ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1020/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I Civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii prejudiciului în valoare de 1.413.669 RON și a dobânzii legale calculate din data de 01.06.2019 până la data plății integrale a prejudiciului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 192 și urm., art. 453 C. proc. civ., raportat la art. 14, art. 16 alin. (2), art. 253 alin. (3), art. 1350, art. 1170 C. civ., art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin încheierea de ședință din 26 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile și de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Dâmbovița, dosarul fiind înregistrat la această din urmă secție la 02.03.2021, sub nr. x/2021*.

Prin sentința nr. 675/2021 din 30 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii de dezbateri din 23 iunie 2021, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat, în principal, anularea acestora și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru administrarea probelor solicitate și respectarea dreptului la apărare, iar, în subsidiar, pe fondul cauzei, a solicitat admiterea apelului și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 415 din 2 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond pentru completarea probatoriului și stabilirea situației de fapt în raport de întreg probatoriul administrat.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 3 martie 2022, sub nr. x/2021**.

Prin sentința nr. 195 din 20 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de cameră de consiliu din 27.03.2023, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 1.413.669 RON, reprezentând prejudiciu contractual și la plata dobânzii legale, calculate începând cu data de 01.06.2019 și până la data plății efective și integrale a sumei datorate.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii deduse judecății, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru susținerea apelului.

Prin decizia nr. 394 din 21 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței nr. 195 din 20 martie 2023, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special D. și sub supravegherea administratorului judiciar C..; a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins cererea ca nefondată. Totodată, a admis cererea apelantei de plată a cheltuielilor de judecată și, în consecință, a obligat intimata la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.870,84 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L., reprezentată legal prin administrator judiciar C.. și administrator special D. și convențional, prin avocat, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în tot a deciziei nr. 394/21.11.2023 și trimiterea cauzei către Curtea de Apel Ploiești pentru rejudecarea apelului; cu obligarea intimatei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

După prezentarea istoricului litigiului, în motivare, recurenta-reclamantă a susținut incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, recurenta-reclamanta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material constând în: (A) art. 6.3.4. din Contractul de credit și pct. 6 din Contractul de ipotecă cu privire la emiterea acordului băncii, respectiv art. 1272 C. civ. - conținutul contractului, art. 1350 C. civ. - răspunderea contractuală; (B) art. 14 C. civ. cu privire la dovedirea relei-credințe, art. 1170 C. civ. privind obligația de a acționa cu bună-credință la executarea contractului și art. 1350 C. civ. - răspunderea contractuală; (C) Ghidul 5.1. art. 3.1.3 - Verificarea dosarului Cererii de finanțare; (D) Ghidul 5.1 pct. 2.6 - Valoarea maximă a fondurilor nerambursabile (intensitatea sprijinului).

Referitor la încălcarea art. 6.3.4. din Contractul de credit și a pct. 6 din Contractul de ipotecă cu privire la emiterea acordului băncii, respectiv a art. 1272 și a art. 1350 C. civ., recurenta-reclamantă susține că, astfel cum rezultă din probatoriul administrat la fondul cauzei, depoziția martorilor și înscrisuri, încă din data de 10.06.2019 dosarul său de finanțare cuprindea toate documentele necesare conform Ghidului solicitantului, cu excepția acordului B., astfel încât a fost în imposibilitate să depună aplicația la A.F.I.R.

De asemenea, arată că a demonstrat faptul că proiectul său era eligibil, îndeplinind cele două criterii obligatorii.

Totodată, apreciază că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale în prezenta cauză, conform art. 1350 C. civ., fiind îndeplinite cumulativ cele patru condiții prevăzute de lege: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

În raport de dispozițiile art. 6.3.4. din Contractul de credit și de pct. 6 din Contactul de ipotecă, arată că era obligată ca, în cazul în care dorea să facă orice modificare/îmbunătățire a fermei, să obțină acordul B., căruia îi era atașat acordul Fondului de garantare în prealabil.

