ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1324/2022

Ședința publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat instanței să dispună obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 329.572,10 RON, reprezentând contravaloarea produselor livrate de A. S.R.L. și neachitate de către pârâtă, conform prevederilor art. 1270 și art. 1350 din C. civ. obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 16.487,42 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare, calculată de la scadența facturilor neachitate până la data de 8 iunie 2018, sumă ce urmează a fi actualizată până la momentul plății efective a întregului debit principal, în temeiul art. 1523 alin. (2) lit. c) și d) coroborat cu art. 1535 alin. (1) din C. civ., precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 453 din C. proc. civ.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanta A. S.R.L.; obligarea reclamantei-pârâte la restituirea sumei de 47.160,48 RON, cu titlu de plată nedatorată, ca urmare neîndeplinirii condiției producerii rezultatelor garantate de către reclamanta-pârâtă, produse care s-au dovedit a nu fi apte să producă rezultatele garantate; obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 309 din 2 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L.; s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L.; pârâta-reclamantă B. S.R.L. a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă A. a sumei de 329.572,10 RON, reprezentând contravaloare produse livrate, a sumei de 16487,42 RON, reprezentând dobânda penalizatoare, calculată de la scadența facturilor până la 8 iunie 2018, sumă ce va fi actualizată până la data plății efective a debitului principal; pârâta-reclamantă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7830,10 RON (taxă judiciară de timbru) și în sumă de 3.000 RON cheltuieli de judecată - onorariu expert; s-a respins cererea expertului privind suplimentarea onorariului formulată în dosar.

Împotriva sentinței primei instanțe și a încheierilor de ședință din 11.12.2018, 19.02.2019, 11.06.2019, 12.11.2019 și 21.01.2020, pârâta B. S.R.L. a declarat apel, solicitând anularea acestora și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond, iar, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii cererii introductive și admiterii cererii reconvenționale.

În ceea ce privește primul motiv de apel, apelanta a învederat că la termenul din 11 decembrie 2018, instanța de fond nu i-a încuviințat dreptul de a adresa martorei C., în calitatea acesteia de inginer chimist, întrebări, fiind, în opinia apelantei, încălcate prevederile art. 321 alin. (3), art. 6, art. 8 și art. 13 alin. (3) din C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, respectiv dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

La termenul de judecată din 19 februarie 2019, în temeiul art. 322 alin. (1) din C. proc. civ., apelanta a solicitat încuviințarea reascultării acestui martor, motivat de faptul că: (i) martorul C. este singura persoană ce deține specialitatea necesară (s.n. inginer chimist) pentru a oferiri explicații cu privire la importanța concentrației de acid sulfuric; (ii) martorul C. a fost persoana care a identificat drept cauză ce determina disfuncționalitățile tehnice concentrația de sulfat, fiind și persoana care a acordat asistența tehnică permanentă pe parcursul perioadei de testare și care a încercat să identifice soluții pentru defectele de cromare; (iii) la termenul de judecată din 11 decembrie 2018, martorul nu a răspuns la întrebările adresate de către societate.

Tot la termenul din 19 februarie 2019, apelanta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 254 alin. (5) din C. proc. civ., și încuviințarea probei cu audierea numitei D. pentru combaterea aceleiași teze probatorii, apreciind că proba solicitată este pertinentă, utilă și concludentă soluționării cauzei în încercarea de a dovedi că apelanta nu a efectuat comenzi ulterioare ale soluțiilor E., aceste soluții fiind livrate de CDM pentru găsi o soluție pentru defectele de cromare.

Astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din 19 februarie 2019, instanța de fond a respins cererea de probe, fără a analiza toate argumentele expuse în susținerea acesteia.

De asemenea, apelanta a criticat și faptul că, la termenul de judecată din 11 iunie 2020, instanța de fond a respins cererea ca expertiza tehnică în specialitatea chimie, încuviințată la termenul din 19 februarie 2019, să fie efectuată de către un specialist din cadrul Facultății de Chimie Aplicată și Electrochimie, singura sa motivare fiind că "nu sunt motive care să justifice efectuarea expertizei de către un specialist din cadrul Catedrei de Chimie a Universității București".

