ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1330/2024

Ședința publică din data de 13 iunie 2024

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 21 iunie 2022 pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat în principal, obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 78987,40 Euro, cu titlu de rest preț pentru produse livrate în temeiul contractului de furnizare nr. x din 11 mai 2020 și la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea produselor livrate, în valoare de 127540 Euro, în starea în care au fost predate, reclamanta asumându-și obligația de a restitui avansul din preț achitat de pârâtă, în cuantum de 48552,60 Euro.

Pe calea cererii reconvenționale, pârâta-reclamantă a solicitat să se constate că a intervenit încetarea contractului la data de 10 mai 2021, prin ajungerea la termen și a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata următoarelor sume: 48552,60 Euro, reprezentând restituire avans preț, la care se adaugă dobânda legală de 6% pe an, de la data de 3 august 2020 și până la restituirea sumei, 21716 RON cu titlu de daune-interese, plus penalități de întârziere și dobândă legală aferentă. A cerut, de asemenea, obligarea reclamantei (pârâtă reconvențională) la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 243 din 13 martie 2023, Tribunalul Brașov a respins acțiunea principală, ca nefondată.

A admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 48552,60 Euro și a dobânzii legale aferente, de 6% pe an, de la data de 27 mai 2021 și până la data plății.

A respins, ca nefondat, capătul de cerere referitor la daune interese.

A anulat, ca netimbrată, cererea de plată a penalităților de întârziere și a dobânzilor aferente sumei de 21716 RON.

A obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 7384 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta-pârâtă A., înregistrat la data de 19 iunie 2023 pe rolul Curții de Apel Brașov, secția Civilă.

Prin decizia nr. 1686 din 7 noiembrie 2023, s-a admis apelul împotriva sentinței și a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul admiterii în parte a cererii principale.

A fost obligată pârâta-reclamantă la restituirea către reclamanta-pârâtă a produselor livrate conform contractului de furnizare încheiat de părți.

A fost respins apelul declarat de reclamanta-pârâtă împotriva încheierilor premergătoare din 11 februarie 2022 și 15 decembrie 2022.

A compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți în apel.

Împotriva deciziei nr. 1686 din 7 noiembrie 2023 a Curții de Apel Brașov, în termen legal a declarat recurs reclamanta-pârâtă A., înregistrat la data de 8 ianuarie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, arătându-se următoarele:

Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a arătat că, deși instanța de apel a făcut unele referiri la criticile formulate prin cererea de apel, aceasta nu a prezentat un raționament logico-juridic și nu a arătat, punctual, considerentele pentru care înlătură criticile apelantei și își însușește soluția judecătorului fondului. Procedând astfel, a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și exigențele unui proces echitabil, în sensul art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concret, a susținut că, prin cererea de apel, a invocat, printre altele, contrarietatea între considerentele sentinței și soluția din dispozitiv, în sensul că, deși a reținut dreptul vânzătorului la restituirea bunurilor livrate, acțiunea a fost în întregime respinsă (inclusiv capătul de cerere subsidiar).

Deși instanța de apel a schimbat în parte sentința atacată, în sensul admiterii cererii de restituire a prestațiilor, din considerente nu rezultă motivele adoptării soluției. Apreciază că reținerile instanței de prim control judiciar, potrivit cărora chestiunea restituirii prestațiilor a fost lămurită prin cererea de apel, nu echivalează cu o motivare propriu-zisă.

A mai relevat recurenta că, din considerentele deciziei atacate, nu rezultă de ce i-au fost înlăturate criticile relative la capătul de cerere principal. Mai exact, nu există o motivare propriu-zisă în raport cu susținerile sale, potrivit cărora nu i se poate refuza plata pentru acea parte din contractul de livrare pe care a executat-o.

Recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la încetarea contractului prin expirarea termenului. Această critică a fost subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocându-se încălcarea dispozițiilor art. 1322 C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, a relevat că, prin cererea introductivă de instanță, a solicitat, în principal, plata contravalorii produselor livrate și neachitate și, în subsidiar, restituirea bunurilor, reținându-se obligația vânzătorului la restituirea avansului achitat. Pe de altă parte, pârâta a solicitat, pe calea cererii reconvenționale, obligarea recurentei la restituirea avansului, cu dobânda legală aferentă, renunțând la capătul de cerere în daune interese.