Pe cale de consecință, recurenta-reclamantă susține că fapta ilicită a B. constă în încălcarea art. 6.3.4. din Contractul de credit și a pct. 6 din Contractul de ipotecă, respectiv în omisiunea pârâtei intimate de a-i oferi acordul pentru a avea posibilitatea de a aduce îmbunătățiri substanțiale și absolut necesare imobilului ipotecat și a se putea înscrie la A.F.I.R. în vederea implementării proiectului, cu ajutorul fondurilor nerambursabile, în perioada 01.04.2019-30.06.2019.

Recurenta-reclamantă susține că nu există nicio dispoziție contractuală care să impună necesitatea solicitării acordului B. pentru amenajările care ar fi aduse imobilului doar dacă i-ar reduce valoarea acestuia, ci acordul trebuia solicitat în orice ipoteză, pentru orice lucrare ar fi avut loc la imobil, de natură să îi modifice valoarea, acest aspect fiind confirmat, de altfel, chiar de intimata-pârâtă, prin faptul că a răspuns solicitării sale (tardiv), în sensul că și-a dat acordul pentru a putea accesa fonduri europene nerambursabile.

Făcând trimitere la adresa din 05.07.2019 emisă de B., recurenta-reclamantă arată că a dovedit, iar B. a confirmat, prin acțiunile sale, faptul că era necesar acordul său pentru a putea depune dosarul la A.F.I.R., iar, în ceea ce privește termenul pentru răspuns, pe lângă faptul că trebuia avut în vedere cel puțin un termen rezonabil de 30 de zile, a învederat în nenumărate rânduri faptul că trebuia să depună aplicația la A.F.I.R. până în data de 30.06.2019.

În raport de aceste argumente, recurenta-reclamantă precizează că aprecierea instanței de apel în sensul că nu era prevăzut un termen pentru ca B. să răspundă solicitării sale este contrară prevederilor legale și contractuale, precum și principiului bunei-credințe, cu atât mai mult cu cât a subliniat urgența în fiecare dintre adresele trimise către B.. Mai mult, subliniază că intimata-pârâtă a avut o atitudine contradictorie, întrucât, pe de o parte a afirmat că nu era necesar să își dea acordul iar, pe de altă parte, a arătat că nu era ținută de un termen, însă, cu toate acestea, într-un final, după 3 zile de când se încheiase perioada în care mai putea depune aplicația la A.F.I.R., a comunicat acordul său.

Prin urmare, recurenta-reclamantă subliniază că a dat curs dispozițiilor prevăzute la art. 6.3.4. din Contractul de credit, având în vedere și pct. 6 din Contractul de ipotecă, culpa părții adverse constând în conduita acesteia, care nu doar că nu a analizat cererile sale și nu și-a oferit în timp util acordul pentru a putea participa la proiect, astfel încât să asigure protecția corespunzătoare fermei sale de pesta porcină africană care deja era răspândită pe teritoriul României, dar în mod deliberat a indus-o în eroare prin faptul că i-a precizat că a notificat Fondul de Garantare pentru obținerea acordului solicitat.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, așa cum a precizat și în fața instanței de fond și astfel cum rezultă și din probele administrate în acest dosar, a fost nevoită să obțină foarte multe documente pentru a putea completa dosarul ce urma să fie depus la A.F.I.R., printre care și acordul intimatei-pârâte care, nu doar că nu a răspuns într-un termen rezonabil (care ar fi trebuit să fie, de fapt, urgent), dar a răspuns exact după 3 zile de când se încheiase perioada în care mai putea depune aplicația la A.F.I.R., ceea ce conturează cu atât mai mult fapta ilicită a acesteia.