În ceea ce privește încheierea de ședință din 12 noiembrie 2019, apelanta a arătat că la acest termen a fost pusă în discuția părților cererea de recuzare a expertului desemnat F., cerere formulată de apelantă în temeiul prevederilor art. 332 din C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., motivat de faptul că acesta și-a exprimat opinia anterior studierii documentelor relevante și anterior solicitării de explicații din partea ambelor părți, a încălcat prevederile legale privind modul de convocare al părților la expertiză, a efectuat constatări la sediul unei societăți concurente fără a înștiința apelanta în prealabil, și doar în prezența părții adverse, nu a respectat obiectivul fixat de instanță, ignorând faptul că societatea G. S.R.L. deține linii de cromare complet diferite de linia de cromare ce aparține B., respectiv nu a solicitat explicații din partea persoanelor responsabile cu procesul de cromare la momentul efectuării constatărilor din data de 06.08.2019 de la sediul B., cerere ce a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 12.11.2019, instanța reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., din textul de lege rezultând că punerea în discuție a unor chestiuni de fapt ori drept nu îl fac pe expert incompatibil și, totodată, rămânând nesoluționată cererea pe pct. 13 al aceluiași articol.

Apelanta a mai arătat că, după depunerea la dosarul cauzei a raportului de expertiză întocmit de către expertul desemnat, la 20 ianuarie 2020 a formulat cerere de anulare a raportului de expertiză și a invocat nulitatea citării pentru prima lucrare la fața locului efectuată de către expert la data de 6 august 2019, ce a avut loc doar în prezența părții adverse, în lipsa citării apelantei, întemeiată pe dispozițiile art. 335 alin. (1) din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 178 alin. (2) din același cod, cerere respinsă de către instanță pe motiv că expertul s-a conformat dispozițiilor instanței, aspect ce reiese din înscrisurile depuse la doar de expert, dar la dosar neregăsindu-se dovada de citare la sediul societății G. S.R.L. pentru lucrarea din data de 6 august 2020.

Prin decizia nr. 184 din 26 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 309 din 2 iunie 2020 și a încheierilor de ședință din 11.12.2018, 19.02.2019, 11.06.2019, 12.11.2019 și 21.01.2020, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L.; s-au anulat încheierea din 21 ianuarie 2020 și sentința nr. 309 din 2 iunie 2020 și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond.

La data de 26 iulie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 184 din 26 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. În subsidiar, a solicitat rejudecarea litigiului în fond, cu consecința respingerii apelului formulat de S.C. B. S.R.L. și menținerii ca temeinică și legală a sentinței nr. 309 din 2 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a considerat, în mod neîntemeiat, că încheierea din 21 ianuarie 2020 a Tribunalului Dâmbovița este nelegală, întrucât s-ar fi impus admiterea de către prima instanță a cererii de anulare a expertizei motivată de neconvocarea la vizita de documentare din data de 6 august 2019 la societatea G..

Ceea ce a omis instanța de apel este faptul că, în data de 12 noiembrie 2019, tribunalul i-a pus în vedere expertului desemnat să reconvoace părțile, acestea fiind reconvocate, în mod legal, la data de 13 decembrie 2019.

De altfel, contrar celor reținute de instanța de apel, nu a existat o altă vizită de documentare decât cea din data de 6 august 2019 care a cuprins, în aceeași zi și ca urmare a aceleiași convocări (ulterior refăcute), și vizita la societatea G..

Așa cum a reținut și prima instanță, eventuala cauză de nulitate pentru neconvocarea din data de 6 august 2019 a fost acoperită prin reconvocarea părților în data de 13 decembrie 2019.

Recurenta-reclamantă consideră că partea adversă nu poate pretinde și demonstra un eventual prejudiciu, de vreme ce a avut ocazia de a transmite expertului documentele pe care le consideră relevante și de a-și expune opinia cu privire la situația ce făcea obiectul analizei.

În al treilea rând, chiar dacă s-ar admite că raportul de expertiză este afectat de nulitate, această împrejurare nu poate fi de natură a determina și nulitatea sentinței din moment ce prima instanță nu a ținut cont, în pronunțarea soluției, de concluziile acesteia.

Astfel, așa cum reiese din considerentele de la pagina 23 din sentință, prima instanță a considerat concluziile raportului ca fiind "supoziții nesusținute științific", soluționând cauza fără a lua în considerare această probă.

Prin urmare, concluziile raportului de expertiză nu au fundamentat hotărârea instanței de fond, astfel încât nu pot atrage nici nulitatea acesteia.

