ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1452/2022

Ședința publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, reclamantul a invocat Legea nr. 212/2018, art. 24, art. 95 și art. 148 și urm. C. proc. civ., precum și ale art. 1350 si 1530 C. civ.

Pârâta A. S.R.L. a solicitat pe calea cererii reconvenționale să fie obligat reclamantul Consiliul Județean Prahova la plata contravalorii lucrărilor suplimentare executate, precum și la plata profitului nerealizat ca urmare a încetării de drept a contractului de lucrări nr. x din 24.08.2017, din culpa beneficiarului Consiliul Județean Prahova, conform prevederilor art. 11.3 din contract.

Prin sentința nr. 309 din 25 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea, s-a constatat rezilierea contractului de lucrări nr. x din 24.08.2017 și a fost respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Totodată, a fost admisă în parte cererea reconvențională, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 21.430 RON, contravaloarea lucrărilor suplimentare, fiind respinsă în rest cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

De asemenea, s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți.

Prin decizia nr. 365 din 4 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, s-a respins ca neîntemeiat apelul formulat de reclamant.

Recurentul susține că în mod greșit instanța de apel a menținut soluția primei instanțe privind cererea reconvențională, întrucât nu a existat un temei pentru obligarea la plata lucrărilor suplimentare. În acest sens, recurentul susține că, fiind un contract de achiziție publică, contractarea unor lucrări suplimentare se putea face doar printr-un act adițional și cu respectarea art. 221 din Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice.

Mai arată recurentul că atragerea răspunderii contractuale s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 1350 C. civ., întrucât instanțele devolutive nu au arătat, în concret, în ce constă obligația contractuală încălcată. Totodată, recurentul a susținut că volumul lucrărilor executate este cu mult mai mic decât cel contractat, astfel că nu se pune problema executării unor lucrări suplimentare.

Potrivit recurentului, pentru toate lucrările efectuate s-au emis facturi fiscale care au fost achitate în integralitate, neexistând nicio factura neachitată. Or, pentru a fi obligată la plata unor lucrări suplimentare ar fi trebuit să existe cel puțin o factură și o situație de lucrări refuzate la plată.

În ceea ce privește rezilierea contractului, instanțele devolutive au aplicat greșit art. 1549 și urm. C. civ., întrucât a fost dovedită culpa intimatei-pârâte. Mai arată recurentul că instanțele devolutive în mod greșit au reținut că intimata s-a aflat în întarziere la efectuarea lucrărilor din culpa recurentului, cu toate că nu s-a dovedit în niciun fel vreo culpă a acestuia.

În continuare, recurentul arată că după ce intimata, în calitate de executantă, s-a angajat contractual sa realizeze lucrările la un anumit preț și la un anumit termen, după rezilierea contractului din culpa intimatei, a fost nevoită să suporte un preț mai mare, preț pe care altfel nu l-ar fi suportat, motiv pentru care consideră că intimata i-a provocat un prejudiciu.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere, recurentul consideră că, întrucât nu au fost respectate termenele din graficul de execuție, acestea sunt datorate.

În concluzie, recurentul susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 1350 C. civ., întrucât trebuia să constate culpa intimatei-parate, să constate intervenția rezilierii din culpa acesteia și, pe cale de consecință, să admită cererea recurentului la plata tuturor categoriilor de daune interese.

Prin întâmpinarea depusă la 7 martie 2022, intimata-pârâtă A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac ca nefondată.

Cauza a fost înregistrată la 17.01.2022 pe rolul pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 25 martie 2022, s-a fixat termen de judecată la 24 mai 2022.

La termenul de judecată din 24 mai 2022, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., raportat la conținutul deciziei nr. 40 din 18 mai 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 683 din 31 iulie 2020, având în vedere obiectul cauzei și procedurile speciale instituite de lege privind soluționarea căilor de atac și compunerea instanței, în ceea ce privește executarea contractelor de achiziție publică.

