ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1724/2024

Ședința publică din data de 8 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 14, art. 15, art. 1.353, art. 1.357 C. civ.

Prin cererea înregistrată la 14 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub numărul x/2016, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar D.., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Prahova și E. S.R.L., a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 5.954.735,84 RON, compuse din 2.454.297 RON, reprezentând pierderi materiale pentru perioada octombrie 2015 - iunie 2016 și 3.500.438 RON, reprezentând beneficiu nerealizat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 alin. (2) și 10 din Legea nr. 554/2004 cu referire la contractul de furnizare nr. x din 20.11.2015 și art. 1.350, art. 1.349, art. 1.357, art. 1.381, art. 1.382, art. 1.385 și art. 1.386 C. civ.

Prin încheierea din 19 decembrie 2017 Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția conexității, fiind dispusă conexarea dosarului nr. x/2016 la dosarul nr. x/2016.

Prin sentința nr. 1213/2021 din 4 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția inadmisibilității formulării cererii introductive, ca nefondată.

A fost admisă în parte cererea, fiind obligată pârâta C. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei în cuantum de 3.000.415,60 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat, respectiv pierderi efectiv produse și beneficiul nerealizat.

A fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Prahova, ca nefondată.

A fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâta E. S.R.L., ca nefondată.

A fost obligată pârâta C. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei în cuantum de 27.667,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Au fost respinse în rest cererile formulate de pârâți privind plata cheltuielilor de judecată, ca nefondate.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe și a încheierilor de ședință din data de 24 aprilie 2018, 25 mai 2018 și 17 ianuarie 2020, a formulat apel pârâta C. S.R.L.

Prin decizia nr. 321 din 18 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

A fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii și a acțiunii formulate împotriva pârâtei C. S.R.L., ca neîntemeiată. A fost înlăturată obligația acestei pârâte de a suporta cheltuielile de judecată.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 46.317,55 RON, cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel, reprezentând onorariu avocat și taxă judiciară de timbru.

A solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susținut că instanța de apel nu a aplicat și nu a dat o interpretare adecvată dispozițiilor prevăzute de art. 1.357 și 1.349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Astfel, printr-o interpretare greșită a art. 1.349 și art. 1.350 C. civ. și fără a motiva, instanța de apel a ajuns la concluzia că fapta ilicită imputată pârâtei C. S.R.L. nu există. Mai mult, eventuala inexistență a faptelor ilicite ale celorlalți pârâți nu este de natură a înlătura răspunderea civilă delictuală a pârâtei C. S.R.L.

Potrivit reclamantei, a fost probată îndeplinirea tuturor condițiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților.

Ceea ce se critică este faptul că instanța de apel a făcut o confuzie între răspunderea contractuală și răspunderea delictuală, reținând greșit că reclamanta nu a indicat în mod concret ce obligații contractuale au fost încălcate de pârâți, însă, astfel cum a susținut prin cererea de chemare în judecată și prin apelul formulat, pretențiile reclamantei se întemeiază pe răspunderea delictuală a pârâților, nefiind invocate temeiuri privind răspunderea contractuală.

Sub un alt aspect, s-a invocat aplicarea în mod eronat a dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., în mod greșit reținându-se că expertiza de specialitate este o probă care nu are forță juridică superioară celorlalte probe prevăzute de lege și care poate fi înlăturată, întrucât judecătorul este suveran în aprecierea probatoriilor.

În opinia reclamantei, constatarea instanței de apel în sensul că raportul de expertiză judiciară nu a fost omologat de prima instanță este neîntemeiată, întrucât prima instanță, la data aprecierii cauzei în stare de judecată, a stabilit că au fost administrate toate probele solicitate de părți și încuviințate de instanță.

Mai mult, prin sentința pronunțată, prima instanță a luat în considerare proba cu expertiza de specialitate, astfel că cererea reclamantei a fost admisă în parte, cuantumul prejudiciului acordat fiind acela care a rezultat din raportul de expertiză.

A susținut reclamanta, de asemenea, că sunt greșite reținerile instanței de apel în sensul că expertiza ar fi fost elocventă în ceea ce privește cuantumul prejudiciului numai după ce instanța ar fi stabilit că sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii.

În continuare, reclamanta a redat pe larg motivele de apel formulate împotriva sentinței primei instanțe, arătând argumentele pentru care soluția tribunalului este criticabilă, cu referire la situația de fapt dedusă judecății și probele administrate.

A concluzionat că în mod greșit prima instanță a limitat suma cuvenită reclamantei, cu titlu de prejudiciu, la 3.000.415,60 RON, în loc de 5.954.735 RON, astfel cum s-a solicitat și cum s-a dovedit, precum și că în mod greșit tribunalul a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Prahova și E. S.R.L., fiind reiterate toate argumentele în susținerea răspunderii civile delictuale a pârâților.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 16 ianuarie 2024.

La data de 15 februarie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul Consiliul Județean Prahova prin care s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți/excepția inadmisibilității recursului în raport cu această parte, în raport cu decizia nr. 1956 din 5 aprilie 2021 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a stabilit că, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, doar unitatea administrativ teritorială are calitate procesuală, având personalitate juridică, și nu Consiliul Județean sau Primăria, care nu au personalitate juridică, fiind organe deliberative.

