ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1714/2023

Ședința publică din data de 21 septembrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 17 martie 2021 pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. (fostă B. S.R.L.), a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând:

- Suma de 208.596,30 RON, echivalentul în RON al sumei de 50.949,22 USD la cursul BNR de la data redactării cererii, datorată în temeiul contractului x/12.06.2020;

- Suma de 112.704,92 RON, echivalentul în RON al sumei de 23.073,52 EURO la cursul BNR de la data redactării cererii, datorată în temeiul contractului x/19.06.2020;

- Suma de 126.000 RON datorată în temeiul contractului x/25.06.2020;

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și următoarele din C. proc. civ., art. 1350, art. 1530 și următoarele din C. civ., precum și orice alte dispoziții legale invocate prin acțiune.

La data de 20 mai 2021, pârâta C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, solicitând declinarea competenței de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Brăila.

Tribunalul București – secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 2250 din 28 septembrie 2021, a admis excepția de necompetență teritorială, invocată de pârâtă și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) și pe pârâta C. S.R.L., în favoarea Tribunalului Brăila.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, la data de 20 mai 2022.

Prin sentința nr. 93/LP din 6 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul Brăila – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. (fostă B. S.R.L.), în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 447.301,22 RON, reprezentând daune-interese datorate ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor asumate în temeiul contractelor x din 12.06.2020, x din 19.06.2020 și x din 25.06.2020; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 15.086,37 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta C. S.R.L. a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecința respingerii acțiunii, ca nefondată. În subsidiar, pârâta a solicitat adaptarea contractelor GARO nr. x/12.06.2020, GARO nr. x/19.06.2020, GARO nr. x/25.06.2020, în temeiul dispozițiilor art. 1271 din C. civ.

Curtea de Apel Galați – secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 379/2022 din 2 noiembrie 2022, a respins, ca întemeiat, apelul formulat de societatea pârâtă C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 93/LP din 6 iulie 2022 a Tribunalului Brăila; apelanta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 3823,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (onorariul de avocat) către intimata-reclamantă A. S.R.L.

B. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă C. S.R.L. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 30 ianuarie 2023.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Întemeindu-și calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a dezvoltat următoarele critici:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat acordarea unei sume de bani, cu titlu de daune interese compensatorii, urmărind repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin neexecutarea totală sau parțială ori executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către debitor.

Potrivit art. 1549 alin. (1) din C. civ., "dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezolutiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin".

În cadrul doctrinei de specialitate de dată recentă s-a reținut faptul că alin. (1) al art. 1549 din C. civ. prezintă rezoluțiunea drept un mijloc juridic subsecvent alegerii creditorului de a renunța la executarea silită, eventual, în mod cumulativ cu dreptul la daune-interese.

Textul legal reiterează dispozițiile art. 1021 din C. civ. referitoare la dreptul de opțiune al creditorului între a solicita executarea silită sau desființarea contractului, cu daune-interese. Alegerea creditorului între executare silită și rezoluțiune depinde, în principal, de posibilitatea practică de realizare a interesului urmărit prin încheierea contractului, precum și de felul obligației (obligație de a da, obligație de a face, obligație de a nu face, implicând sau nu faptul personal al debitorului). Acordarea dreptului la daune-interese, ca măsură complementară rezoluțiunii, are loc fie în condițiile clauzei penale, fie în contextul art. 1530 din C. civ.

Așadar, acordarea daunelor-interese compensatorii solicitate în cauza dedusă judecății se poate realiza doar în măsura în care suntem în prezența unei rezoluțiuni a celor trei contracte.

În condițiile în care, instanța va admite apărările pârâtei și va constata caracterul nelegal al rezilierii dispuse unilateral de către reclamantă, daunele-interese solicitate nu pot fi acordate, întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 1549 alin. (1) din C. civ., respectiv contractul nu a fost rezolvit.