În mod nelegal, instanța de apel a reținut că tribunalul nu a analizat toate afirmațiile și argumentele părților, nu a făcut trimiteri la probele administrate și nici interpretarea acestora, aspect ce ar echivala cu o presupusă nemotivare.

Contrar celor reținute prin decizia recurată, prima instanță a analizat temeinic toate argumentele părților, problemele de drept și de fapt ce au făcut obiectul analizei instanței, cărora le-a oferit un răspuns extins și fundamentat din punct de vedere juridic.

În opinia recurentei, nu poate echivala cu nemotivarea hotărârii împrejurarea că unele dintre argumentele invocate au fost grupate și li s-a oferit un răspuns comun, iar altele nu au mai fost analizate, întrucât derivau din alte argumente care fuseseră deja respinse de către instanță.

Nicio dispoziție legală nu impune unei instanțe să ofere un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de părți, fiind suficient să reiasă din considerente motivele pentru care instanța pronunță o soluție într-un anumit sens.

În speță, prima instanță a examinat în mod efectiv aspectele de drept și de fapt deduse judecății, considerentele sentinței apelate corespunzând pe deplin exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., raționamentele esențiale ale instanței ce susțin soluția adoptată fiind expuse de către prima instanță cu deosebită claritate și rigurozitate.

Simplul fapt că instanța nu a indicat în cuprinsul hotărârii că a analizat coroborat toate probele nu este de natură a conduce la o atare concluzie, din moment ce instanței nu îi revine obligația de a indica în detaliu raționamentele de ordin juridic pe care le-a avut în luarea soluției.

Mai mult, instanța nu are obligația de a enumera toate probele pe care le-a avut în vedere în analiza sa, mențiunea din considerente, potrivit căreia "în cauză au fost încuviințate și administrate proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul, proba testimonială cu câte doi martori pentru fiecare parte și proba cu expertiza tehnică de specialitate (...)" fiind suficientă pentru a se concluziona în sensul că instanța a avut în vedere toate probele administrate.

De asemenea, s-a arătat că instanța nu este ținută de concluziile raportului de expertiză, interpretarea sau aprecierea probelor fiind lăsată "la lumina și înțelepciunea instanței", conform dispozițiilor art. 264 din C. proc. civ.

Așadar, probele, deși încuviințate, nu au o forță probantă prestabilită, instanța având libertatea de a analiza și de a decide, în concret, valoarea probatorie, prin coroborare cu celelalte probe existente la dosarul cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

La data de 1 octombrie 2021 (e-mail) intimata-pârâtă B. S.R.L. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției nulității recursului și, pe cale de consecință, anularea recursului, potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu mențiunea că își rezervă dreptul de a cere obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, pe cale separată.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare la data de 22 octombrie 2021, solicitând respingerea excepției nulității recursului și înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă B. S.R.L.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 10 martie 2022 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., stabilindu-se termen la data de 26 mai 2022 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurentă, are în vedere situația în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă a susținut, în cuprinsul memoriului de recurs, faptul că instanța de apel a considerat, în mod neîntemeiat, că încheierea din 21 ianuarie 2020 a Tribunalului Dâmbovița este nelegală, întrucât s-ar fi impus admiterea de către prima instanță a cererii de anulare a expertizei motivată de neconvocarea la vizita de documentare din data de 6 august 2019 la societatea G..

În raport de această argumentare, Înalta Curte constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar nu a celui indicat de recurentă, întrucât se critică hotărârea instanței de apel din perspectiva aplicării pretins greșite a unei norme de drept procesual, respectiv a dispozițiilor art. 335 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului sau sunt necesare explicațiile părților, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, în care li se vor indica ziua, ora și locul unde se va face lucrarea. Citația, sub sancțiunea nulității, trebuie comunicată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de efectuare a lucrării. Confirmarea de primire va fi alăturată raportului de expertiză", impunându-se calificarea corespunzătoare.

Înalta Curte relevă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Motivul arătat presupune că instanța a recurs la texte de lege (norme de drept substanțial) aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit.

În schimb, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Aceste dispoziții constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, adică motivul de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. sunt nefondate.

Înalta Curte constată că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi casată din perspectiva motivului de recurs ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât instanța de prim control judiciar a reținut, în mod corect, că au fost încălcate prevederile art. 335 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, Curtea de Apel Ploiești a reținut că din actele depuse la dosar, inclusiv raportul de expertiză, rezultă că expertul cauzei, după deplasarea la sediul pârâtei în data de 6 august 2019 în cadrul unei vizite de documentare, a mai efectuat o a doua deplasare la sediul pârâtei în data de 13 decembrie 2019, pentru aceasta efectuându-se convocarea părților, conform dispozițiilor legale.