Înalta Curte, examinând cu prioritate motivul de casare de ordine publică invocat din oficiu, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere ce decurge din executarea unui contract de achiziție publică, contract asimilat, potrivit legii, actului administrativ, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 212/2018, de modificare a Legii nr. 101/2016.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 101/2016, prin care au fost reglementate în mod distinct regimul juridic al remediilor și căilor de atac, aplicabil în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice, achiziții sectoriale, concesiuni de lucrări și servicii.

De asemenea, Legea nr. 101/2016 prevede în mod expres, la art. 1 alin. (2), că acest regim juridic special se aplică și cererilor privind executarea contractelor sus-menționate, categorie de litigii în care se include și cererea dedusă judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, în forma în vigoare la data începerii procesului, respectiv la 17 mai 2019, "procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către instanța civilă de drept comun în circumscripția căreia se află sediul autorității contractante", iar conform art. 55 alin. (3) din același act normativ, "hotărârea poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare, la secția contencios administrativ și fiscal a curții de apel, care judecă în complet specializat în achiziții publice. Recursul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței."

Totodată, conform art. 68 din Legea nr. 101/2016, "dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, și cu cele ale Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care prevederile acestora din urmă nu sunt contrare"

Analiza coroborată a textelor legale evocate relevă faptul că, în condițiile în care, prin modificările aduse art. 53 din Legea nr. 101/2016, potrivit Legii nr. 212/2018, s-a făcut trimitere la dreptul comun exclusiv din perspectiva determinării instanței civile competente material să soluționeze o anumită categorie de litigii dintre cele avute în vedere de legea specială, respectiv litigiile decurgând din executarea contractelor administrative, rezultă că, în lipsa unor dispoziții exprese în acest sens, nu au fost modificate nici calea de atac incidentă în astfel de cauze și nici procedura specială de soluționare a acesteia.

Prin urmare, trimiterea la dispozițiile dreptului comun cuprinsă în art. 68 din Legea nr. 101/2016 vizează exclusiv normele de reglementare a competenței materiale a instanței civile competente să soluționeze litigiile decurgând din executarea contractelor de achiziții publice sau sectoriale, fără ca această trimitere să poată fi extinsă, implicit, și asupra căii de atac de drept comun în materie civilă, prevederile cuprinse în Legea nr. 101/2016 fiind norme speciale nu numai prin raportare la procedura de drept comun în materie civilă, ci chiar și prin raportare la dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

În același sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 40/2020 din 18 mai 2020, pronunțată în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 683 din 31.07.2020, prin care s-a stabilit că textul art. 53 alin. (1

1

) coroborat cu cel al art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 se interpretează în sensul că hotărârea pronunțată în primă instanță în procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se atacă cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară, secția sau completul specializat în litigii cu profesioniști, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 101/2016.

În ceea ce privește aplicarea în timp a Deciziei nr. 40/2020 din 18 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se constată că aceasta era publicată atât la data pronunțării sentinței, respectiv la 25 martie 2021, cât și a deciziei recurate, respectiv 4 noiembrie 2021, astfel că dezlegările privind calea de atac sunt aplicabile cauzei potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, raportat la forma în vigoare la data începerii procesului a dispozițiilor art. 55 alin. (3) și art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 40/2020, în cauză, hotărârea pronunțată în primă instanță se atacă cu recurs la instanța ierarhic superioară, respectiv la secția sau completul specializat în litigii cu profesioniști.

Calificarea greșită a căii de atac a avut drept consecință nelegala compunere a completului de judecată, întrucât instanța ierarhic superioară, respectiv Curtea de Apel Ploiești a pronunțat decizia în completul prevăzut de lege pentru judecata apelului, format din doi judecători, în loc de trei judecători conform art. 54 alin. (2

1

) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este întemeiat, întrucât curtea de apel a încălcat dispozițiile privind alcătuirea instanței aplicabile soluționării căii de extraordinare de atac a recursului, potrivit art. 54 alin. (2

1

) din Legea nr. 304/2004, și, în consecință, constată că nu se mai impune analiza criticilor recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Consiliul Județean Prahova împotriva deciziei nr. 365 din 4 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, în completul prevăzut de lege pentru judecata recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Consiliul Județean Prahova împotriva deciziei nr. 365 din 4 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iunie 2022.