ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 10/2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 2 februarie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 1.953.095,76 RON, reprezentând debit neachitat de debitorul principal C. S.R.L. și garantat de fideiusorul B. față de reclamantă, precum și la suportarea cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate prevederile art. 1350 și urm., art. 2280 și urm. C. civ. Prin sentința nr. 456 din 11 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția lipsei de interes invocată de pârâtul B. prin întâmpinare și admisă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B., fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1 953 095,76 RON, reprezentând contravaloare facturi fiscale neachitate, emise în perioada 09.11.2017-27.12.2017. Totodată, a fost respinsă cererea accesorie formulată de pârât, vizând obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 625 din 22 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., fiind completat dispozitivul sentinței nr. 456 din 11 mai 2021 pronunțată de aceeași instanță, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 23.135,95 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva sentinței nr. 456 din 11 mai 2021 și a sentinței nr. 625 din 22 iunie 2021 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat apel pârâtul B., solicitând anularea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată, precum și suspendarea soluționării prezentei cauze până la soluționarea dosarului privind insolvența societății C. S.R.L. și a dosarelor asociate, cu plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia nr. 86 din 9 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a fost respinsă excepția nulității cererii de suspendare a judecății prezentei cauze până la soluționarea dosarului privind insolvența societății C. S.R.L., fiind respinsă cererea de suspendare anterior menționată. De asemenea, a fost respinsă cererea de suspendare a soluționării apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 625 din 22 iunie 2021 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal până la soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 456 din 11 mai 2021 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. A fost admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 456 din 11 mai 2021 și a sentinței nr. 625 din 22 iunie 2021 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița și, în consecință au fost anulate sentințele atacate și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. Prin încheierea din 29 martie 2022, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a admis sesizarea din oficiu de îndreptare eroare materială a deciziei nr. 86 din 9 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, în sensul a se dispune "Admite cererea de intervenție accesorie formulată de C. S.R.L".

Împotriva deciziei nr. 86 din 9 martie 2022 și a încheierii din 29 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, reclamanta A. S.R.L., a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Recursul reclamantei a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă prin decizia nr. 2361 pronunțată la 10 noiembrie 2022, fiind casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În esență, instanța supremă a statuat că instanța de apel, prin soluția de anulare a sentințelor atacate și de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, a încălcat dispozițiile imperative prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că prima instanță a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunțându-se asupra tuturor capetelor cererii de chemare în judecată, precum și asupra tuturor apărărilor formulate de intimat prin întâmpinare așa cum rezultă din considerentele hotărârii primei instanțe. De asemenea, Înalta Curte a apreciat că vor fi avute în vedere de către instanța de trimitere criticile recurentei privind îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii fideiusorului B., care s-a obligat față de A. S.R.L. să execute obligația debitorului C. S.R.L. dacă acesta din urmă nu o execută, precum și criticile ce au vizat încheierea de îndreptare a erorii materiale, din 29 martie 2022.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, sub nr. x/2021*, care prin decizia nr. 245 din 21 iunie 2023 a respins cererea de suspendare a judecății până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului București. Prin aceeași decizie s-a respins ca nefondată cererea de apel formulată de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 456 din data de 11 mai 2021 și a sentinței nr. 625 din data de 22 iunie 2021, ambele pronunțate de Tribunalul Dâmbovița precum și cererea de intervenție accesorie formulată de C. S.R.L.