Totodată, arătând că lipsa răspunsului din partea intimatei-pârâte cu privire la acordul solicitat s-a datorat lipsei de diligență din partea acesteia de a transmite F.G.C.R. documentația necesară, fără ca B. să dovedească faptul că avea nevoie de mai mult de 30 de zile pentru a-i oferi un răspuns, recurenta consideră că în mod nelegal instanța de apel a reținut că nu era prevăzut un termen în contractul de linie de credit și în cel de ipotecă pentru ca B. să emită acordul solicitat.

Invocând în acest sens dispozițiile art. 1272 C. civ., susține că, din lege și din uzanțele comerciale, rezultă că termenul de 30 de zile pentru a se emite răspunsul la o cerere formulată în scris este o clauză obișnuită, care se subînțelege în orice relație contractuală și care nu trebuia menționată expres în contractul de linie de credit sau în cel de garanție.

În aceeași ordine de idei, recurenta-reclamantă precizează că instanța de apel a reținut că, în solicitările transmise către B., a menționat că răspunsul este urgent întrucât se vor epuiza fondurile europene, astfel că nu putea reține în mod legal faptul că intimata-pârâtă nu avea prefigurarea importanței și a urgenței emiterii acordului.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 14 C. civ. cu privire la dovedirea relei-credințe, art. 1170 C. civ. privind obligația de a acționa cu bună-credință la executarea contractului și art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală, în raport de care arată că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material privind probele contrarii care au răsturnat buna-credință a intimatei-pârâte.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că, deși a formulat numeroase solicitări către B. pentru emiterea acordului pentru depunerea cererii de finanțare, solicitări pe care instanța de apel le-a enumerat la pagina 13 a deciziei, în raport de care a rezultat că intimata-pârâtă cu vădită rea-credință a solicitat acordul F.G.C.R. abia în data de 03.07.2019, iar Fondul a emis răspunsul în data de 05.07.2019, instanța de apel a reținut în mod nelegal că nu a făcut dovada relei-credințe a intimatei.

Față de răspunsul afirmativ al intimatei-pârâte comunicat în data de 05.07.2019, recurenta-reclamantă reia argumentul referitor la fapta ilicită a B., care, deși avea prefigurarea necesității și urgenței comunicării unui răspuns, a analizat cererile sale și i-a comunicat acest răspuns mult prea târziu, încălcând atât obligația generală de bună-credință prevăzută de art. 1170 Civil, cât și dispozițiile prevăzute la pct. 6 din Contractul de ipotecă.

Totodată, recurenta-reclamantă solicită instanței de recurs să aibă în vedere că în mod nelegal instanța de apel a reținut buna-credință a B., în condițiile în care chiar și în ședința publică din 7 noiembrie 2023 aceasta a recunoscut că a refuzat să dea acordul solicitat pentru că avea deja 40 de luni de întârziere la plata creditului.

Susținând, așadar, că acesta reprezintă factorul generator al prejudiciului și care, totodată, dovedește vinovăția intimatei, recurenta-reclamantă a subliniat că nu a existat niciun obstacol legal, nici un caz bine justificat, nici vreun impediment imprevizibil și insurmontabil care să fie împiedicat în mod efectiv intimata-pârâtă să emită acordul pentru accesarea fondurilor europene.

Prin urmare, apreciază că recunoașterea refuzului B. de a emite la timp și cu celeritate acordul solicitat dovedește fapta ilicită săvârșită de B. constând în încălcarea cu intenție a prevederilor contractuale - art. 6.3.4. din Contractul de credit și pct. 6 din Contactul de ipotecă, fapt care, în accepțiunea recurentei, dovedește fără dubii și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul ce i-a fost produs.

În continuare, recurenta-reclamantă critică decizia instanței de apel și din perspectiva încălcării prevederilor Ghidului 5.1. art. 3.1.3 privind verificarea dosarului cererii de finanțare.

În acest sens, arată că instanța de apel, în mod nelegal și cu ignorarea completă a Ghidului 5.1, a reținut că cererea sa putea fi depusă online chiar și fără a avea acordul B., pe care ar fi putut să îl depună ulterior termenului limită de 30.06.2019, la solicitarea expertului evaluator prin intermediul informațiilor suplimentare.

