ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1956/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 03 martie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON de la data plății pentru suma de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale ca urmare a evenimentului rutier ce a avut loc la data de 22.04.2014, a sumei de 616 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune materiale; la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, raportate la suma datorată, de la data de 16.02.2015 (data expirării termenului legal de 10 zile) și până la executarea efectivă a obligației de plată, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 489 din 18 septembrie 2015, Tribunalul Cluj, secția Civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1758 din 8 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A și intervenientul forțat C.. Pârâta B. S.A. a fost obligată să plătească reclamantului A. suma de 616 RON, reprezentând daune materiale și suma de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plății, cu titlul de daune morale, precum și la plata unor penalități de întârziere de 0,2% pe fiecare zi de întârziere calculate asupra sumelor de 616 RON și 100.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plății, începând cu data de 16 februarie 2015 și până la data plății efective. Pârâta B. S.A. a fost obligată să plătească reclamantului suma de 9.066,26 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 573 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1758 din 8 noiembrie 2017, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în parte cererea și a fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantului C. suma de 40.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale. Au fost păstrate dispozițiile privind daunele materiale și penalitățile de întârziere. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 5.665 RON, cheltuieli de judecată la fond.

Împotriva acestei decizii, ambele părți au declarat recurs.

Un prim motiv de recurs invocat în susținerea cererii de recurs de recurentul-reclamant vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ. - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit recurentului-reclamant, deși instanța de apel a verificat și a cenzurat întinderea daunelor morale acordate de către prima instanță, nu a analizat sentința apelată prin prisma aplicării caracterului de sancțiune a nerespectării de către asigurător a termenului de 3 luni. Cu alte cuvinte, instanța de apel nu a verificat, în speță, modul în care prima instanță a făcut aplicarea unor norme de drept material, respectiv a art. 36 alin. (1)-(2) din Norme, respectiv, nu a învederat de ce interpretarea dată de prima instanță efectului respectivelor norme ar fi eronată/nelegală.

Potrivit recurentului-reclamant, în măsura în care un atare caracter de sancțiune ar fi reținut, efectul este tocmai acela că instanța de judecată nu mai e chemată - și nici măcar îndrituită - să facă o apreciere proprie a cuantumului daunelor morale, condițiile de aplicare a unei sancțiuni civile fiind diferite de cele ale atragerii răspunderii civile.

Un alt motiv de recurs vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 36 alin. (1)-(2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate că instanța de apel nu s-a pronunțat expres asupra aplicabilității normelor arătate, recurentul-reclamant consideră că, în mod necesar, soluția pronunțată a modificat sentința și sub acest aspect.

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel, în analiza făcută penalităților de întârziere, a concluzionat în mod corect că societatea de asigurare a încălcat obligația de a oferi un răspuns motivat în termenul impus de lege, dând dovadă de pasivitate. Or, plecând de la această premisă fundamentală, a existenței conduitei pasive ilicite a pârâtei, devine aplicabilă reglementarea de la alin. (2) al art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Recurentul-reclamant consideră că textul normativ obligă asigurătorul să rezolve în concret cererea de despăgubire în cel mult trei luni de la primirea acesteia și că, în acele situații în care nu procedează ca atare, el este ținut la plata pretenției, rațiunea fiind identică și în ce privește cuantumul (odată ce obligația asigurătorului de a da o rezolvare subzistă și în ipoteza în care el nu acceptă integral pretențiile din cererea de despăgubire).

Cu alte cuvinte, textul instituie o adevărată prezumție irefragabilă de achiesare a asigurătorului la pretențiile persoanei vătămate în cazul în care el nu răspunde - în orice mod - acestor pretenții în termenul de 3 luni.

Având în vedere aceste norme clare, recurentul-reclamant apreciază că debitul pretins prin acțiune este cert, lichid și exigibil, fără a fi nevoie de alte argumente și dovezi, și fără a fi necesară o evaluare proprie a câtimii daunei morale din partea instanței de judecată.

În acest context, recurentul-reclamant consideră că prezenta speță nu se circumscrie ipotezelor prevăzute la art. 45 din Norme, în care despăgubirea se stabilește doar pe cale judecătorească.

