ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1077/2023

Ședința publică din data de 4 mai 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 3 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la remiterea cotei de participare în valoare de 90.000 euro, cu care a venit în asociere cu aceasta, precum și a beneficiului care îi revine de pe urma asocierii, în valoare de 24.861 euro, în total suma de 114.861 euro, în temeiul dispozițiilor art. 4.3 și art. 3 primul alineat din contractul de asociere în participație încheiat de părți la data de 6 octombrie 2016. De asemenea, a cerut obligarea pârâtei la plata daunelor-interese reprezentând actualizarea sumei solicitate cu rata inflației.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1949 și urm., art. 1522, art. 1531 și art. 1535 din C. civ.

La 22 februarie 2019, pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect iar, pe cale reconvențională, anularea actului adițional încheiat în data de 14.06.2018, obligarea reclamantului la plata sumei de 40.000 RON achitată promitentului cumpărător cu titlu de daune, a daunelor morale constând în suma pentru care s-a instituit sechestru asigurător, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 205-208 și art. 209 C. proc. civ., art. 1214 alin. (2), art. 1248 și art. 1257 urm., art. 1349, 1367 și 1170 C. civ.

La data de 17 aprilie 2019, reclamantul-pârât reconvențional a depus la dosar precizare de acțiune și întâmpinare la cererea reconvențională, arătând că pârâta îi mai datorează doar suma de 7.367,93 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, la care se adaugă dobânda legală care curge de la data punerii în întârziere prin notificarea comunicată de B.E.J. C. la data de 26.11.2018 și până la data plății efective. Totodată, pârâta datorează dobânda legală calculată de la data punerii în întârziere și pentru celelalte plăți făcute în cursul procedurii judiciare.

Referitor la cererea reconvențională, reclamantul a invocat excepția de netimbrare în raport de valoarea cererii de anulare a actului adițional, iar pe fond a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată la 29 octombrie 2019 pe rolul Judecătoriei Brașov sub nr. x/2019, pârâta-reclamantă B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., anularea actului adițional nr. x/14.06.2018, în valoare de 114.926,24 RON (24.658,58 euro).

Prin încheierea din data de 24 februarie 2020, Judecătoria Brașov a trimis dosarul Tribunalului Brașov în vederea conexării.

Prin încheierea din 3 martie 2020, Tribunalul Brașov a admis excepția de conexitate a dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Brașov la dosarul pendinte.

Prin sentința civilă nr. 555/C din 23 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a admis acțiunea formulată și precizată de reclamant, iar pârâta a fost obligată la plata următoarele sume:

a) 7.368 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând debit neachitat, la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 26 noiembrie 2018 și până la data plății efective;

b) dobânda legală astfel:

- pentru suma de 66.082,65 RON - dobânda pentru perioada 26.11.2018 - 18.12.2018 (data plății debitului principal);

- pentru suma de 277.584,78 RON - dobânda pentru perioada 26.11.2018 - 19.12.2018 (data plății debitului principal);

- pentru suma de 122.395,02 RON - dobânda pentru perioada 26.11.2018 - 10.01.2019 (data plății debitului principal);

- pentru suma de 15.191,00 RON - dobânda pentru perioada 26.11.2018 - 10.01.2019 (data plății debitului principal);

- pentru cealaltă sumă de 15.191,00 RON - dobânda pentru perioada 26.11.2018 -25.01.2019 (data plății debitului principal).

De asemenea, a fost respinsă cererea reconvențională din dosarul nr. x/2018 și cererea conexă din dosarul nr. x/2019, ambele formulate de pârâta B. S.R.L., cu obligarea acesteia la plata sumei de 36.356,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.R.L., solicitând schimbarea ei, în sensul admiterii cererii din dosarul conex nr. x/2019, respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant și admiterii cererii reconvenționale formulate în dosarul pendinte.