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 23.05.2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a formulat recurs pârâtul B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, iar în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare Curții de Apel Ploiești și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în apel și recurs. Într-o primă critică a arătat recurentul-pârât că instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material care sancționează cu nulitatea absolută încheierea unui contract de fideiusiune cu nerespectarea formei cerute ad validitatem, fiind incidente și dispozițiile de drept procesual ce atrag nulitatea. În acest sens recurentul a făcut trimitere la dispozițiile art. 2280, art. 2282 C. civ., art. 274-276 C. proc. civ. S-a susținut de către autorul memoriului de recurs că, din interpretarea dispoziților art. 2280 C. civ. rezultă că obiectul contractului de fideiusiune este identic cu cel al contractului principal încheiat între creditor și debitor, reținerea instanței de apel în sensul că fideiusiunea are un obiect diferit fiind contrară acestor dispoziții de drept material. De asemenea, a apreciat recurentul ca fiind aplicabile prevederile art. 275 C. proc. civ., menționând că în cazul fideiusiunii unilaterale este necesară îndeplinirea formalității "bun și aprobat" și menționarea în lit. a) sumei garantate, pentru a fi respectată forma solemnă a contractului de fideiusiune. A mai criticat recurentul-pârât statuarea instanței de apel, în sensul că pentru formarea valabilă a contractului de fideiusiune este suficient acordul de voințe, precizând totodată că, potrivit art. 2282 C. civ., contractul de fideiusiune este un contract solemn, forma scrisă autentică ori sub semnătură privat fiind cerută ad validitatem. În acest sens a arătat titularul memoriului de recurs că prin procesul-verbal din 29.01.2018, fără a avea vreo legătură cu societatea C. S.R.L. și fără vreun beneficiu de pe urma încheierii unei presupuse fideiusiuni nu s-ar fi obligat la plata unei datorii al cărui cuantum nu era cunoscut. A mai adăugat recurentul că forma solemnă este menită să protejeze interesele fideiusorului, asigurând consimțământul avizat al acestuia la formarea obligației de a garanta executarea obligației altuia, iar aceasta nu trebuie confundată cu forma cerută ad probationem, confuzie pe care a făcut-o instanța de apel. De asemenea, s-a mai susținut că reclamanta nu se prevalează de un înscris autentic sau de unul sub semnătură privată pentru a-și dovedi drepturile pretinse prin cererea de chemare în judecată, contrar dispozițiilor art. 2282 C. civ., ci doar de un început de dovadă scrisă, față de prevederile art. 276 C. proc. civ., iar instanța de apel în mod greșit și fără nicio analiză a considerat că ar fi îndeplinite aceste dispoziții legale. Recurentul-pârât a apreciat ca fiind nulă clauza prin care s-ar fi obligat la suportarea datoriei societății C. S.R.L. față de prevederile art. 2282 C. civ., instanța încălcând dispozițiile art. 6 și 7 C. proc. civ. și art. 6 CEDO prin calificarea unui înscris care reprezintă cel mult un început de dovadă scrisă ca fiind un contract de fideiusiune. Autorul cererii de recurs a mai învederat că nu a recunoscut niciodată actul juridic unilateral invocat de reclamantă, invocând nulitatea acestuia prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe. Acest înscris nu respectă formalitatea impusă de art. 275 C. proc. civ., nefiind prevăzută mențiunea "bun și aprobat" și nici vreo sumă de bani care trebuia plătită în ipoteza în care debitorul principal nu își executa obligația. Recurentul-reclamant a apreciat că în mod greșit instanța de apel a reținut prevederile art. 1266 C. civ. ca reguli de interpretare a convenției, incidente în cauză fiind dispozițiile art. 1269 din același cod, potrivit cu care contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă. În continuare, o altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încheierea din 23 mai 2023, prin care a fost încălcat rolul activ al instanței de judecată reglementat de art. 22 C. proc. civ.. Prin încheierea recurată, instanța de apel a respins solicitarea pârâtului ce avea ca obiect emiterea unei adrese pentru a se comunica date cu privire la restituirea către reclamantă a sumei de 311.835,62 RON cu titlu de TVA în temeiul dispoziților art. 287 lit. d) din Codul fiscal, ca urmare a insolvenței debitoarei C. S.R.L. În acest sens, a arătat recurentul-pârât că respectiva adresa era utilă soluționării cauzei, întrucât pretenția dedusă judecății ar fi fost cu 19% diminuată, suma fiind returnată reclamantei de la bugetul de stat, având în vedere aprobarea planului de reorganizare a debitoarei. Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost criticată și soluția privind respingerea cererii de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea dosarului privind insolvența debitoarei C. S.R.L., hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. A apreciat recurentul-pârât că de soluționarea dosarului nr. x/2018 depinde întinderea creanței ce face obiectul prezentului dosar. O ultimă critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează soluția instanței de apel referitoare la beneficiul de discuțiune, invocat în subsidiar de către apelant, pentru ipoteza în care se trece peste sancțiunea nulității. În acest sens a precizat recurentul-pârât că nu există nicio clauză prin care să fi renunțat la beneficiul de discuțiune. Deschiderea procedurii insolvenței nu echivalează cu imposibilitatea recuperării creanței de la debitoarea C. S.R.L. și nici nu înseamnă că bunurile acesteia sunt neurmăribile, cum greșit a apreciat instanța de apel, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 și art. 2294 C. civ. A mai apreciat titularul memoriului de recurs că beneficiul de discuțiune nu are efect doar dilatoriu, ci, în măsura achitării creanței de către C. S.R.L., are ca efect și diminuarea creanței pretinse de către intimata-creditoare. În final, recurentul-pârât, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și suspendarea judecării prezentei cauzei până la finalizarea dosarului ce are ca obiect insolvența debitoarei C. S.R.L. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 05 septembrie 2023. La 27 octombrie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimata-reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea excepției nulității recursului în privința criticilor ce vizează situația de fapt reținută de instanțele de fond și probatoriul administrat în cauză și respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-pârâta la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul-pârât B., în data de 20.11.2023, a transmis la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a apărărilor formulate de intimata-reclamantă și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Prin rezoluția din data de 24 noiembrie 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 16 ianuarie 2024 cu citarea părților în ședință publică. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele: Recurentul-pârât invocă nulitatea încheierii din 23 mai 2023, cu referire la respingerea de către instanța de apel a cererii de emitere a unei adrese către organele fiscale, în vederea precizării eventualelor sume de restituit cu titlu de TVA către intimata-intervenientă accesorie (debitoarea garantată de pârât). Înalta Curte constată că sunt întemeiate apărările intimatei-reclamante. Astfel, în legătură cu completarea probelor administrate la prima instanță, legea recunoaște dreptul suveran de apreciere al instanței de control judiciar devolutiv asupra necesității probei pentru soluționarea căii de atac cu care a fost învestită, prin care se urmărește verificarea situației de fapt. Această apreciere nu se poate cenzura în recurs nici sub pretextul nerespectării principiului rolului activ al instanței, nefiind o critică pertinentă a încheierii atacate, potrivit art. 488 C. proc. civ. În fapt, singura critică este legată de pretinsa nemotivare a respingerii probei propuse, care se reîncadrează din oficiu din motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată, însă, că rejudecarea cauzei de către instanța de apel a avut loc în condițiile art. 501 alin. (2) C. proc. civ., întrucât