Astfel, în cadrul prezentului litigiu reclamantul trebuia numai să facă dovada că: sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale în persoana autorului; are calitatea de parte prejudiciată; a notificat asigurătorul pentru plata despăgubirii și suma solicitată nu depășește plafonul maxim prevăzut de normele incidente; asigurătorul nu a răspuns notificării în termenul de 3 luni (obligația lui fiind de a răspunde inclusiv atunci când acceptă o despăgubire parțială).

Potrivit recurentului-reclamant, toate aceste condiții sunt îndeplinite în speță, art. 36 alin. (1)-(2) din Norme având, pe lângă rolul reparator, și un rol punitiv, sancționator la adresa acelor asigurători care nu răspund notificărilor în termenul de 3 luni.

Acest rol de pedeapsă civilă ce sancționează lipsa culpabilă a răspunsului exclude regula ca suma notificată să corespundă prejudiciului efectiv încercat, doar despăgubirile civile fiind supuse respectivei reguli.

În opinia recurentului-reclamant, ignorarea completă de către instanța de apel a normelor invocate înseamnă efectiv lipsirea lor de conținut, de aplicabilitate și de scop (disciplinarea asigurătorilor).

Recurentul-reclamant arată că aceste dispoziții au fost adoptate în scopul implementării în dreptul intern a unor reglementari europene, făcând trimitere la art. 22 din Directiva 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi.

O altă critică vizează încălcarea de către instanța de apel, la acordarea daunelor morale, a principiul legal constând în aceea că întinderea despăgubirii trebuie să fie echivalentă cu cea a daunei suferite (art. 1.385 alin. (1) C. civ.).

Recurentul-reclamant arată că, deși situația de fapt a fost corect reținută, suma acordată de prima instanță de control judiciar cu titlu de despăgubiri morale nu reprezintă o reparație integrală a prejudiciului suferit, ci doar una parțială, sens în care decizia recurată apare ca fiind nelegală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În susținerea recursului declarat, recurenta-pârâtă critică decizia cu privire la penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere, acordate începând cu data de 16.02.2015.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că s-a aflat în imposibilitatea transmiterii unei oferte, întrucât reclamantul, deși i-au fost solicitate documentele necesare analizării dosarului, printre care și certificatul medico-legal, nu s-a conformat acestei solicitări. Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că nu i se poate imputa o culpă și nu poate și obligată la plata penalităților de întârziere începând cu data de 16.02.2015.

Recurenta-pârâtă face trimitere la dispozițiile art. 36 alin. (5) din Ordinul 14/2011 al C.S.A., arătând că despăgubirea se plătește de asigurător în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurator, sau de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care trebuie să o plătească. Totodată, conform art. 37 din același Ordin, dacă asiguratorul nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36, sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurator, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 2.225 din C. civ., "Dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabilește prin convenția încheiată între asigurat, terța persoană prejudiciată și asigurator sau, în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească".

Ca atare, având în vedere că despăgubirea a fost stabilită de către instanța de judecată, aceasta devine certă, lichidă și exigibilă de la data rămânerii definitive a hotărârii și, doar de la acea dată, poate fi purtătoare de penalități.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 15 ianuarie 2020, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020 precum și față de 63 alin. (11) al Anexei nr. 1 la Decretul privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 240/14.04.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 octombrie 2020.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Deși un prim motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocând încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că, de fapt, recurentul critică modul în care instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (1)-(2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Aceste critici sunt dezvoltate de către recurentul-reclamant și în susținerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, aceste critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi analizat recursul declarat de recurentul-reclamant.

Prima critică adusă în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la omisiunea instanței de a se pronunța asupra încălcării prevederilor art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care, în opinia recurentului, prevăd posibilitatea acordării necondiționate a despăgubirilor solicitate prin cererea de despăgubire, dacă asigurătorul nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire și motivarea acestei soluții, în termenul de trei luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat.

Înalta Curte reține că art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu se referă la plata despăgubirii solicitate, așa cum susține recurentul-reclamant, ci numai la plata despăgubirii. Or, art. 43 din Ordinul nr. C.S.A. nr. 14/2011, făcând trimitere la art. 54 din Legea nr. 136/1995, menționează doar două modalități de stabilire a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească.