Totodată, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 28 februarie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata E. S.R.L., prin care s-a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 28 februarie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata C. S.R.L. prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, s-a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 29 martie 2024 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., prin care s-a solicitat respingerea excepțiilor invocate prin întâmpinările depuse de intimate.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 mai 2024, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părțile nu s-au prevalat de acest drept.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 8 octombrie 2024.

Constituită în completul de filtru, Înalta Curte, stabilind ordinea de soluționare a excepțiilor, potrivit art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului invocată de intimata E. S.R.L. prin întâmpinare, reținând următoarele:

Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege.

În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la recursul reclamantei A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar D.., instanța supremă reține că autoarea căii de atac a indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte apreciază însă că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică de nelegalitate care să vizeze ipotezele legale prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. de strictă interpretare, care să privească obiectul căii de atac, respectiv decizia instanței de apel.

Astfel, deși a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs nu relevă modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost nesocotite normele de drept material.

Toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs urmăresc o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt reținute de către instanțele devolutive cu privire la atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, deci netemeinicia deciziei recurate.

În dezvoltarea memoriului de recurs s-au formulat susțineri și cu privire la nemotivarea hotărârii atacate în ceea ce privește concluzia la care a ajuns instanța de apel, în sensul că fapta ilicită imputată pârâtei C. S.R.L. nu există, fiind făcute trimiteri la prevederile art. 425 C. proc. civ.

Întrucât se susține nemotivarea hotărârii recurate, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Or, în speță, recurenta-reclamantă, deși a invocat prevederile art. 425 C. proc. civ. și a susținut nemotivarea deciziei recurate, nu a arătat în concret care este critica relevantă în soluționarea litigiului la care, în mod culpabil, instanța de apel a omis să dea un răspuns, trimiterile sale fiind pur teoretice și formale și relevând nemulțumirea față de concluziile instanței de apel

Prin urmare, aspectele privind nemotivarea deciziei recurate nu se circumscriu ipotezelor legale de strictă interpretare ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs din această perspectivă.

Încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocat ca temei al memoriului de recurs, presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc.

Or, în cauză, recurenta nu a invocat și nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la interpretarea și reținerea eronată a unor aspecte de fapt, în legătură cu pretinsa culpă a pârâtei și răspunderea acesteia, ceea ce nu echivalează cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apreciind că în mod greșit instanța de apel a reținut neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile și prezentând împrejurările care, în opinia sa, ar justifica reținerea unor concluzii contrare celei mai sus arătate, recurenta tinde la a readuce în discuție situația de fapt și probatoriul administrat, chestiuni ce nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare.

Cu toate că recurenta invocă interpretarea greșită a prevederilor art. 1357, art. 1349 și art. 1350 C. civ., susținerile acesteia relevă, de fapt, nemulțumirea exprimată cu privire la evaluarea eronată a probelor administrate cu privire la îndeplinirea condițiilor privind atragerea răspunderii pârâtei C. S.R.L. și a culpei acesteia privind existența faptei ilicite și stabilirea naturii răspunderii.

Or, aceste chestiuni nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și nu se subsumează cazurilor de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În dezvoltarea aceluiași motiv de recurs, recurenta, pe de altă parte, a criticat aplicarea greșită a art. 264 C. proc. civ. în ceea ce privește aprecierea probei cu expertiză de specialitate.

Înalta Curte, analizând criticile recurentei, constată că în susținerea motivului de casare recurenta a invocat încălcarea normelor de procedură cu privire la operațiunea de apreciere a probelor de către instanța de apel, ceea ce nu este posibil pe calea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputând fi analizate criticile nici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din același act normativ.

Regula liberei aprecieri a probelor instituită de art. 264 C. proc. civ. permite instanței, ca în etapa deliberării, să stabilească, în scopul aflării adevărului, existența faptelor pentru dovedirea cărora au fost încuviințate probele potrivit propriilor convingeri, fără a exista în privința acestora o ordine de prioritate stabilită.

Aprecierea instanței devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluționarea procesului nu poate fi însă cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentei prin care se tinde la reaprecierea forței probatorii a raportului de expertiză nu pot fi analizate, întrucât ele excedează cadrul restrictiv impus de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate.

Mai mult, Înalta Curte constată că, în cauză, recursul conține o reluare a motivelor de apel cu privire la expunerea situației de fapt privind raporturile juridice dintre părți și presupusele fapte ilicite ale pârâților care au produs un prejudiciu reclamantei.

Or, simpla reluare a situației particulare a litigiului nu răspunde exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de fond și nu a hotărârii pronunțate în apel.

Prin reiterarea motivelor de fond, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al reclamantei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu doar reiterarea susținerilor de la judecata din fața instanței de apel.

Prin urmare, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, sunt întemeiate apărările de procedură formulate de intimata E. S.R.L. prin întâmpinare, privind nulitatea recursului.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, având în vedere că motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și cum în cauză nu pot fi reținute nici motive de ordine publică pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod va constata nulitatea căii extraordinare de atac.

Solicitarea intimatei-pârâte C. S.R.L., privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, urmează a fi respinsă, întrucât nu s-a făcut dovada, în condițiile art. 452 din C. proc. civ., a existenței și întinderii acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei nr. 321 din 18 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-pârâtă C. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2024.