Prin decizia civilă nr. 1703/Ap din 20 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei. De asemenea, apelanta a fost obligată la plata sumei de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

B. Calea de atac exercitată în cauză

La data de 28 februarie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1703/Ap din 20 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Pârâta B. S.R.L. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate, admiterea apelului formulat și schimbarea în totalitate a hotărârii primei instanțe, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată promovate de reclamantul A. și admiterii cererii sale reconvenționale, precum și a cererii conexe.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii privind aprobarea de către intimatul-reclamant a cheltuielilor suplimentare generate de dezvoltarea proiectului imobiliar.

Astfel, deși instanța de apel reține că pentru respectarea obligației de aprobare a cheltuielilor suplimentare au fost încheiate actele adiționale din 22.04.2018 și 14.06.2018, în cuprinsul cărora s-a menționat în mod expres necesitatea efectuării de cheltuieli suplimentare, totuși constată că nu a existat o aprobare a acestor cheltuieli.

În opinia recurentei, aprobarea cheltuielilor suplimentare de către reclamant este exprimată tocmai prin semnarea actelor adiționale menționate. Într-adevăr, contractul este legea părților, însă instanța de apel a adăugat la cele stipulate de părți și a reținut aspecte contradictorii raportat la necesitatea aprobării de către asociatul pasiv a cheltuielilor suplimentare generate de proiectul imobiliar.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că în mod greșit curtea de apel a constatat că nu sunt justificate toate cheltuielile contestate de reclamant, care apar în contabilitatea societății. În acest sens, invocă încălcarea prevederilor art. 321 alin. (5) Codul fiscal, art. 102 alin. (1) din Normele de aplicare ale Codul fiscal și secțiunii 414 din Ordinul nr. 1802 din 29 decembrie 2014 privind contabilitatea în cadrul asocierilor în participație.

În continuare, se arată că toate cheltuielile au fost înlăturate în mod greșit de către instanța de apel, întrucât au fost efectuate pentru îndeplinirea obiectului propus prin asocierea în participație. Obiectivul propus prin contractul de asociere din 6 octombrie 2016 nu a fost doar de a realiza o construcție cu 7 apartamente, ci și vânzarea acestora, operațiune realizată prin intermediul agențiilor imobiliare și, nu în ultimul rând, participarea la expoziția imobiliară.

Potrivit recurentei, judecătorii în mod greșit nu și-au însușit concluziile expertului desemnat de instanță și au dat eficientă raportului de expertiză efectuat de expertul parte al intimatului-reclamant, deși cel dintâi analizase cheltuielile efectuate prin raportare la dispozițiile legale mai sus menționate. În acest sens, au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (7) C. proc. civ., întrucât nu este echitabil să se dea eficiență raportului întocmit de un expert parte, în detrimentul expertului judiciar.

În situația în care instanța avea nevoie de lămuriri sau completări ale raportului de expertiză avea posibilitatea, potrivit art. 337 C. proc. civ., să formuleze o astfel de cerere către expertul desemnat în cauză. Procedând de această manieră, fără a uzita în prealabil de obligația legală de a solicita lămuriri suplimentare expertului desemnat, instanța de apel a dat dovadă de părtinire și a încălcat dreptul la un proces echitabil și principiul egalității în procesul civil, prevăzut la art. 8 C. proc. civ.

În aprecierea recurentei, au fost încălcate și dispozițiile art. 1240 C. civ., întrucât în contractul părților nu este stipulată o procedură de aprobare a cheltuielilor suplimentare.

În continuare, partea recurentă susține că acțiunea formulată de reclamant trebuia respinsă ca rămasă fără obiect, deoarece în mod greșit expertul judiciar, din totalul veniturilor în cuantum de 1.794.444,38 RON, nu a scăzut suma de 143.734,57 RON, care reprezenta venit ce intra exclusiv în patrimoniul societății.

