusă, fie asigurătorul a solicitat documente suplimentare, pe când în prezenta speță, așa cum s-a reținut anterior, asigurătorul nu a formulat un răspuns în cadrul dosarului de daună), context în care nu pot constitui suportul constatării nelegalității deciziei pronunțate de instanța de apel în cauza pendinte.

Ca atare, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, față de toate cele reținute anterior, constatându-se că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 5.074,04 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform documentelor justificative existente la filele 186–190 din dosar.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 445/2020 din 29 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj– secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.A. să plătească intimatului-reclamant A. suma de 5.074,04 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2022.