ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 821/2024

Ședința publică din data de 16 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06.07.2021 la Tribunalul Brașov reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. obligarea pârâtei la plata sumei de 247.760 RON penalități, conform contractului de prestări servicii nr. x din 15.04.2019; cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul B. a formulat în data de 9.09.2021 cerere reconvențională prin care a solicitat S.C. A. S.R.L. să-i restituie suma de 76.000 RON, sumă achitată cu O.P. nr. x/12.02.2021, reprezentând plată nedatorată, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 2251,58 RON.

Prin sentința civilă nr. 173 din 02.05.2022 Tribunalul Brașov a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B. și în consecință: a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 180.000 RON penalități și a respins în rest cererea.

A admis cererea reconvențională formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. și a obligat pârâta-reconvențională să restituie reclamantului reconvențional suma de 76.000 RON, din O.P. nr. x/12.02.2021.

A obligat pârâtul reclamant reconvențional Composesoratul să achite reclamantei pârâta reconvențional S.C. A. S.R.L. cheltuieli de judecată de 6.060 RON taxa judiciară și 4.500 RON onorariu avocat.

A obligat reclamanta pârâtă reconvențional S.C. A. S.R.L. să achite pârâtului reclamant reconvențional cheltuieli de judecată 2.788 RON taxă judiciară și 7.500 RON onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâtul - reclamant reconvențional B..

Prin decizia civilă nr. 1540/Ap din 18 octombrie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelul declarat de pârâtul - reclamant reconvențional B. împotriva sentinței civile nr. 173/C/2.05.2022 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pe care a schimbat-o în parte în sensul că: a obligat pârâtul B. să achite reclamantei S.C. A. S.R.L. suma de 76.000 RON penalități de întârziere; a păstrat restul dispozițiilor sentinței civile apelate.

Totodată, a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 173/C/2.05.2022 pronunțată de Tribunalul Brașov și a obligat apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. să plătească apelantului pârât - reclamant reconvențional B. suma de 2500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în sensul admiterii, în totalitate, a apelului pe care l-a formulat, schimbarea, în parte, a hotărârii de primă instanță, numai în ceea ce privește cuantumul penalităților calculate în sarcina pârâtei, cu consecința obligării acesteia la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 274.360 RON, reprezentând penalități, cu cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat, atât la fond, apel cât și pentru recurs.

După prezentarea istoricului litigiului și a situației de fapt, recurenta a susținut că instanța de apel, fără a avea un text de lege sau un text contractual asumat de părți, consideră, în mod netemeinic și nelegal, că plata prețului contractual de 152.000 RON era legată/condiționată/stabilită în legătură cu încasarea de către B. a unor sume de bani provenite din subvențiile APIA.

De plano, dintr-o simplă lecturare a contractului, se poate observa cu ușurință că nu există o astfel de condiționalitate. Pârâtul B. urma să facă plățile din sumele pe care le deținea în cont la termenul scadent asumat, 01.03.2020, fără să se facă vreo precizare cu privire la proveniența acestor sume. Este așadar netemeinică și nelegală această corelare invocată de pârâtul B. în apărare și asumată de către instanța de apel.

Oricum, recurenta a arătat că a făcut dovada în faza procesuală a apelului că pârâtul B. deținea două conturi bancare, la Banca C., conturi în care deținea sume de bani în luna februarie și martie 2020, adică în preajma datei scadente a plății sumei de 152.000 RON.

Chiar dacă s-ar forța o astfel de corelare extracontractuală între subvențiile primite de la APIA de către pârâtul B. și plățile către recurentă făcute de B., conform contractului, această corelare ar trebui să se facă cu privire la subvenția acordată de către APIA Brașov aferentă anului 2019 și încasată de B. în lunile ianuarie - februarie 2020, adică înainte de data scadentă a prețului de 152.000 RON, s-a mai arătat.

