ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 796/2024

Ședința publică din data de 11 aprilie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 20 august 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând instanței să constate, în temeiul art. 1404 din C. civ., îndeplinirea condiției rezolutorii prevăzute de părți în cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x din 27 decembrie 2018, din motive neimputabile reclamantei. De asemenea, reclamanta a solicitat instanței să constate încetarea de drept a acestei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii.

Reclamanta a depus o cerere de modificare a cererii de chemare în judecata prin intermediul căreia înțelege să completeze petitul cererii introductive în sensul în care solicităm instanței suplimentar să dispună:

i. Obligarea debitorilor în solidar la plata sumei de 28.923,905 RON, reprezentând obligația de restituire a avansului, asumată de aceștia prin antecontractul de vânzare-cumpărare x/27.12.2018, astfel cum a fost modificat prin actul adițional x/2019, ambele autentificate de BNP D.;

ii. Obligarea debitorilor în solidar la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data de 15.04.2019 și până la plata efectivă;

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 235 din 3 februarie 2023, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții C. și B.; a constatat că a operat condiția rezolutorie prevăzută în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 27 decembrie 2018 de Biroul Notarului Public E., modificată prin actul adițional autentificat sub nr. x din 22 februarie 2019; a constatat că această promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, astfel cum a fost modificată, a încetat cu efect retroactiv, ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii; pârâții au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 28.923,90 RON, cu titlu de avans, către reclamantă; de asemenea, pârâții au fost obligați, în solidar, la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare calculate asupra debitului principal, începând cu data de 11 decembrie 2019 și până la achitarea integrală a debitului; pârâții au mai fost obligați la plata către reclamantă a sumei de 17.159,78 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâții C. și B. au promovat apel, prin care au solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat apel incident, prin care a solicitat modificarea în parte a soluției instanței de fond referitoare la data de la care sunt datorate dobânzile penalizatoare. În concret, societatea reclamantă a cerut instanței să dispună în sensul obligării intimaților-pârâți la plata dobânzii începând cu data de 15 aprilie 2019.

Prin decizia civilă nr. 1380A din 5 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins apelul principal formulat de apelanții-pârâți C. și B., împotriva sentinței civile nr. 235 din 3 februarie 2023 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat; s-a admis apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că pârâții au fost obligați, în solidar, la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare calculate asupra debitului principal de 28.923,90 RON, începând cu data de 15 aprilie 2019 până la data achitării integrale a debitului; totodată, intimații-pârâți C. și B. au fost obligați să plătească apelantei-reclamante A. suma de 70,87 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel.

B. Calea de atac exercitată în cauză

La data de 7 decembrie 2023 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, recursul declarat de recurenții-pârâți B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1380A din 5 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurenții-pârâți au solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel. În subsidiar, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, schimbarea în tot a hotărârii instanței de apel, cu consecința respingerii acțiunii și obligării intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Potrivit considerentelor hotărârii atacate cu recurs, din modalitatea de redactare a clauzelor promisiunii rezultă clar că voința concordantă a părților la data semnării a fost aceea de a restitui avansul în cazul în care banca refuză finanțarea până la data convenită pentru semnarea contractului de vânzare.

Instanța de apel a mai reținut că din interpretarea prevederilor înscrise la fila x din antecontract reiese că părțile au stabilit că data până la care intimata putea face dovada imposibilității obținerii creditului ipotecar pentru a-i putea fi restituit avansul este aceeași cu data încheierii contractului, respectiv 28 februarie 2019 și că odată prelungit acest termen prin actul adițional nr. x din 22 februarie 2019 a avut loc și o prelungire implicită a datei până la care intimata putea face dovada imposibilității obținerii creditului ipotecar.

Această concluzie ar rezulta din aplicarea regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 1.266, art. 1.267 și 1.268 C. civ.

În ceea ce privește teza propusă de pârâți, instanța de apel a reținut că aceasta se bazează pe o interpretare strict gramaticală a clauzelor contractuale, interpretare ce nu poate fi primită, întrucât ar lăsa fără conținut clauza referitoare la posibilitatea intimatei de a se prevala de încetarea de drept a promisiunii.

Recurenții-pârâți apreciază că statuările instanței de apel se fundamentează pe o aplicare sau interpretare greșită a prevederilor art. 1.178 și art. 1.270 din C. civ., precum și a celor cuprinse în art. 1.266, art. 1.267 și art. 1.268 din C. civ. referitoare la interpretarea contractului.

Este adevărat că instanțele sunt în drept să aplice regulile generale de interpretare reglementate de art. 1.266 și art. 1.268 din C. civ. și să atribuie clauzelor unei convenții înțelesul ce rezultă din intenția reală a părților, însă apelarea la regulile de interpretare a contractului trebuie să intervină doar în cazul în care termenii utilizați în redactarea acestora sunt susceptibili de interpretări diferite, iar înțelesul contractului este neclar.

Totodată, este real că interpretarea contractului se poate dovedi necesară în situații determinate fie de o folosire improprie, greșită a terminologiei juridice sau a vocabularului uzual, fie de contradicția dintre manifestarea expresă de voință și voința internă, reală a părților, însă nu aceasta este ipoteza în speță.