Instanța de recurs urmează să aibă în vedere prevederile Capitolului "Răspundere contractuală", din contractele ce stau la baza pretențiilor formulate de reclamantă, conform cărora: b) rezilierea unilaterală a contractului, în conformitate cu prevederile art. 1552 din C. civ.. În această situație, partea care a inițiat rezilierea este îndreptățită să primească, cu titlu de daune, o sumă egală cu 20% din valoarea mărfii nelivrate sau nepreluate.

Instanța de apel a admis apărarea pârâtei și a reținut că instituția rezilierii (la care a apelat reclamanta pentru a dispune încetarea unilaterală a contractelor ce stau la baza pretențiilor formulate) nu este aplicabilă contractelor GARO NR. x/12.06.2020, GARO NR. x/19.06.2020 și GARO nr. x/25.06.2020, însă a considerat că folosirea noțiunii imprecise de "reziliere" în notificările sale nu are ca efect lipsa incidenței clauzei penale stabilite de către părți, motivat de faptul că voința comună reală a părților a fost în sensul de a reglementa rezoluțiunea unilaterală.

Astfel, pornind de la ipoteza conform căreia voința comună reală a părților a fost în sensul de a reglementa rezoluțiunea unilaterală prin clauzele contractuale, a ajuns la concluzia că de fapt, prin notificările de reziliere, intimata-reclamantă a dispus rezoluțiunea parțială a celor 3 contracte, iar nu rezilierea, astfel încât clauza penală să nu fie aplicabilă.

În opinia recurentei, prin aspectele reținute în cadrul hotărârii recurate, instanța de apel a dat un alt sens manifestării de voință a intimatei-reclamante, încălcând libera manifestare de voință a acesteia.

Contrar celor reținute de Curtea de Apel București, urmează să se obseve că în fața instanțelor devolutive, prin apărările formulate, creditoarea a indicat în mod expres că se aplică instituția rezilierii contractelor în discuție, întrucât acestea sunt convenții cu executare succesivă și, nicidecum, cu executare dintr-o dată pentru a fi incidente dispozițiile legale referitoare la rezoluțiune, motiv pentru care a solicitat respingerea criticilor invocate de pârâtă sub aspectul nelegalității notificărilor de încetare.

Practic, ne aflăm în situația în care intimata-reclamantă își precizează, fără echivoc, sensul manifestării de voință exprimat prin cele 3 notificări, respectiv intenția de a rezilia convențiile încheiate între părți.

Trebuie precizat faptul că notificările de reziliere au fost transmise prin intermediul unui profesionist al domeniului juridic, respectiv avocat.

În mod evident, singura manifestare de voință a intimatei-reclamante prin cele trei notificări a fost aceea de a rezilia cele trei contracte, aspect precizat în mod expres și, nicidecum, de a rezolvi convențiile, așa cum a reținut instanța de apel pentru a respinge calea de atac.

Recurenta-pârâtă consideră că admiterea acțiunii formulate de către intimata-reclamantă, deși nu ne aflăm în situația unei încetări legale a celor trei convenții, reprezintă o încălcare a normelor de drept material reprezentate de prevederile art. 1549 alin. (1) din C. civ.

C. Apărarea intimatei

Intimata-reclamantă A. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei civile nr. 379/2022 din 2 noiembrie 2022 a Curții de Apel Galați, ca fiind temeinică și legală. Totodată, a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.807,10 RON, conform înscrisurilor justificative depuse la dosar la termenul din 21 septembrie 2023 .

D. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 20 aprilie 2023 s-a fixat termen la data de 21 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

E. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, acest motiv de recurs nu include și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.

Motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate, impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecății instanței de control judiciar devolutiv.

C. S.R.L. își motivează cererea de recurs, susținând faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material, în sensul că daunele-interese solicitate de reclamantă nu pot fi acordate, întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 1549 alin. (1) din C. civ., respectiv cele trei contracte de vânzare-cumpărare nu au fost rezolvite. Prin recursul formulat, autoarea căii de atac a solicitat Înaltei Curți să constate caracterul nelegal al rezilierii dispuse unilateral de către reclamantă.