Instanța a încălcat și dispozițiile art. 1522 alin. (3) C. civ., atunci când a respins criticile privind obligarea societății la plata dobânzii legale începând cu data de 26 noiembrie 2018, întrucât notificarea prin care pârâta a fost pusă în întârziere nu a conținut un termen rezonabil în vederea executării obligației de plată.

Totodată, nu s-au avut în vedere nici dispozițiile art. 125 alin. (9) Codul fiscal, recurenta neavând posibilitatea legală să distribuie cu anticipație cota de venituri către intimatul-reclamant din moment ce era ținută la calcularea impozitului datorat statului, operațiune incompatibilă cu efectuarea de plăți către reclamant înainte de întocmirea documentelor financiar-contabile.

Instanța de apel în mod greșit a respins criticile privind cererea sa din dosarul conex, având ca obiect anularea actului adițional nr. x/14.06.2018 la contractul de asociere în participație din 06.10.2016, deoarece prezumția instituită de art. 1214 alin. (4) C. civ. a fost răsturnată prin coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, fiind dovedit faptul că manifestarea de voința a reprezentatului recurentei a fost viciată, în sensul constrângerii de a semna actul adițional atacat. Așadar, elementele situației de fapt au aptitudinea să răstoarne sarcina probei din perspectiva acestei prezumții.

De asemenea, instanța de apel în mod greșit a respins și criticile privind cererea reconvențională întrucât reclamantul nu și-a exercitat cu bună-credință drepturile procesuale potrivit art. 12 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta menționează că la data de 25.01.2019 a achitat reclamantului suma de 496.444,45 RON, iar prin adresa din data de 30.01.2019 acesta i-a comunicat că nu înțelege să efectueze demersuri în vederea ridicării măsurii sechestrului asigurător, deși erau îndeplinite cerințele prevăzute de art. 957 alin. (1) C. proc. civ. privind posibilitatea ridicării sechestrului asigurător odată cu achitarea unei garanții îndestulătoare, reclamantul refuzând în mod abuziv să efectueze demersurile necesare pentru radierea sechestrului asigurător potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

C. Apărarea intimatului

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant A. s-a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, iar pe fond înlăturarea tuturor apărărilor intimatului-reclamant și admiterea recursului.

D. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Doar intimatul-reclamant a înțeles să uzeze de acest drept, insistând în anularea căii extraordinare de atac.

Prin încheierea din 2 martie 2023 s-a respins excepția nulității recursului, invocată de către intimatul-reclamant A.; s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 4 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

E. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că, ținând seama de prevederile alin. (3) al art. 483 din cod, potrivit cu care recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acele critici ale pârâtei, care privesc starea de fapt ["elementele situației de fapt au aptitudinea să răstoarne sarcina probei (...) în sensul constatării vicierii consimțământului reprezentantului legal" al societății la data încheierii actului adițional nr. x/14.06.2018] sau reevaluarea unor probe (inclusiv cele referitoare la ignorarea concluziilor expertului desemnat de instanța de judecată, la valorificare concluziilor expertului-parte al intimatului, la ignorarea poziției privilegiate a raportului de expertiză în ansamblul probelor, la omisiunea de a solicita expertului judiciar lămuriri suplimentare) nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

În esență, prin recursul declarat societatea pârâtă a criticat decizia curții de apel susținând, pe de o parte, că aceasta conține motive contradictorii (pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.), iar pe de altă parte, că au fost încălcate norme de drept material (pct. 8 al alin. (1) al aceluiași text), cu referire la art. 321 alin. (5) și art. 125 alin. (9) Codul fiscal, art. 102 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare ale Codul fiscal și secțiunea 414 din Ordinul M.F.P. nr. 1802/2014, respectiv la art. 1240 și art. 1522 alin. (3), raportate la art. 1270 C. civ., precum și la art. 1214 alin. (4) din același cod.

Motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat.