Însă reclamanta s-a referit la o altă vizită de documentare, denumită astfel de către expertul cauzei, respectiv la cea efectuată de către expertul cauzei împreună cu reprezentanții reclamantei, ulterior primei vizite de documentare la sediul pârâtei, la sediul firmei concurente G. S.R.L., aflată în apropiere, unde a făcut anumite constatări referitoare la modalitatea în care se realizează procesul de cromare, cu utilizarea aceleiași substanțe, concluzionându-se absența defectelor de cromare evidențiate la sediul pârâtei.

În legătură cu această deplasare, expertul cauzei a susținut, în mod expres, faptul că aceasta a făcut parte din strategia sa de documentare, rolul ei fiind acela de a confirma aspectele susținute de G. S.R.L. în corespondența cu reclamanta, precum și că nu era necesar acordul pârâtei în acest sens.

Instanța de apel a mai reținut că necesitatea deplasării expertului la sediul G. S.R.L. este susținută de către expert și justificată prin analiza comparativă prezentată în cadrul raportului de expertiză întocmit, cu privire la rezultatele procesului de cromare efectuat la această societate, față de cele obținute de pârâtă.

Recurenta-reclamantă a menționat, în cuprinsul cererii de recurs, că instanța de apel a omis faptul că, în data de 12 noiembrie 2019, tribunalul i-a pus în vedere expertului desemnat să reconvoace părțile, acestea fiind reconvocate, în mod legal, pentru data de 13 decembrie 2019.

Totodată, a susținut faptul că nu a existat o altă vizită de documentare decât cea din data de 6 august 2019 care a cuprins, în aceeași zi și ca urmare a aceleiași convocări (ulterior refăcute), și vizita la firma concurentă G. S.R.L., contrar celor reținute de instanța de apel.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 335 alin. (1) din C. proc. civ., ori de câte ori este nevoie de o lucrare la fața locului, expertiza nu poate fi efectuată fără citarea părților prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, în care li se vor indica ziua, ora și locul unde se va face lucrarea, sancțiunea pentru nerespectarea acestei obligații fiind una expresă, respectiv nulitatea raportului de expertiză.

Neîndeplinirea obligației de citare pentru efectuarea unei lucrări la fața locului atrage nulitatea raportului de expertiză, în condițiile art. 179 alin. (3) din C. proc. civ., conform căruia desființarea unui act de procedură atrage și desființarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare.

Pe de altă parte, de vreme ce art. 335 alin. (1) din C. proc. civ. prevede, în mod expres, sancțiunea nulității citației în ipoteza în care aceasta nu a fost comunicată în termenul impus de lege, cu atât mai mult absența oricărei citări este de natură să atragă incidența textului.

Așadar, și în caz de necitare, vătămarea părții este prezumată, conform dispozițiilor art. 175 alin. (2) din C. proc. civ.

În cauză, intimata-pârâtă B. S.R.L. nu a fost citată pentru lucrarea la fața locului efectuată în data de 6 august 2020 la sediul societății G. S.R.L., susținerile acesteia fiind confirmate de lipsa de la dosar a dovezii de convocare, iar în cuprinsul raportului de expertiză, expertul desemnat a menționat că își bazează concluziile raportului pe această lucrare la fața locului.

Înalta Curte reține că pârâtei B. S.R.L. i-au fost încălcate drepturile procesuale și interesele legitime, în special dreptul la apărare, tocmai ca urmare a faptului că expertul s-a fundamentat și pe constatări de fapt ce au fost efectuate doar în contradictoriu cu reclamanta, astfel cum în mod corect a constatat instanța de apel.

De asemenea, se reține că este lipsită de fundament susținerea recurentei-reclamante A. S.R.L., potrivit căreia s-ar fi acoperit cauza de nulitate prin reconvocarea părților în data de 13 decembrie 2019.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că Tribunalul Dâmbovița a respins, în mod greșit, cererea de anulare a raportului de expertiză, formulată în temeiul art. 335 alin. (1) coroborat cu art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., motivând că din înscrisurile depuse la dosar de către expert ar rezulta că au fost convocate ambele părți.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a reținut că tribunalul nu a analizat toate afirmațiile și argumentele părților, nu a făcut trimiteri la probele administrate și nici interpretarea acestora, aspect ce ar echivala cu o presupusă nemotivare.