Este adevărat că, potrivit art. 1549 alin. (1) din C. civ., "dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin".

Din lectura acestui text de lege rezultă că dreptul creditorului la daune interese, adică la o despăgubire care să acopere prejudiciul suferit prin neexecutarea obligației principale asumate de debitorul aflat în culpă contractuală, poate fi exercitat doar în ipoteza în care solicită rezoluțiunea contractului.

Acest principiu este incident în toate convențiile în care părțile nu au convenit o clauză penală, adică nu au stabilit ele însele, pe tărâm contractual, consecințele neexecutării culpabile a obligațiilor asumate prin convenția lor. Într-o astfel de ipoteză, devin incidente dispozițiile art. 1549 alin. (1) C. civ. ce reprezintă singurul temei juridic prevăzut de lege, în baza căruia un creditor ar putea solicita repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea obligației de către debitor. Altfel spus, într-o atare ipoteză, pretenția creditorului de reparare a prejudiciului încercat prin neexecutare nu ar avea temei contractual, iar singurul temei al îndreptățirii la despăgubiri ar fi textul de lege de la art. 1549 alin. (1) C. civ., care, în ipoteza neexecutării fără justificare a obligațiilor asumate contractual, reglementează ca remediu rezoluțiunea contractului, cu repunerea părților în situația anterioară și cu obligația debitorului de a repara eventualul prejudiciu cauzat prin conduita sa contractuală ilicită, sub forma unor daune-interes, adică a unor despăgubiri care să acopere prejudiciul astfel cauzat.

În contrast, în ipoteza în care părțile convin o clauză penală compensatorie, stabilind ele însele consecințele neexecutării culpabile a obligațiilor asumate de către una dintre părți, în virtutea principiului libertății contractuale, convenind atât asupra prestației compensatorii, cât și asupra întinderii acesteia, dreptul creditorului, care nu se află în culpă contractuală, de a solicita prestația compensatorie convenită contractual de la debitorul culpabil își are izvorul în contract, clauza penală astfel convenită constituind temeiul juridic al pretenției creditorului și devenind operantă în virtutea principiului forței obligatorii a contractului.

Având un temei contractual de a solicita prestația compensatorie convenită, creditorul nu mai este obligat să ceară rezoluțiunea contractului, ci doar să dovedească neexecutarea, fără justificare, a obligației principale asumate de către debitor, deoarece numai în aceste condiții clauza penală devine incidentă și este în măsură să producă efecte juridice între părți.

Așa se explică și opțiunea legiuitorului care, în cuprinsul art. 1538 alin. (2)-(4) C. civ. a statuat că, în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea în natură a obligației principale, fie clauza penală, fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu, cu precizarea că debitorul nu are același drept de opțiune și nici nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.

În speță, Curtea de Apel Galați a reținut că disputa litigioasă are în vedere, pe de o parte, interpretarea clauzelor prevăzute la lit. b) din capitolul "Răspundere contractuală", care cuprinde, în variantă alternativă, o clauză penală pentru protejarea intereselor legitime ale cumpărătorului, în ipoteza în care vânzătorul nu livrează întreaga cantitate de cereale contractată, în termenul și în condițiile convenției de vânzare, clauza având același conținut în cuprinsul celor trei contracte semnate de părți.

Instanța de judecată a apreciat că deși distincția conceptuală dintre cele două instituții a rezilierii, respectiv a rezoluțiunii, a fost în mod corect făcută de către societatea apelantă-pârâtă C. S.R.L., în speță rezoluțiunea atrăgând desființarea contractelor cu executare dintr-o dată, în timp ce rezilierea atrage încetarea contractelor cu executare succesivă, nu este întemeiată susținerea acesteia în sensul că în cauză nu ar fi fost aplicabilă dispoziția contractuală situată în clauza de la lit. b) din Capitolul "Răspundere contractuală" din convențiile părților, în care părțile au prevăzut incidența clauzei penale subsecvent rezilierii.