În acest context, instanțele nu erau ținute să analizeze comportamentul părților în executarea contractului sau gradul de culpă în neexecutarea obligațiilor asumate, pentru a fundamenta justețea acordării daunelor interese, ci doar să desocotească părțile din contractul încetat prin ajungere la termen.

Ca atare, apreciază recurenta că au fost greșit interpretate prevederile art. 1350, art. 1516 alin. (2) și art. 1322 C. civ.

În mod nelegal a reținut instanța de apel că, potrivit art. 1322 C. civ., efectele generale ale încetării unui contract sunt similare în orice caz de încetare (inclusiv în cazul ajungerii la termen), acestea constând fie în liberarea părților de obligațiile asumate, fie în repararea prejudiciilor cauzate și/sau restituirea prestațiilor.

În opinia recurentei, efectele încetării sunt diferite, în funcție de modalitatea de încetare, diferență subliniată de sintagmele "pot fi ținute" și "după caz". Acest text trebuia coroborat cu prevederile art. 1321 C. civ.. Cum efectele încetării contractului diferă în funcție de modalitatea încetării, nu în toate cazurile se impune analiza culpei. În cazul în speță, cum instanța nu a fost învestită cu o acțiune în rezoluțiune contract sau contractul nu a încetat prin denunțare unilaterală ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale, instanța nu era ținută să analizeze comportamentul părților în executarea convenției, ci doar să le desocotească, ca efect al unei executări parțiale a acesteia.

În sfârșit, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că atât starea de fapt, cât și cadrul contractual au fost greșit stabilite de instanța de apel, ceea ce, în opinia sa, reprezintă o greșită aplicare a normelor de drept material în ce privește angajarea răspunderii contractuale.

În esență, a arătat că litigiul dintre părți izvorăște dintr-un contract cu două componente: una de furnizare produse și una de montaj a echipamentelor furnizate.

Contrar celor reținute de instanța de apel, părțile au separat obligația de livrare de cea de montaj, fapt ce rezultă din oferta tehnică anexă la contract, astfel că pârâta nu putea refuza plata produselor deja livrate, pe motiv că nu fuseseră montate.

Mai mult, obligația de montare ce îi incumbă recurentei era condiționată de executarea unei obligații ce cădea în sarcina pârâtei-intimate, anume pregătirea terenului și realizarea fundației. Ca atare, instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 1555 C. civ., relative la ordinea executării obligațiilor.

Fără a încadra în drept criticile referitoare la greșita soluționare, de către instanța de apel, a cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, recurenta a arătat că greșit s-a reținut că, în etapa fondului, a achitat taxă de timbru de 6895 RON, în loc de 7511 RON.

De asemenea, a relevat nelegala reducere a onorariului de avocat, la doar 3000 RON, față de complexitatea cauzei, valoarea obiectului și munca prestată de reprezentantul convențional și, în raport de reperele stabilite prin ghidul onorariilor minimale (Hotărârea nr. 358 din 8 iunie 2023 a UNBR).

În sfârșit, a arătat că instanța de apel, deși i-a admis calea de atac, nu a dispus nimic cu privire la legalitatea soluției judecătorului fondului privind cheltuielile de judecată. Concret, ar fi trebuit să reindividualizeze cheltuielile de judecată luându-le în considerare și pe cele aferente capătului de cerere referitor la constatarea încetării contractului prin ajungerea la termen.

Prin întâmpinare, intimata B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală. Astfel, instanța de apel a examinat fiecare critică cu care a fost învestită, realizând o analiză a întregului raport litigios.

A mai relevat intimata că instanțele au fost învestite cu analiza tuturor elementelor răspunderii civile contractuale și nu doar cu "desocotirea părților" la încetarea contractului.