Cu privire la acest aspect, Curtea de Apel Ploiești a reținut că în cadrul sentinței apelate s-au consemnat pe scurt susținerile părților din cererea de chemare în judecată și din întâmpinare, s-a prezentat situația declarațiilor martorilor audiați, în sensul că ele reflectă poziția procesuală a părții care i-a propus, precum și a expertizei și opiniei separate la aceasta, după care, tribunalul a apreciat că este întemeiată cererea principală și neîntemeiată cea reconvențională, prezentând soluția ce urmează a se pronunța.

Tribunalul a prezentat sintetic situația de fapt, fără trimiteri concrete la probele administrate în cauză, fără să analizeze susținerile părților referitoare la aceasta, constatând că declarațiile martorilor se anulează reciproc, situație reliefată și în ceea ce privește opinia experților cauzei (față de care s-a apreciat că exprimă supoziții nesusținute științific) și a celui parte, expunând în final o concluzie referitoare la natura înțelegerii părților, bazată pe probe (care nu au fost învederate).

Curtea de Apel Ploiești a constatat că judecătorul fondului nu a făcut o interpretare efectivă a probelor administrate, mărginindu-se să le elimine ca urmare a contradictorialității lor, situație incidentă chiar și în ceea ce privește proba cu expertiză, în legătură cu care Tribunalul Dâmbovița apreciase că este utilă și pertinentă soluționării cauzei, întrucât a propus administrarea ei din oficiu, și față de care a afirmat că opinia expertului este fundamentată pe supoziții nesusținute științific, în condițiile în care ea era conformă soluției pronunțate.

Practic, instanța de apel a considerat că, în condițiile expuse, nu poate stabili care sunt probatoriile pe care tribunalul și-a fundamentat soluția, după cum nu există vreun răspuns dat multiplelor chestiuni tehnice ridicate de părți, pentru care s-a apreciat necesitatea efectuării expertizei în specialitatea chimie.

Înalta Curte reamintește faptul că motivarea hotărârilor judecătorești constituie o obligație a instanței judecătorești, iar lipsa motivării sau motivarea necorespunzătoare a hotărârii nu răspunde nici dezideratului părților de a cunoaște temeiurile ori cauzele pentru care instanța s-a oprit la o anumită soluție și nu permite nici exercitarea controlului judiciar, în căile de atac neputându-se verifica legalitatea și temeinicia soluției pronunțate.

În același timp, obligația de a motiva hotărârile judecătorești și de a răspunde tuturor capetelor de cerere formulate de părți intră și în conținutul dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar, învestită cu soluționarea unei căi devolutive de atac, în urma analizei efectuate, a ajuns la concluzia corectă că Tribunalul Dâmbovița nu a realizat o reală și efectivă cercetare a fondului cauzei, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., invocate de către apelantă.

Prin criticile formulate în prezenta cale extraordinară de atac recurenta-reclamantă nu combate cu niciun argument pertinent aprecierile instanței de apel, ci doar a susținut că prima instanță a analizat temeinic toate argumentele părților, problemele de drept și de fapt ce au făcut obiectul analizei instanței, cărora le-a oferit un răspuns extins și fundamentat din punct de vedere juridic.

În realitate, nu se poate susține faptul că prima instanță a examinat în mod efectiv aspectele de drept și de fapt deduse judecății, atâta timp cât hotărârea pronunțată nu respectă rigorile impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Este real că nicio dispoziție legală nu impune judecătorului să ofere un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de părți, însă trebuie să reiasă din considerente motivele pentru care instanța pronunță o soluție într-un anumit sens.

Înalta Curte reține că instanța de apel a admis apelul pârâtei, a anulat încheierea din 21 ianuarie 2020 și sentința nr. 309 din 2 iunie 2020, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de fond, în vederea readministrării probei cu expertiza tehnică și a oricăror alte probe apreciate ca fiind necesare soluționării cauzei.

Instanța de apel a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în motivarea hotărârii, aceasta cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată.

De altfel, recurenta-reclamantă A. S.R.L. nu a criticat decizia instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar faptul că dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar nu corespunde opiniei părții nu poate să conducă la concluzia că hotărârea este nelegală.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 184 din 26 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2022.