Niciunde în economia Legii nr. 136/1995 și a Capitolul V din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (care se referă la despăgubiri) nu se regăsesc prevederi care sancționează asigurătorul pentru nerespectarea obligației menționate în art. 36 alin. (2), prin acordarea necondiționată a sumei solicitate de către persoana prejudiciată, fără a se face vreo probă a acestei despăgubiri.

Dimpotrivă, în art. 36 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este menționată necesitatea administrării mijloacelor de probă pentru dovedirea răspunderii asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A. și cuantificarea prejudiciului, în baza probelor astfel administrate, asigurătorul având obligația de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Ca atare, nu se poate concluziona că asigurătorul ar avea obligația de a despăgubi partea prejudiciată cu suma maximă cerută de aceasta ca despăgubire, în ipoteza în care a expirat termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, fără ca asigurătorul să notifice părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire.

O astfel de sancțiune nu este reglementată nici în art. 22 al Directivei nr. 2009/103/CE care, în cazul în care asigurătorul nu prezintă o ofertă de despăgubire în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurat, nu prevede decât obligația statelor membre de a adopta dispoziții care să garanteze plata de dobânzi, calculate în funcție de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate.

Legea internă din România a transpus prevederile unionale, prevăzând posibilitatea de soluționare a cererii de despăgubire fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească și sancționând neîndeplinirea obligației de a soluționa cu celeritate cererea de despăgubiri doar prin plata de penalități de întârziere, conform art. 37 din Ordinul C.S.A., nu și prin plata de către societatea de asigurare a sumei solicitate de persoana vătămată.

O altă critică invocată de către recurentul-reclamant vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1.385 alin. (1) C. civ., întinderea despăgubirii trebuind să fie echivalentă cu cea a daunei suferite.

Înalta Curte reține că, în susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant reia aspectele de fapt reținute, în opinia sa, în mod corect de instanța de apel, arătând, însă, că suma acordată cu titlu de despăgubiri morale, nu reprezintă o reparație integrală a prejudiciului suferit, ci doar una parțială, motiv pentru care hotărârea este nelegală.

Reiese, așadar, că, deși recurentul-reclamant invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1.385 alin. (1) C. civ., acesta nu expune argumente din care să reiasă nelegalitatea hotărârii instanței de apel din perspectiva textului de lege invocat.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă vizează acordarea penalităților de întârziere de la data de 16.02.2015, susținând că această dispoziție a instanței încalcă prevederile art. 36 alin. (5) și art. 37 din Ordinul 14/2011 al C.S.A, coroborat cu art. 2.225 C. civ.

Această critică se vădește a fi fondată, având în vedere următoarele considerente:

Conform art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, despăgubirea se plătește de către asigurător în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este trebuie să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea.

Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

Totodată, conform art. 37 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere"

În cauza dedusă judecății, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, context în care penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamantului, acestea se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naștere dreptului de a obține daune moratorii, până la completa ei achitare.

Rezultă că, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităților de întârziere anterior acestui moment.

Așa fiind, contrar considerentelor instanței de apel, cât timp părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, aceea potrivit căreia, obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Față de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este nelegală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere și având în vedere prevederile art. 497 C. proc. civ., se impune casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., se impune casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță, care urmează să verifice modul de soluționare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităților de întârziere relativ la momentul de la care acestea urmează a fi plătite, urmând a avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie. Celelalte dispoziții ale deciziei recurate vor fi păstrate.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 573 din 1 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă. Va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin S.C. B. S.A. SUCURSALA REGIONALĂ CLUJ, împotriva aceleiași decizii, va casa în parte decizia recurată în ceea ce privește penalitățile de întârziere, va menține în rest dispozițiile deciziei recurate și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 573 din 1 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin S.C. B. S.A. SUCURSALA REGIONALĂ CLUJ, împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia recurată în ceea ce privește penalitățile de întârziere.

Menține în rest dispozițiile deciziei recurate.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.