În această ordine de idei, recurenta-reclamantă subliniază că, din interpretarea art. 3.1.3 pct. 1 din Ghidul (solicitantului) 5.1. rezultă că A.F.I.R. are un drept și nu o obligație de a solicita documente și informații în completare, că aceste solicitări se circumscriu unor limite foarte precise care nu permit nici înlocuirea unui document care era obligatoriu încă de la depunerea cererii de finanțare și, mai ales, că se acceptă orice informații și alte documente care certifică o stare de fapt existentă la momentul depunerii cererii de finanțare.

Or, în cazul său, recurenta susține că acordul B. era un document obligatoriu a fi depus împreună cu cererea de finanțare, depunerea acestuia după data de 30.06.2019 nefiind permisă, întrucât, fiind emis în data de 05.07.2019, nu putea certifica o stare de fapt existentă la data depunerii cererii de finanțare care ar fi fost de dorit să fi avut loc cu mult timp înainte de 30.06.2019.

Mai arată că singurul caz în care ar fi putut depune doar informații suplimentare de la B. după data limită de 30.06.2019, nu și documente noi, era acela în care acordul băncii ar fi fost emis într-un termen rezonabil și recurenta ar fi putut depune cererea de finanțare, cu condiția ca acel acord să fi fost emis într-o formă care nu respectă protocoalele încheiate între A.F.I.R. și instituțiile respective.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că, în Ghidul (solicitantului) 5.1. la art. 4.1 punctul a4 se menționează că trebuie depus împreună cu cererea de finanțare acordul creditorului privind execuția investiției și graficul de rambursare a creditului, Ghidul 5.1 arătând clar că după data limită nu se mai pot depune documente și nu se pot înlocui documentele care au fost depuse împreună cu cererea de finanțare.

De asemenea, făcând trimitere și la cele indicate de A.F.I.R. în răspunsul E14756/DJC 2646 din 06.11.2023, recurenta apreciază ca nerelevant pentru soluționarea prezentei cauze faptul că, după data de 15.06.2019, au mai fost depuse și alte proiecte, ultimul fiind înregistrat în data de 21.06.2019, dată la care mai existau fonduri în cuantum de 11.699,5 euro, cu atât mai mult cu cât A.F.I.R. precizează în mod clar că, în data de 15.06.2019, fondurile nu erau epuizate și că, după data de 15.06.2019, erau încă disponibile fonduri în cadrul sesiunii de depunere, ceea ce, în opinia recurentei, duce la duce la concluzia că, la data de 15.06.2019, mai erau fonduri suficiente și pentru cererea sa de finanțare.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă susține și că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor Ghidului 5.1 pct. 2.6 privind valoarea maximă a fondurilor nerambursabile (intensitatea sprijinului).

În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că în mod nelegal instanța de apel a reținut ca nefiind dovedit prejudiciul și că la punctul 2.6. din Ghidul solicitantului emis de A.F.I.R. se prevede că rata maximă a finanțării ce se poate acorda în program este de 250.000 euro/proiect, iar aceasta este de 80% din totalul cheltuielilor pentru fermierii individuali, categorie în care (recurenta/reclamanta) se încadrează, ceea ce înseamnă că ar fi obținut doar 80% din suma maximă de 250.000 euro, în condițiile în care, la pagina 11 pct. 2.6 din Ghidul solicitantului 5.1, se prevede că rata maximă a sprijinului public nerambursabil va fi de: 80% din totalul cheltuielilor eligibile pentru fermierii individuali și de 100% cheltuieli eligibile pentru grupuri de fermieri (societăți, cooperative, grupuri de producători).

Or, fiind o societate, recurenta susține că nu se încadra la categoria fermierilor individuali care ar fi încasat 80% din totalul cheltuielilor eligibile, ci se încadra, fără dubii, la categoria celor care ar fi primit 100% din cheltuielile eligibile.

