ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1430/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la 28 aprilie 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 210.000 RON reprezentând despăgubirile cuvenite cu titlu de daune morale ca urmare a evenimentului rutier din 10 iulie 2015, obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi din sumele indicate anterior, de la data de 16 aprilie 2016 (data expirării termenului legal de soluționare a cererii de despăgubiri) și până la data plății efective a debitului principal; cu cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru, onorariu de avocat și alte cheltuieli asimilate cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 537/2018 din 7 noiembrie 2018, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C.; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la suma de 50.000 RON, de la data de 16 aprilie 2016 până la data plății efective; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.105 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru; a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost obligat reclamantul la plata către intervenient a sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 49/A/2019 din 15 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 537 din 7 noiembrie 2018 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantului A. de la suma de 50.000 RON la suma de 40.000 RON; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.805 RON cheltuieli de judecată în primă instanță; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței; a fost respins ca lipsit de interes apelul declarat de intervenientul C.; au fost obligați apelanții la plata către reclamant a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, parțiale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă critică decizia atacată, în temeiul art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., și susține că, prin considerentele reținute, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile din Norma ASF nr. 23/2014, referitoare la acordarea penalităților de întârziere, considerând, în mod nelegal, că, în măsura în care asiguratul se adresează asigurătorului, prevederile art. 37 alin. (4) nu mai sunt aplicabile, respectiv că penalitățile de întârziere nu încep să curgă în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Arată că, prin aceste considerente, instanța de apel încalcă principiul ubi lex non distinguit nec nos distiguere debemus, întrucât nici prevederile art. 37, nici cele ale art. 38 sau art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014 nu disting între situația în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acțiune în justiție și situația în care asiguratul se adresează în mod direct instanței judecătorești.

A invocat practica statornicită a instanțelor de judecată care au stabilit că penalitățile de întârziere încep să curgă din a 11-a zi după momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au stabilit despăgubirile a căror obligație de plată îi incumbă asigurătorului RCA, indiferent dacă a existat sau nu o avizare de daună la nivelul asigurătorului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 mai 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la 25 iunie 2020.

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursl declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta a criticat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acordarea penalităților de la data expirării termenului de avizare, susținând că penalitățile se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de stabilire a despăgubirilor.

Formulând o astfel de aserțiune, recurenta ignoră faptul că instituirea penalităților reprezintă o sancțiune pentru atitudinea culpabilă a asigurătorului care fie nu plătește la termen despăgubirea, fie nu își execută obligația de a răspunde cererii de avizare de daună în termenul defipt de lege.

În acest ultim caz se află recurenta care nu a răspuns în termenul de trei luni de la înregistrarea dosarului de daună, fiind sancționată însăși pasivitatea de care a dat dovadă în a încerca soluționarea cererii pe cale amiabilă.

În această situație, penalitățile acordate nu au sancționat faptul că recurenta nu a plătit la termen despăgubirea, ci faptul că nu a întocmit o ofertă de despăgubiri în termenul de 3 luni, pentru a dovedi disponibilitatea de rezolvare pe cale amiabilă a dosarului de daună, astfel cum era obligată prin lege.

Greșit susține recurenta că prevederile art. 37, art. 38 și ale art. 46 din Norma nr. 23/2014 nu disting între situația în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acțiune în justiție și situația în care asiguratul se adresează în mod direct instanței judecătorești. Dimpotrivă, acestea sunt menite a sancționa și atitudinea pasivă a asigurătorului care, în mod discreționar, nu răspunde solicitării de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă. În ipoteza în care aprecia că nu deținea suficiente date pentru a formula respectiva ofertă, asigurătorul era obligat să răspundă în acest sens. Or, în cauză, acesta a ignorat solicitarea, fiind pasibil de suportarea sancțiunii instituite de lege și în această ipoteză.

Astfel, potrivit art. 37 alin. (1) din Normă, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Art. 38 din normă sancționează cu plata penalităților neîndeplinirea oricăreia dintre cele două obligații.

Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în condițiile art. 46 din normă, printre altele, și atunci când nu există o înțelegere pe cale amiabilă încheiată potrivit art. 47 (care admite posibilitatea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor chiar și în ipoteza în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, în anumite condiții), dar și atunci când nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse.

În cauză, însă, s-a reținut culpa asigurătorului nu pentru că nu a încheiat un acord, verificându-se motivele refuzului, ci tocmai pentru că nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa, în sensul că nu a răspuns, în termenul de trei luni de la avizarea daunei, cererii reclamantului, printr-o ofertă de despăgubire, și nici nu a notificat motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau în parte, pretențiile de despăgubire.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 49/A din 15 martie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iulie 2020.