Această subvenție s-a primit în maniera arătată mai sus, iar apoi B. a achitat către subscrisa numai suma de 76.000 RON până la împlinirea termenului scadent 01.03.2020. Așadar, rezultă fără putință de tăgadă, faptul că pârâtul B., în mod deliberat, nu a alocat acele sume plății obligațiilor financiare scadente către recurentă, la data scadentă de 01.03.2020.

A doua interpretare greșită a dispozițiilor art. 1.270 C. civ. și aplicare greșită a dispozițiilor art. 1.541 C. civ., pe care o face instanța de apel, constă în faptul că ignoră cu desăvârșire și nu face nici o referire la faptul că pârâtul B. avea la data scadentă a plății - 01.03.2020, un disponibil bancar suficient de mare pentru a achita întregul preț contractual, nu numai jumătate.

Prin extrasul de cont depus la termenul din data de 28.06.2023, chiar de către apărătorul pârâtului-intimat B., se face dovada clară și de necombătut a faptului că pârâtul B. avea două depozite bancare în valoare totală de 200.000 RON (un depozit în sumă de 150.000 RON și unul în sumă de 50.000 RON), fiind astfel probată reaua-credință a pârâtului B. în ceea ce privește plata sumei de 76.000 RON după momentul scadenței convenite.

Instanța de apel consideră în mod neîntemeiat și contrar probatoriului de la dosar că "situația concretă" de la momentul scadenței plății "nu este imputabilă în totalitate pârâtului", în condițiile în care există dovada clară și concretă la dosarul cauzei că neplata restului de preț de 76.000 RON se datorează în totalitate pârâtului B., care avea suficient disponibil financiar în conturi pentru onorarea plăților la termenul asumat.

Recurenta a solicitat să se constate că, în prezenta cauză, în concordanță cu practica judiciară, aplicarea procentului de 1% pentru fiecare zi de întârziere și impunerea în sarcina intimatei-pârâte a plății acestor penalități pentru nerespectarea termenului asumat pentru efectuarea plății, nu reprezintă o "îmbogățire excesivă" a sa, ci reprezintă o sancțiune contractuală prevăzută și asumată de părți încă de la momentul încheierii contractului.

Instanța de apel, în mod greșit, consideră că o penalitate în cuantum de 76.000 RON reprezintă "un cuantum rezonabil" al sancțiunii ce trebuie aplicată pârâtului B., reducând acest cuantum legal, convențional și anticipat asumat de părți, de la suma de 274.360 RON.

Această apreciere ca fiind un cuantum rezonabil făcut de instanța de apel încalcă dispozițiile art. 1.270 C. civ. și următoarele din C. civ.. Instanța de apel dând valoare unor argumente inexistente în realitate, invocate de pârâtul B., deși trebuia să dea valoare unui pact comisoriu asumat de părți, în mod anticipat, adică chiar de la momentul încheierii contractului, procentul de 1% pentru fiecare zi de întârziere fiind o sancțiune contractuală pentru neîndeplinirea obligației principale asumate de B., indiferent de motiv. Mai mult, recurenta a arătat că a demonstrat că nu există nici un motiv care să fi impiedicat plata, ci numai voința unilaterală și reaua-credință a pârâtului B., care ar fi putut cu ușurință să își onoreze obligația de plată la termenul scadent.

In drept, recurenta a arătat că înțelege să invoce dispozițiile art. 466 și următoarele din C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 1270, art. 1272 și art. 1350 C. civ., art. 480 alin. (2) C. proc. civ., raportat la dispozițiile contractului având nr. x/15.04.2019 încheiat între părți, precum și la practica juridică în materia răspunderii contractuale la nivelul UE.

Dispozițiile art. 1.350 C. civ. statuează în mod clar faptul că orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, iar în caz de nerespectare a acestora este răspunzătoare pentru repararea prejudiciului cauzat.