Apelanta a susținut faptul că raționamentul instanței de fond, conform căruia instituția rezilierii este incidentă în cauză, nu poate fi primit, întrucât rezilierea se aplică doar contractelor cu executare succesivă, iar în cauză contractele se execută dintr-o dată, caz în care ar fi fost incidentă rezoluțiunea.

Curtea de Apel Galați a reținut, cu privire la acest aspect, că deși este întemeiat, este inapt de a conduce la neincidența clauzei penale agreate de către părți la lit. b) din Capitolul "Răspundere contractuală" reglementat în mod similar în cele trei convenții.

Nu a fost primit argumentul intimatei-reclamante referitor la faptul că executarea succesivă a contractului ar trebui să fie reținută pe baza împrejurării că este prevăzută o perioadă în care se poate efectua livrarea mărfii și că în situația în care părțile ar fi dorit executarea dintr-o dată ar fi reglementat o singură zi în care contractul ar fi fost executat. Aceasta, întrucât, pe de o parte, este vorba despre o cantitate foarte mare de mărfuri, care, în mod firesc, nu putea să fie livrată printr-o singură prestație. Chiar și în ipoteza în care livrarea s-ar fi făcut într-o singură zi, tot ar fi avut loc mai multe recepționări ale mărfii și o eșalonare a preluării acesteia, chiar pe parcursul aceleiași zile. Pe de altă parte, intimata-reclamantă nu ține cont de specificul contractelor cu executare uno ictu în care prestațiile ambelor părți pot fi divizate în tranșe corelative, respectiv de ipoteza contractelor care beneficiază de o divizibilitate a executării.

Așadar, pentru aceste motive, instanța de apel a considerat că nu poate fi reținut argumentul intimatei-reclamante, în sensul că părțile au reglementat, în mod neechivoc, instituția rezilierii, tocmai pentru a produce efecte doar pentru viitor, conservându-se astfel obligațiile deja executate de către părți, ci, în concret, din interpretarea gramaticală a clauzei cuprinse la lit. b) din Capitolul "Răspundere contractuală" rezultă că, prin referirea la dispozițiile art. 1552 din C. civ., au dorit să reglementeze rezoluțiunea unilaterală a contractului. Faptul că au folosit sintagma "rezilierea" contractului" nu schimbă natura contractului de a fi unul cu executare uno ictu, cum, de altfel, faptul că au avut în vedere și că voința reală a acestora a fost de a reglementa rezoluțiunea parțială unilaterală este neechivoc din împrejurarea că aceasta nu afectează prestațiile anterioare.

Din împrejurarea că acestea au stabilit cuantumul despăgubirilor prin clauza penală în cuantum de 20% din valoarea mărfii nelivrate sau nepreluate, subsecvent rezoluțiunii parțiale, la care au făcut referire prin terminologia imprecisă de "reziliere", rezultă că nu au avut în vedere o rezoluțiune totală, o desființare a efectelor deja produse, respectiv au dorit ca executarea parțială, deja produsă, să fie valabilă. Faptul că inclusiv pârâta se află în confuzie cu privire la instituția rezoluțiunii parțiale, introdusă prin noua reglementare a C. civ., rezultă din aceea că, potrivit credinței acesteia, doar rezilierea ar fi aptă de a produce efecte pentru viitor, confuzie în care s-a aflat și prima instanță de fond când a reținut că este aplicabilă instituția rezilierii, în condițiile în care efectele desființării contractului se produc doar pentru viitor. Cu toate acestea, respectiva imprecizie terminologică nu împiedică identificarea voinței reale a părților, pe care prima instanță a stabilit-o corect și pe care ambele părți au susținut-o, în sens asemănător.