În sfârșit, a susținut că modalitatea de interpretare și aplicare a clauzelor contractuale la situația de fapt reținută pe baza probelor administrate nu reprezintă o critică de nelegalitate. În mod asemănător, nici soluția instanței de apel, de reducere a cuantumului onorariului de avocat și de compensare a cheltuielilor judiciare nu poate fi analizată din perspectiva corectei aplicări a legii, astfel că se impune respingerea recursului declarat de partea adversă.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Potrivit prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Contrar alegațiilor recurentei, decizia recurată răspunde exigențelor textului de lege susarătat, întrucât, deși și-a însușit, în esență, argumentația juridică din hotărârea supusă controlului, a corelat motivarea hotărârii cu criticile susținute prin calea de atac. Obligația instanței de apel de a-și motiva soluția presupune a răspunde fiecărui motiv de critică formulat însă nu și a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Este suficient ca instanța să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că art. 6 par. 1 din Convenție obligă tribunalele să își motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument (CEDO, Hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei).

Din această perspectivă, nu se poate susține, în concret, că instanța de apel nu a analizat critica relativă la contrarietatea între considerente și dispozitiv în ce privește capătul de cerere subsidiar. Nu numai că instanța de prim control judiciar a luat în analiză acest aspect, dar a și primit această critică, reținând, în esență, că nu se poate refuza restituirea prestației executate de apelantă (restituirea bunurilor livrate), pe considerentul că părțile nu au căzut de acord asupra stării bunurilor la momentul restituirii. De altfel, este împotriva imperativelor logicii să afirmi că nu cunoști dacă instanța ți-a validat sau nu o critică concretă, din moment ce respectiva critică, însușită de judecător, a condus la reformarea soluției în calea de atac.

În mod asemănător, recurenta a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde raționamentul logico-juridic care a condus la menținerea soluției fondului, de respingere a capătului de cerere principal, deși în considerente se fac unele referiri la probele administrate și la anumite dispoziții contractuale, respectiv art. 16.3, art. 16.4 și art. 23 din contract. Or, este evident că toate criticile apelantei, ce vizau soluția de respingere a cererii de plată a restului de preț, au fost în mod explicit și detaliat analizate și înlăturate, pe considerentul că obligația de plată a prețului, ce incumbă pârâtei-cumpărător, nu a devenit niciodată scadentă.

Așadar, hotărârea criticată sub aspectul motivării insuficiente este clară, concisă, concretă și face referire la probele și actele din dosar, astfel că acest motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

Neîntemeiate sunt și criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind greșita aplicare a normelor de drept material.

În esență, recurenta a susținut că, în speță, cauza juridică atât a acțiunii principale, cât și a cererii reconvenționale, a fost reprezentată de un contract de furnizare, încetat prin expirarea termenului contractual. În atare situație, instanțele devolutive nu erau învestite a analiza elementele răspunderii civile contractuale, respectiv dacă părțile și-au executat sau nu obligațiile contractuale și culpa acestora în eventuala neexecutare a prestațiilor asumate.

Instanța reține, în primul rând, că recurenta ignoră cadrul procesual instituit de părți prin cererile și apărările formulate, sub aspectul obiectului și a cauzei juridice ale acțiunii principale și, respectiv, ale cererii reconvenționale. Reclamanta a solicitat, în principal, nu restituirea prestațiilor, ci executarea contractului, respectiv obligarea pârâtei la plata restului de preț pentru produsele livrate. În atare situație, în mod evident, instanțele erau obligate să verifice dacă există vreo obligație contractuală neexecutată de partea adversă și dacă neexecutarea îi este imputabilă debitorului ei.

Pe de altă parte, contrar celor susținute prin motivele de recurs, pe calea cererii reconvenționale, pârâta a solicitat nu numai restituirea propriei prestații (restituirea avansului din preț achitat), ca urmare a încetării contractului, ci și obligarea reclamantei la plata de daune-interese. Așadar, instanța de fond a fost chemată să evalueze toate condițiile răspunderii contractuale (existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale a reclamantei, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția debitorului).