decizia anterioară a fost casată de instanța supremă pentru încălcarea regulilor de procedură privind anularea sentinței, constatându-se că prima instanță a cercetat, în realitate, fondul cauzei. Astfel, judecata după casare a reînceput de la actul de procedură desființat prin decizia Înaltei Curți. Acesta este contextul procedural în care instanța de apel, prin încheierea recurată, a soluționat cererea de probatorii a pârâtului. Considerentele instanței de apel sunt corespunzătoare obligației de motivare instituite prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în raport cu actul de procedură analizat, critica fiind nefondată. În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât critică și soluția de respingere a cererii de suspendare a judecății formulate în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Vătămarea suferită de recurentul-pârât în calitate de fideiusor, în sensul art. 175 C. proc. civ., este pusă în legătură cu necesitatea stabilirii cu prioritate în cadrul dosarului de insolvență a societății garantate, a cuantumului creanței de încasat de către intimata-reclamantă de la această debitoare aflată în reorganizare. Potrivit art. 413 alin. (pct. 1) C. proc. civ., suspendarea facultativă este lăsată la aprecierea instanței de judecată atunci când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul altei judecăți. Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere aceste reguli de procedură incidente. De altfel, nu au fost criticate prin memoriul de recurs, în cadrul acestui motiv de casare, raționamentele logico-juridice ce au fundamentat soluția de respingere a cererii de suspendare a judecății apelului. Prin decizia recurată, s-a reținut că fideiusiunea este o obligație accesorie, dar că în ipoteza pierderii beneficiului de discuțiune fideiusorul poate fi urmărit înainte ori în același timp cu debitorul principal. În legătură cu eventualitatea recuperării creanței de la debitoarea aflată în reorganizare, s-a reținut că pârâtul fideiusor are drept de regres potrivit art. 2305 C. civ. și drept de subrogare în dreptul creditorului potrivit art. 1593 C. civ., concluzionându-se că în dosarul de insolvență nu se tranșează niciun drept de care să depindă soluționarea cauzei pendinte, în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că nu pot fi reținute criticile recurentului-pârât privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, soluția instanței de apel fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor procedurale incidente. Recurentul-pârât invocă în cadrul motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., nulitatea absolută a fideiusiunii pentru neîndeplinirea condițiilor legale privind forma prevăzută de art. 2282 C. civ., precum și aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 274 – 276 C. proc. civ. Pentru început, Înalta Curte constată că recurentul-pârât face referire în mod repetat la sentința primei instanțe, critici lipsite de obiect, din moment ce în recurs se analizează decizia pronunțată de instanța de apel. Prin urmare, Înalta Curte va analiza doar criticile de nelegalitate care se referă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată. Înalta Curte mai reține că o parte din criticile formulate sunt analizate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că dispozițiile art. 274 – 276 se regăsesc în C. proc. civ., sediul materiei privind dovedirea actelor juridice (probele) la care se referă recurentul-pârât reprezentându-l legea procesuală. Pe de altă parte, recurentul-pârât invocând caracterele și condițiile de validitate ale fideiusiunii formulează și critici încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Conform art. 1171 C. civ., fideiusiunea este un contract unilateral care generează obligații doar în sarcina debitorului fideiusor, instanța de apel identificând corect caracterele juridice ale acesteia. Înalta Curte mai reține că invocarea regulilor de procedură instituite prin art. 309 alin. (3) și art. 329 C. proc. civ., privind proba cu martori și prezumții și inadmisibilitatea acestora, întrucât legea cere forma scrisă a fideiusiunii pentru validitate, nu prezintă relevanță în demonstrarea nelegalității deciziei atacate, din moment ce instanța de apel nu și-a fundamentat soluția pe dispozițiile procedurale menționate, cu încălcarea regulilor de