In prezenta cauză, întinderea prejudiciului a fost prestabilită prin clauza referitoare la penalitățile de întârziere, anume un procent de 1% pentru fiecare zi de întârziere, aplicabil la suma efectiv restantă.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 C. proc. civ.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentei vizează probele administrate, evaluarea acestora de instanța de apel, situația de fapt (ex: existența disponibilului bănesc la data scadenței, evaluarea comportamentului pârâtului), aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate invocate.

În acest context, criticile recurentei prin care se susține că este netemeinică și nelegală corelarea reținută de către instanța de apel în sensul că plata prețului contractual de 152.000 RON era legată/condiționată/stabilită în legătură cu încasarea de către B. a unor sume de bani provenite din subvențiile APIA, antamează aspecte de nemeinicie și nu de nelegalitate, așa cum impun dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se observă că recurenta face trimitere la prevederile contractului, susținând că în baza acestuia pârâtul urma să facă plățile din sumele pe care le deținea în cont la termenul scadent asumat, 01.03.2020, fără să se facă vreo precizare cu privire la proveniența acestor sume, aspect ce induce ideea unei critici de netemeinicie, întrucât aduce în dezbatere chestiuni legate de interpretarea contractului.

Susținerea recurentei în sensul că eventuala corelare extracontractuală între subvențiile primite de la APIA de către pârât și plățile către recurentă făcute de acesta, conform contractului, ar trebui să se facă cu privire la subvenția acordată de către APIA Brașov aferentă anului 2019 și încasată de pârât în lunile ianuarie - februarie 2020, adică înainte de data scadentă a prețului de 152.000 RON, vizează, în realitate, aspecte privitoare la situația de fapt și la modalitatea de apreciere a probatoriului, așadar, aspecte de netemeincie.

De asemenea, criticile recurentei prin care se susține interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.270 C. civ. și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.541 C. civ., întrucât instanța de apel ignoră cu desăvârșire și nu face nici o referire la faptul că pârâtul avea la data scadentă a plății, 01.03.2020, un disponibil bancar suficient de mare pentru a achita întregul preț contractual, nu numai jumătate, sunt critici care vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea unei hotărâri, neputând face obiectul cercetării în calea de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Și aceasta, întrucât, recurenta aduce în discuție aspecte probatorii legate de extrasul de cont depus la termenul din data de 28.06.2023, susținându-se că acesta face dovada faptului că pârâtul avea două depozite bancare în valoare totală de 200.000 RON și că este, astfel, probată reaua-credință a pârâtului în ceea ce privește plata sumei de 76.000 RON după momentul scadenței convenite.

Astfel, criticile recurentei nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la evaluarea conduitei părților, la modul de interpretare a contractului, vizând, în realitate, aspecte de netemeinicie și de stabilire a situației de fapt.

Cu alte cuvinte, invocând pretinsa încălcare a unor dispoziții legale, recurenta urmărește să obțină o reinterpretare a clauzelor contractuale, o evaluare a conduitei pârâtului, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta critică modul în care instanța de apel a apreciat probele, tinzând, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 1.270 C. civ., art. 1.541 și art. 1350 din același cod), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

De asemenea, criticile recurentei vizând cuantumul penalităților și aspectele legate de întinderea prejudiciului, sunt tot chestiuni de netemeinicie, în condițiile în care acestea au fost stabilite conform circumstanțelor particulare ale cauzei și în raport de dovezile administrate, iar asupra acestora nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a căii extraordinare de atac.

Criticile prin care recurenta urmărește reevaluarea probatoriului administrat în fazele anterioare și stabilirea unei alte situații de fapt, precum și redimensionarea cuantumului penalităților contractuale nu pot face obiectul prezentei căi de atac extraordinare, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul instanțelor devolutive.

Simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentă, reiterarea unor situații de fapt și trimiterile la jurisprudența în materia penalităților contractuale, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Așa fiind, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 4.432,29 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B., potrivit înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1540/Ap din 18 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 4.432,29 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2024.