La 28 martie 2024, intimata-pârâtă B. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca nemotivat, formulând și apărări pe fondul cauzei, iar, la 15 aprilie 2024, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte urmează a anula recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar motivele de recurs reprezintă ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Așadar, în considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, motivarea recursului presupune, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicarea a cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, cerințe prevăzute sub sancțiunea nulității conform alin. (3) al aceluiași articol.

Corelativ, art. 489 alin. (1) din același Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică, iar potrivit alin. (2) al art. 489, aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a fi susceptibil de a declanșa un control judecătoresc, nu este suficient recursul să fie motivat sub aspect formal în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca și criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, imposibilitatea de încadrare a criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă fiind sancționată cu anularea recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, iar instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel, prin raportare la soluția și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în oricare dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, ci este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Reținând, așadar, că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori a probatoriului administrat în cauză, în speță, se observă că, deși s-a prevalat de motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare invocat sau altui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., neputând fi reținută existența unor veritabile critici de nelegalitate, în sensul exigențelor/cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, pentru a putea stabili incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este suficient ca autorul demersului judiciar să indice textele de lege pretins a fi fost aplicate/interpretate greșit, ci, totodată, e necesară și expunerea unei argumentații juridice a nelegalității invocate raportat la dispozițiile legale pretins a fi fost încălcate/interpretate eronat, cu referire concretă la raționamentul instanței a cărei hotărâre a fost atacată.

În contextul reperelor teoretice enunțate, în ceea ce privește cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., se observă că, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare indicat.

În cauză, se observă că, deși invocă încălcarea art. 1272 și art. 1350, art. 14 și art. 1170 din C. civ., dar și a unor articole din Contractul de credit, Contractul de ipotecă și din Ghidul solicitantului 5.1, în realitate, recurenta urmărește să obțină o reinterpretare a clauzelor indicate din respectivele contracte, raportat la conduita intimatei-pârâte, la situația de fapt și la probatoriul administrat în cauză, aspecte care nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare invocat și nici din perspectiva celorlalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, vizând aspecte de netemeinicie.

Astfel, din redarea criticilor aduse în sprijinul motivului invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate constata că recurenta a adus spre o nouă examinare chestiuni de fond legate de situația de fapt, a prezentat opinii personale privind interpretarea probelor și și-a exprimat nemulțumirea cu privire la faptul că instanța de apel nu a reținut fapta ilicită și reaua-credință a intimatei în emiterea (tardivă a) acordului solicitat, sens în care întreaga argumentație a recurentei se bazează pe chestiuni de fapt/aspecte de temeinicie.

Relevante, în acest sens, sunt, așadar, mențiunile cu privire la probatoriul administrat, depoziția martorilor și înscrisuri care, potrivit afirmațiilor recurentei, atestă nu numai realitatea situației de fapt prezentate, ci face și dovada culpei și a conduitei (ilicite) a intimatei-pârâte constând în emiterea tardivă a acordului solicitat, precum și a relei-credințe cu care a acționat intimata.

Cum, însă, stabilirea culpei/relei-credințe și a pretinsului prejudiciu reprezintă chestiuni de fapt care au fost apreciate de instanța de apel, ca instanță devolutivă, pe baza probatoriului administrat în cauză, acestea nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Așadar, având în vedere că, în realitate, autoarea prezentului demers judiciar tinde la reaprecierea situației de fapt și a materialului probator administrat în cauză, aspecte care sunt incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, Înalta Curte reține că astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel.

Prin urmare, faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În concluzie, având în vedere că autoarea recursului urmărește o nouă examinare a unor chestiuni de fond legate de situația de fapt, prin care tinde la verificarea/reaprecierea probatoriului administrat în cauză, aspecte incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) și art. 499 teza a doua din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.. și administrator special D., împotriva deciziei nr. 394 din 21 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.. și administrator special D., împotriva deciziei nr. 394 din 21 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2024.