admisibilitate a probelor. Recurentul-pârât a invocat în calea devolutivă de atac nulitatea convenției de fideiusiune și, în consecință, nelegalitatea obligării sale la plata creanței garantate, întrucât nu ar fi fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2282 C. civ. privind forma scrisă, deci de contract solemn potrivit art. 1174 alin. (3) C. civ., motive reiterate în recurs. Înalta Curte reține că, în acord cu aceste dispoziții de drept material, instanța de apel a analizat îndeplinirea condiției formei scrise a contractului instituită ad validitatem, constatând că fideiusiunea a fost asumată de pârât printr-o clauză inserată în cuprinsul procesului-verbal din 29 ianuarie 2018 semnat de părțile în litigiu, deci printr-un înscris sub semnătură privată, în sensul art. 272 C. proc. civ. Având în vedere criticile recurentului-pârât privind denaturarea de către instanța de apel a cadrului judecății determinat prin cererile și apărările formulate, se impune observarea diferențelor dintre contract și înscrisul care îl constată, potrivit art. 1241 C. civ. Contrar susținerilor recurentului-pârât, recunoașterea acestuia s-a reținut, prin decizia atacată, în legătură cu existența și semnarea procesului-verbal din 29 ianuarie 2018, în înțelesul de instrumentum și nu de negotium. Astfel, au fost analizate motivele de apel invocate, inclusiv cel privind nulitatea determinată de neîndeplinirea formei, în sensul de element esențial al actului juridic. Recurentul-pârât își reia prin memoriul de recurs teza calificării înscrisului constatator al convenției drept început de dovadă scrisă potrivit art. 273 alin. (2) teza finală C. proc. civ., în lipsa formalității "bun și aprobat" prevăzute de art. 275 C. proc. civ., cu consecința incidenței dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., de sancționare a nerespectării acestei formalități speciale. Astfel, recurentul-pârât susține că nerespectarea exigențelor impuse de art. 275 C. proc. civ., prin care se instituie un fine de primire de ordin formal, este afectată valabilitatea ca mijloc de probă a titlului convenției, ceea ce atrage nevalabilitatea fideiusiunii. Înalta Curte constată că evaluarea înscrisului menționat prin prisma art. 275 și art. 276 C. proc. civ., urmată de analiza eventualei incidențe a sancțiunii ce intervine în cazul nerespectării formalității speciale prevăzute de lege, a avut loc în cadrul considerentelor deciziei recurate, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ. și cu limitele învestirii. În legătură cu invocarea excepției nulității absolute a fideiusiunii, vor fi înlăturate apărările intimatei-reclamante care, în lipsa unui recurs principal ori incident nu mai poate contesta confirmarea instanței de apel, în temeiul art. 476 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a posibilității pârâtului de a invoca motive și mijloace de apărare noi în apel ori asupra cărora prima instanță nu s-a pronunțat prin sentință. Formalitatea impusă din perspectivă probatorie este instituită pentru cazul în care prin înscrisul sub semnătură privată este constatată o obligație unilaterală de plată a unei sume de bani ori cantitate de bunuri fungibile, în vederea protecției debitorului și pentru evitarea preconstituirii unor probe prin semnătura dată în alb. Art. 275 C. proc. civ. nu instituie, însă, o formulă sacramentală. Instanța de apel a reținut corect domeniul de incidență a acestui text legal de strictă interpretare. Analizând conținutul concret al înscrisului care nu se rezumă la conținutul unui contract unilateral, de garantare a unei obligații asumate între profesioniști, precum și acordul de voință a părților în directă legătură cu raportul juridic dedus judecății, a motivat că lipsa formulei ca atare "bun și aprobat" nu este de natură să atragă nulitatea operațiunii juridice convenite sub aspectul garantării personale a obligației de către pârât, atâta timp cât într-un mod lipsit de echivoc, din redactarea clauzei de fideiusiune rezultă că pârâtul a știut la ce se obligă. De altfel, este de observat că, pe fond, pârâtul a susținut, în cadrul procesului, asumarea obligației de plată a debitoarei, dar sub o condiție și anume, a urmăririi prioritare de către creditoare a acesteia, inclusiv în procedura insolvenței. Recurentul-pârât s-a prevalat în temeiul art. 1204 C. civ. de nulitatea