Recurenta consideră că hotărârea primei instanțe de control judiciar cuprinde motive contradictorii întrucât judecătorii cauzei, deși au reținut că pentru respectarea obligației de aprobare a cheltuielilor suplimentare au fost încheiate două acte adiționale (la 22.04.2018, respectiv la 14.06.2018), în cuprinsul cărora s-a menționat în mod expres necesitatea efectuării de cheltuieli suplimentare, totuși au constatat că nu a existat o aprobare a acestor cheltuieli, aprobarea cheltuielilor suplimentare de către reclamant fiind exprimată tocmai prin semnarea actelor adiționale.

Critica nu este întemeiată deoarece contradicția la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atunci când privește doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, aspecte care nu se regăsesc în litigiul de față.

În realitate, prin decizia atacată prima instanță de control judiciar nu a făcut altceva decât să explice de ce, în condițiile în care societatea recurentă se prevala de existența unor cheltuieli peste planul de investiții, aceasta, în calitate de asociat activ, ar fi trebuit să probeze aprobarea lor și de către celălalt asociat persoană fizică, concluzionând că partea apelantă a pretins efectuarea unor astfel de cheltuieli peste ceea ce s-a stabilit în convenția inițială și cele două acte adiționale semnate de părțile litigante, fără a dovedi aprobarea lor și de către asociatul pasiv, raționamentul instanței fiind nu numai necontradictoriu, ci și lămuritor.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Astfel, cu referire la caracterul nejustificat al cheltuielilor contestate de reclamantul-intimat, care apar însă în contabilitatea societății, recurenta a susținut încălcarea prevederilor art. 321 alin. (5) Codul fiscal, art. 102 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare ale Codul fiscal și a secțiunii 414 din Ordinul M.F.P. nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate. Mai exact, se arată că respectivele cheltuieli au fost înlăturate în mod greșit de către instanța de apel întrucât au fost efectuate pentru îndeplinirea obiectului asocierii în participație, care viza și vânzarea apartamentelor, iar judecătorii în mod greșit nu și-au însușit concluziile expertului desemnat de instanță și au dat eficientă raportului de expertiză efectuat de expertul parte al intimatului, deși primul expert a analizat cheltuielile efectuate prin raportare la dispozițiile legale menționate anterior.

Concluzia părții este în sensul că au fost încălcate și dispozițiile art. 22 alin. (7) C. proc. civ., nefiind echitabil să se dea eficiență raportului întocmit de un expert-parte în detrimentul expertului desemnat de instanță. Aceasta, și în considerarea faptului că instanța nu a solicitat expertului judiciar lămuriri sau completări la raportul de expertiză, în conformitate cu prevederile art. 337 C. proc. civ., ceea ce s-a răsfrânt asupra dreptului părții la un proces echitabil și principiului egalității în procesul civil.

Prin urmare, nemulțumirea părții rezidă în modul în care au fost apreciate probele de către instanța de apel, apreciere care ar fi determinat încălcarea dreptului la un proces echitabil și a principiului egalității în exercitarea drepturilor procesuale, dar o asemenea analiză excede examenului de legalitate la care este limitată calea extraordinară de atac a recursului. Aceasta, motivat de împrejurarea că aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu și asupra celor de drept.

Or, calea de atac a recursului nu are caracter devolutiv, prin intermediul acesteia nu se devoluează în fața judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin, alin. (3) al art. 483 din C. proc. civ. statuând ritos că "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

De asemenea, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1240 C. civ., respectiv a art. 1522 alin. (3) din același cod, cu referire la convenția părților în legătură cu modul de aprobare a cheltuielilor suplimentare, precum și la cerința ca, prin notificarea de punere în întârziere, creditorul să acorde debitorului un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări, în considerarea naturii obligației supuse analizei - aceea de venit cuvenit asociatului pasiv pentru care se datorează un impozit către stat (art. 125 alin. (9) Codul fiscal).