În speță, părțile au încheiat un contract prin care s-a convenit nu doar vânzarea unor echipamente, ci și montarea acestora. La data încetării contractului, prin expirarea termenului, părțile își executaseră în parte obligațiile asumate, în sensul că recurenta livrase o parte din bunurile contractate, livrare neurmată de montare, în vreme ce pârâta achitase o sumă de bani, cu titlu de avans preț. La data expirării termenului contractual, fie pentru că executarea în natură era definitiv compromisă, fie, pur și simplu, pentru că executarea silită în natură nu mai prezenta niciun interes pentru creditorul obligației neexecutate, ambele părți au fost de acord că a încetat convenția. Însă, la data încetării contractului, părțile nu au solicitat, așa cum s-a mai reținut, doar restituirea prestațiilor. Dimpotrivă, reclamanta a solicitat să se rețină că neexecutarea este parțială și, prin urmare, să fie obligată partea adversă la îndeplinirea obligației corelative (prețul bunurilor deja livrate). Prin urmare, instanțele de fond, în mod corect, au analizat dacă obiectul obligației asumate de reclamantă era unul divizibil sau, dimpotrivă, dacă din natura obiectului și din voința părților rezultă indivizibilitatea obligației. Altfel spus, instanțele de fond au statuat, dată fiind natura obligației, că neexecutarea integrală a obligației asumate constituie, în realitate, o neexecutare totală.

Așadar, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1322 C. civ., verificând dacă, la încetarea contractului, părțile sunt ținute la restituirea prestațiilor și, după caz, la repararea prejudiciilor cauzate.

De altfel, susținerea recurentei în sensul că, în cazul încetării contractului, nu se impune întotdeauna analiza culpei în executarea obligațiilor, în condițiile art. 1321 și art. 1322 C. civ., nu ar putea fi reținută nici dacă obiectul litigiului de față ar consta, exclusiv, în restituirea prestațiilor părților (ceea ce, oricum, nu este real). Astfel, dacă se solicită restituirea fructelor produse de bunul supus restituirii (iar pârâta a solicitat astfel de fructe civile), instanța este obligată să evalueze buna sau reaua credință a celui obligat la restituire, precum și cui îi este imputabilă cauza restituirii, în condițiile art. 1645 C. civ.

Cât privește pretinsa aplicare greșită a normelor de drept material în materia răspunderii contractuale, respectiv eronata aplicare a art. 1555 C. civ., în ce privește ordinea executării obligațiilor, constată că nu există veritabile critici de nelegalitate. În realitate, pe calea recursului se solicită reevaluarea probelor administrate de către instanțele de fond și, pe cale de consecință, stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută anterior.

Textul de lege invocat, respectiv art. 1555 C. civ., instituie două reguli supletive, anume regula simultaneității executării obligațiilor sau modalitatea de executare a obligațiilor cu termen. În speță, însă, ordinea în care trebuiau executate obligațiile asumate de părțile din litigiu, termenele de executare etc. au fost stabilite de părți, prin convenție, și decelate de instanțele devolutive pe baza analizării probelor administrate de acestea (anexe tehnice ale contractului, corespondență comercială etc.).

Așadar, demersul instanței de recurs fiind limitat la analiza conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că nu poate analiza aspectele de netemeinicie invocate de recurentă.

În mod asemănător, constată că nici critica referitoare la nelegalitatea reducerii cuantumului onorariului avocațial, invocată prin cererea de recurs, nu poate fi subscrisă vreunui motiv de nelegalitate.

Astfel, prin decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat în sensul că motivul de recurs relativ la proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, în raport de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În sfârșit, nu se poate reține că instanța de apel nu ar fi analizat critica privind suportarea cheltuielilor de judecată din etapa fondului. Dimpotrivă, admițând apelul și schimbând în parte sentința atacată, a constatat că cererile fiecăreia dintre părți au fost admise numai în parte, astfel că a stabilit măsura în care fiecare dintre acestea poate fi obligată la cheltuieli de judecată, în acord cu prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.. De altfel, este de neînțeles modalitatea în care pretinde recurenta că ar fi trebuit individualizată, în cuantumul cheltuielilor de judecată, taxa de timbru aferentă capătului de cerere în constatare încetare contract. Avem în vedere faptul că partea adversă a renunțat la acest capăt de cerere, împrejurare de care instanța de fond a luat act, prin încheierea din 11 octombrie 2022, astfel că nu s-a achitat nicio sumă cu titlu de taxă judiciară de timbru pentru acest petit. Așadar, nu poate fi primită critica potrivit căreia, la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată datorate de părți, instanța nu ar fi luat în considerare o cheltuială inexistentă.

Față de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1686/Ap din 7 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 13 iunie 2024.