fideiusiunii în sensul lipsei unui consimțământ exprimat în cunoștință de cauză asupra întinderii obligațiilor de garantare asumate ori a stării de insolvabilitate a debitoarei obligației principale. Și această condiție de fond instituită prin art. 2282 C. civ. a fost analizată, instanța de apel confirmând concluziile primei instanțe, în sensul că din conținutul înscrisului sub semnătură privată rezultă toate elementele ce caracterizează raportul juridic obligațional, subiectele, natura și întinderea obligațiilor de plată determinabile, garantate de pârât, ceea ce exclude ipoteza unei "error in negotio", obligația asumată expres și neechivoc de pârât fiind de esența fideiusiunii. Confirmând apărările intimatei-reclamante, Înalta Curte formulează observația că în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân, potrivit legii, în atribuția exclusivă a instanțelor de fond. În legătură cu aspectul necunoașterii și neasumării stării de insolvabilitate a debitoarei garantate, se observă că pârâtul nu a invocat dolul sau frauda. Înalta Curte subliniază că garanțiile personale constituie un mijloc specific de asigurare a executării obligațiilor, având funcția de consolidare a șanselor creditorului de recuperare a creanței. Astfel, fideiusiunea prezintă pentru creditor tocmai acest avantaj ca, în cazul insolvenței debitorului, să poată urmări patrimoniul garantului fără a mai suporta concurența altor creditori ai debitorului. Prin asumarea obligației de plată a creanței debitoarei, în mod expres, printr-un înscris sub semnătură privată, creditorului din raportul obligațional principal (în speță intimata-reclamantă) i s-a garantat de către pârâtul-fideiusor îndeplinirea obligației în cazul în care debitoarea principală (intervenienta accesorie) nu o execută. Instanța de apel a operat în mod corect distincția între obiectul principal al contractului și obiectul obligației asumate contractual de către pârât. Nu pot fi reținute criticile recurentului-pârât, întrucât pentru ipoteza în care din titlul constatator rezultă doar intenția de a se garanta, fără a se indica expres întinderea obligației de garantare, prin stabilirea unor limite în sensul unei fideiusiuni parțiale, ca de exemplu sub o condiție suspensivă ori rezolutorie care o face mai puțin oneroasă, legea stabilește prin art. 2290 alin. (1) C. civ. ce intră în conținutul acesteia, analiza instanței de apel cuprinzând și verificarea acestor reguli de drept substanțial. Totodată, în cazul neexecutării obligațiilor de către debitor, potrivit dispozițiilor art. 648 alin. (1) C. proc. civ., creditorul poate urmări concomitent sau după caz, separat și terții care au garantat plata datoriilor debitorului. Recurentul-pârât nu formulează critici în legătură cu considerentele instanței de apel care a analizat și regula privind pluralitatea de exemplare potrivit art. 274 C. proc. civ. În concluzie, analiza instanței a cuprins motivele de apel în legătură cu neîndeplinirea condiției instituite ad validitatem, ca excepție de la principiul consensualismului, criticile în sensul unei pretinse aprecieri ca suficient a simplului acord de voință a părților ignorând în mod vădit conținutul considerentelor din decizia recurată. Înalta Curte constată de asemenea, că recurentul-pârât nu a dovedit nelegalitatea deciziei atacate în legătură cu respectarea garanțiilor procesului echitabil, din moment ce înscrisul sub semnătură privată dovedind raportul juridic dedus judecății a fost analizat și evaluat potrivit naturii sale juridice, corespunzătoare unei corecte calificări a acestuia din punct de vedere al condițiilor de formă și de fond. Art. 275 C. proc. civ., pentru cazul unor eventuale neconcordanțe, este și o aplicație a art. 1269 alin. (1) C. civ. potrivit cu care îndoiala este în favoarea celui care se obligă ("in dubio pro reo"), incidența acestei reguli de drept urmând a fi analizată în cadrul criticilor următoare referitoare la interpretarea contractului circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În legătură cu motivele de apel care făceau referire expres la voința reală a părților în litigiu, instanța de apel în mod corect a aplicat prevederile art. 1266 C. civ. privind interpretarea contractelor după voința concordantă, respectiv după voința internă a părților. Obligația de a garanta, expresă și neechivocă a pârâtului nu a fost