Critica nu este întemeiată, pe de o parte, întrucât nu se relevă încălcarea prevederilor referitoare la formele de exprimare a consimțământului, instanța de apel reținând în mod corect că art. 1270 alin. (1) C. civ. consacră principiul forței obligatorii a contractului, a cărui consecință imediată o constituie faptul că părțile contractante sunt ținute să execute întocmai, una față de cealaltă, obligațiile la care s-au îndatorat, la dosar neexistând nicio dovadă de aprobare a cheltuielilor suplimentare de către asociatul pasiv și nici nu s-a invocat vreun refuz abuziv al acestuia din urmă de a accepta efectuarea unor cheltuieli necesare pentru finalizarea proiectului.

Pe de altă parte, în mod legal a fost stabilită obligația de plată a dobânzii legale începând cu data de 26.11.2018, data notificării transmise de intimat, în condițiile în care termenul suplimentar de executare nu reprezintă altceva decât un remediu legal pus la dispoziția creditorului, în cazul neexecutării unor obligații contractuale de către debitor. Se impune a se menționa faptul că și principiul punerii în întârziere al debitorului, adică acordarea unui termen suplimentar de executare, este subordonat celui privind salvgardarea contractului (favor contractus).

Cu toate acestea, art. 1523 din același cod enumeră situațiile în care debitorul se află de drept în întârziere, consecința fiind aceea că în aceste ipoteze creditorul poate trece direct la invocarea celorlalte remedii (printre care se regăsește și acordarea daunelor-interese în cazul obligațiilor monetare, sub forma daunelor-interese moratorii la nivelul stabilit prin lege - dobânda legală), știut fiind faptul că obligațiile pecuniare se pot întotdeauna executa în natură.

Or, cum în mod judicios a arătat și prima instanță de control judiciar, debitorul se află de drept în întârziere când nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani asumată în exercițiul activității unei întreprinderi [art. 1523 alin. (2) lit. d)], fiind de necontestat că obligația de a plăti suma de bani s-a născut în patrimoniul societății recurente în urma încheierii unui contract de asociere în participație al cărui "obiectiv" (adică, scop), potrivit celor recunoscute de însăși partea recurentă, nu a fost doar acela "de a realiza o construcție cu 7 apartamente, ci și vânzarea acestora (...)".

În acest sens, alin. (2) și (3) ale art. 3 din C. civ. statuează că "Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ". De asemenea, potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., noțiunea "profesionist" prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ., iar recurenta este o societate cu răspundere limitată.

Nici invocarea prevederilor art. 125 alin. (9) din Codul fiscal nu poate să determine o altă concluzie, de vreme ce norma nu face decât să instituie în sarcina persoanei juridice contribuabil potrivit titlului III - Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor -, obligația ca în cazul asocierilor cu o persoană fizică (indiferent de modalitatea de stabilire a venitului net pentru activitatea desfășurată de persoana fizică) să calculeze, să rețină și să plătească impozitul datorat de persoana fizică, adică să rețină la sursă impozitul datorat de asociatul persoană fizică pentru aceste tipuri de venituri. De altfel, prin pct. 46 și 47 ale art. 7 din același cod sunt definite noțiunile de "reținere la sursă numită și reținere prin stopaj la sursă" - metodă de colectare a impozitelor și contribuțiilor sociale obligatorii prin care plătitorii de venituri au obligația, potrivit legii, de a le calcula, reține, declara și plăti, respectiv de "impozite și contribuții sociale obligatorii cu reținere la sursă sau reținute prin stopaj la sursă" - acele impozite și contribuții sociale reglementate în prezentul cod pentru care plătitorii de venituri au obligația să aplice metoda privind reținerea la sursă sau reținerea prin stopaj la sursă.

În mod corect a reținut instanța de apel că, în condițiile în care sumele de bani rezultate din vânzarea apartamentelor se aflau deja în patrimoniul societății, efectuarea plății către asociatul pasiv nu necesita o perioadă mai mare de timp decât cea indicată în notificare de plată, cu atât mai mult cu cât termenul de plată convenit de părți era depășit.

Critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor alin. (4) al art. 1214 C. civ., potrivit cărora dolul nu se presupune, nu poate fi primită motivat de împrejurarea că vizează aplicarea regulilor de probațiune judiciară în examinarea cererii formulate în dosarul conex nr. x/2019 având ca obiect anularea actului adițional nr. x/14.06.2018 la contractul de asociere în participație.

Regula procesuală impune celui care invocă dolul și solicită anularea unui act juridic să probeze existența dolului care, fiind un fapt juridic, se poate dovedi cu orice mijloc de probă. Proba dolului nu se face direct asupra existenței erorii induse, ci obiectul probațiunii dolului este elementul obiectiv care constă fie în fapta materială dolosivă comisivă, fie în omisiunea de informare ce trebuia făcută, atunci când dolul se realizează prin reticență, pentru inducerea în eroare.

În acest context, instanța de apel a subliniat că din însăși prezentarea situației de către societatea pârâtă în justificarea incidenței dolului se poate constata că nu sunt îndeplinite condițiile acestui viciu de consimțământ. Astfel, nu se poate reține că la momentul semnării actului adițional, reprezentantul legal al societății se afla într-o eroare provocată de manopere dolosive provenind de la cealaltă parte; dimpotrivă, chiar presupunând că situația de fapt este cea descrisă de partea în cauză (deși o astfel de dovadă nu a fost făcută), reprezentantul legal al persoanei juridice, cunoscând pretinsele acte de șantaj, a acceptat să semneze. Prin urmare, acesta nu s-a aflat în vreo eroare la data încheierii actului adițional, concluzia instanței fiind în sensul că verificarea de fapt, bazată pe actele și lucrările dosarului, nu a permis validarea concluziei părții.

În realitate, afirmațiile concretizate în memoriul de recurs evocă o reapreciere a "elementelor situației de fapt" care, însă, după cum s-a arătat deja, excede limitelor căii extraordinare de atac a recursului, întrucât niciunul din motivele de recurs nu permite reexaminarea situației de fapt.

Nu în ultimul rând, recurenta formulează critici și cu privire la modul de exercitare de către reclamant a drepturilor procesuale, cu referire la faptul că deși i-a achitat, la data de 25.01.2019, suma de 496.444,45 RON, prin adresa din 30 ianuarie 2019 acesta i-a comunicat că nu înțelege să efectueze demersuri în vederea ridicării măsurii sechestrului asigurător, contrar primului alineat al art. 957 C. proc. civ., refuzând, așadar, în mod abuziv să efectueze demersurile necesare pentru radierea sechestrului asigurător potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

Critica nu este fondată. Cum în mod corect a subliniat și prima instanță de control judiciar, scopul unei cereri de instituire a sechestrului asigurator îl reprezintă obținerea unei garanții în vederea îndestulării creanței, astfel că nu i se poate reproșa unui creditor că nu și-a dat acordul pentru radierea sechestrului în măsura în care nu încasase integral creanța deținută.

În consecință, posibilitatea legală de radiere a sechestrului asigurător în baza unei declarații a creditorului, în temeiul art. 33 din Legea nr. 7/1996, nu prezintă nicio relevanță, cu atât mai mult cu cât alin. (1) al art. 957 din C. proc. civ. statuează fără echivoc că dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanție îndestulătoare, instanța va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător, recurenta având, prin urmare, posibilitatea de a uza de aceste prevederi legale și să solicite instanței competente ridicarea măsurii asigurătorii, caracterul îndestulător al garanției acordate, cât și modalitatea acesteia (reală sau personală) rămânând la aprecierea suverană a instanței.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte B. S.R.L., în baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A., conform documentelor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1703/Ap din 20 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2023.