Astfel, ambele părți au intenționat prin clauza de la lit. b) din Capitolul "Răspundere contractuală" menținerea valabilă a prestațiilor executate, a livrărilor recepționate. Totodată, părțile au dorit să reglementeze posibilitatea încetării unilaterale a contractului pentru depășirea termenului de livrare, în sensul art. 1552 din C. civ., care este subsecvent art. 1549 alin. (2) din același cod privind rezoluțiunea parțială, așa cum în mod judicios a reținut Curtea de Apel Galați în motivarea deciziei recurate.

Prin aplicarea dispozițiilor art. 1266, art. 1267 și art. 1268 din C. civ. în interpretarea contractelor și a clauzei de răspundere contractuală, instanța de apel a dat eficiență principiului voinței reale a părților și a regulilor de interpretare a contractului.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că atât rezoluțiunea, cât și rezilierea, au aceeași natură juridică, respectiv aceea de sancțiune care conduce la desființarea contractului. Aspectele referitoare la modalitatea de aplicare a celor două instituții juridice în contracte au fost antamate și dezbătute pe larg în fața instanțelor de fond, însă de esența acestei spețe este faptul că părțile au dorit să stabilească, prin contract, că prestațiile deja executate sunt valabile, partea urmând a răspunde doar pentru neexecutarea culpabilă a diferenței de marfă nelivrate.

În acest sens, sunt relevante dispozițiile de la lit. b) "Răspunderea contractuală", unde, din sintagma "20% din valoarea mărfii nelivrate sau nepreluate" rezultă, fără echivoc, că părțile au dorit reglementarea unei încetări a contractului, fără să fie afectate obligațiile deja executate.

Mai mult, în mod corect a stabilit Curtea de Apel Galați că este aplicabilă clauza penală stabilită de către părți, întrucât solicitarea de plată a daunelor-interese contractuale are la bază exclusiv nerespectarea culpabilă de către recurentă a obligațiilor contractuale, pactul comisoriu prevăzut de către părți în condițiile art. 1553 din C. civ. devenind astfel aplicabil.

Astfel, prin respingerea apelului formulat în cauză, Curtea de Apel Galați a dat eficiență regulilor de interpretare a contractelor.

Ceea ce afirmă societatea recurentă este faptul că o eventuală imprecizie terminologică duce la imposibilitatea stabilirii răspunderii contractuale, însă o asemenea interpretare ar conduce la încălcarea gravă a dispozițiilor art. 1266-1268 din C. civ., clauza penală reglementată de către părți urmând a nu mai produce efecte în această interpretare.

Din coroborarea dispozițiilor art. 1549 alin. (1), art. 1516 și art. 1530 din C. civ., reiese că faptul generator al daunelor-interese este neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale, iar nu rezilierea sau rezoluțiunea contractului.

Înalta Curte reamintește faptul că instanța supremă judecă în casație și doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă, nu și pentru motive de netemeinicie.

În cauza de față, recurenta-pârâtă nu formulează o critică veritabilă de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi subsumată motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., exprimându-și nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată.

Mai mult, elementele expuse în argumentarea incidenței acestui caz de casare nu reprezintă decât o reiterare a criticilor invocate în apel de către autoarea căii de atac.

Motivele de recurs trebuie să cuprindă critica hotărârii judecătorești recurate, nu doar reiterarea susținerilor părților de la judecata în fața instanței de prim control judiciar devolutiv.

Pe cale de consecință, pretinsa încălcare a normelor de drept material a fost invocată în mod formal.

Prin urmare, soluția instanței de prim control judiciar reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-pârâte neavând pertinența de a susține nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată se dovedește legală, niciuna din criticile recurentei-pârâte nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

Totodată, în aplicarea art. 453 alin. (1), art. 451 și art. 452, raportat la art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 3.807,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, dovedit prin înscrisurile regăsite la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 379/2022 din 2 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Galați – secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 3.807,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2023.