dedusă din alte elemente probatorii în afara titlului constatator (procesul-verbal din 29 ianuarie 2018). Nu pot fi primite criticile privind ignorarea regulii favorabile debitorului-garant "in dubio pro reo" instituite prin art. 1269 C. civ., Înalta Curte constatând că, prin decizia recurată, a fost valorificată ordinea legală de ierarhizare a regulilor de interpretare. Astfel, doar în ipoteza în care, în urma aplicării art. 1266 – 1268 C. civ., prevederile convenționale rămân neclare, se poate recurge la regulile subsidiare de interpretare prevăzute de art. 1269 C. civ., ceea ce s-a motivat că nu a fost cazul în speță, în lipsa unei clauze neclare cu privire la limitele în care a fost contractată fideiusiunea. Înalta Curte reține că nu este suficient să se facă trimitere în mod formal la sediul materiei materiei unde este reglementată problema de drept dezlegată prin hotărârea atacată cu recurs, fără a se demonstra modul în care instanța de apel a încălcat normele de drept incidente ori interpretarea corectă a acestora în raport cu circumstanțele cauzei. În cadrul motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține și că hotărârea atacată este dată cu încălcarea art. 2294 C. civ. privind beneficiul de discuțiune și cu interpretarea greșită a art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței, critici, care de asemenea, sunt nefondate. Recurentul-pârât, în virtutea subsidiarității obligației contractate, s-a prevalat de beneficiul de discuțiune, potrivit art. 2294 C. civ., ca mijloc de apărare împotriva creditorului. Instanța de apel, în acord cu dispozițiile art. 2295 C. civ., a reținut că beneficiul de discuțiune are efect dilatoriu și că acesta nu funcționează prin simpla sa invocare, ci numai în situația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de lege, ipoteză care, de altfel, nici nu este susținută de recurentul-pârât. Astfel, instanța de apel a constatat corect că fideiusorul nu este în situația de a fi indicat bunuri urmăribile ale debitoarei (intimata-intervenientă accesorie) precum și nici de a avansa cheltuielile necesare urmăririi acestora, urmare a deschiderii procedurii insolvenței și a efectelor juridice ale dispozițiilor imperative prevăzute de art. 75 din Legea nr. 85/2014. Instanța de apel a reținut corect ineficiența invocării beneficiului de discuțiune sub aspect procedural, în sensul suspendării acțiunii reclamantei-creditor împotriva pârâtului-fideiusor până la finalizarea executării debitoarei principale, urmare a dispozițiilor speciale din legea privind procedura insolvenței. Protecția instituită prin art. 75 din Legea nr. 85/2014 se rezumă la debitorul insolvent, în sensul suspendării de drept a tuturor acțiunilor ori măsurilor de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra acestuia. Dacă debitorul nu își execută obligația, fideiusorul este ținut să o îndeplinească, în ipoteza incidentă a insolvenței neputând invoca beneficiul de discuțiune sub aspectul urmăririi prioritare a debitorului, interpretarea instanței de apel dată acestor texte legale fiind corectă. În acest context, recurentul-pârât aduce în discuție caracterul accesoriu al obligației și limitele răspunderii stabilite în raport cu întinderea obligației principale, fideiusiunea neputând fi mai oneroasă decât aceasta. În legătură cu ipoteza unei eventuale diminuări a dreptului de creanță prin valorificarea bunurilor debitoarei în cadrul procedurii insolvenței și executarea planului de reorganizare, Înalta Curte formulează observația că, potrivit art. 2302 C. civ., creditorul este obligat să îl informeze pe fideiusor, la cererea acestuia, asupra stadiului executării obligației principale, aceeași obligație de informare revenind și debitorului principal potrivit art. 2311 C. civ. Pe de altă parte, protejarea dreptului reclamantei prin depunerea declarației de creanță și înscrierea în tabelul creditorilor din procedura insolvenței nu conduce la pierderea dreptului la acțiune împotriva fideiusorului, criticile recurentului-pârât fiind nefondate. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul pârâtului declarat împotriva încheierii din 23 mai 2023 și a deciziei nr. 245 din 21 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, va fi respins ca nefondat, urmare a culpei procesuale neputându-i fi acordate nici cheltuielile de judecată solicitate.