Titularii recursului consideră că prevederile promisiunii bilaterale sunt clare și stabilesc în mod neechivoc mecanismul de operare a condiției rezolutorii, nefiind necesară recurgerea la regulile de interpretare a contractului pentru a decela voința reală a părților.

Interpretarea stabilită de instanța de apel în considerentele deciziei atacate determină o modificare a conținutului drepturilor și obligațiilor antecontractului, o suplinire a voinței părților, ce contravine prevederilor art. 1.270 din C. civ.

Instanța de control judiciar ar trebui să observe că din simpla lecturare a prevederilor contractuale incidente în cauză rezultă clar că activarea clauzei de care se prevalează intimata-reclamantă depinde de îndeplinirea cumulativă a două condiții:

- intimata să se afle în imposibilitate de a obține creditul ipotecar, ca urmare a respingerii cererii de finanțare de către bancă;

- imposibilitatea obținerii creditului ipotecar să fie dovedită și comunicată pârâților cel târziu până la data de 28 februarie 2019;

Pentru claritate, recurenții au redat conținutul clauzei analizate, care stabilește că "imposibilitatea dovedită a obținerii creditului ipotecar de la una din băncile cu care promitentul cumpărător negociază (...) din cauza respingerii bunului de către banca finanțatoare duce la încetarea de drept a prezentei promisiuni (...). În situația în care răspunsul băncilor pentru promitentul cumpărător întârzie peste termenul din 28.02.2019, părțile sunt de acord că acest termen va fi automat prelungit, o singură dată, cu încă 30 de zile, prin simpla notificare (...) ".

Din interpretarea per a contrario a tezei finale, rezultă că refuzul băncii și, implicit, imposibilitatea obținerii creditului ipotecar, trebuie să intervină până la data de 28 februarie 2019, iar prin excepție, în situația în care răspunsul băncii urma să întârzie peste această dată, părțile aveau posibilitatea de a prelungi termenul stabilit (28 februarie 2019) cu încă 30 de zile, o singură dată.

Instanța de apel s-a aflat în eroare atunci când a reținut că părțile au stabilit în cuprinsul promisiunii aceeași dată pentru semnarea contractului de vânzare și pentru ca intimata să facă dovada imposibilității obținerii creditului ipotecar, respectiv 28 februarie 2019.

Recurenții au subliniat faptul că nu coincid cele două date. Referirea, în cuprinsul clauzei analizate, la data de 28 februarie 2019 nu poate fi asimilată, în mod automat, cu "data încheierii contractului de vânzare".

Această interpretare contravine voinței părților, clar exprimată în cuprinsul antecontractului.

Prin urmare, dacă părțile ar fi dorit ca data perfectării contractului să fie aceeași cu data până la care intimata putea face dovada imposibilității obținerii creditului ipotecar, astfel încât prelungirea primei date să conducă, în mod automat, la prelungirea celei de-a doua, așa cum a reținut instanța de apel, ar fi prevăzut-o ca atare. Cu alte cuvinte, nu s-ar mai fi indicat, în mod expres, data de 28 februarie 2019 ca termen limită până la care intimata putea face în mod valabil dovada imposibilității obținerii creditului ipotecar, ci s-ar fi menționat direct data încheierii contractului de vânzare.

Or, câtă vreme părțile au făcut distincție între cele două termene contractuale, recurenții consideră că există și o rațiune.

Rațiunea este aceea că s-a dorit ca răspunsul băncii să fie comunicat până la o anumită dată, iar în cazul în care această dată nu putea fi respectată, părțile au stabilit și o procedură de prelungire cu încă 30 de zile prin transmiterea unei notificări de către intimată, cu 3 zile înainte.

Având în vedere modalitatea clară de redactare a clauzei și faptul că părțile au convenit o procedură expresă de prelungire a termenului limită, rezultă că voința părților la data încheierii contractului a fost în sensul că dovada imposibilității obținerii creditului ipotecar putea fi făcută în mod valabil de intimată doar până la o anumită dată, expres prevăzută, respectiv 28 februarie 2019, iar nu până la data încheierii contractului de vânzare propriu-zis.

Mergând mai departe cu analiza, recurenții-pârâți consideră că sunt greșite și statuările instanței de apel conform cărora atribuirea unei altei interpretări ar lăsa fără conținut clauza referitoare la posibilitatea intimatei de se prevala de încetarea de drept a promisiunii în cazul în care banca refuză să acorde finanțarea până la data limită a încheierii contractului.

Contrar acestor statuări, posibilitatea intimatei de a se prevala de încetarea de drept a promisiunii în cazul în care banca refuză să acorde finanțarea nu ar fi, nici pe departe, lipsită de conținut dacă s-ar ține cont de interpretarea propusă de pârâți (interpretare care coincide cu voința părților la data semnării antecontractului).

Recurenții au solicitat instanței de control judiciar să observe că, într-o atare de situație, în care banca finanțatoare refuză să acorde împrumutul, intimata avea posibilitatea/obligația:

- fie de a comunica pârâților răspunsul (refuzul) băncii, până la termenul limită convenit, respectiv 28 februarie 2019, fapt ce ar fi determinat activarea condiției rezolutorii, cu consecința încetării de drept a promisiunii și repunerii părților în situația anterioară;

- fie de a notifica, cu 3 zile înainte, intenția de a prelungi termenul, o singură dată, cu încă 30 de zile;

În ceea ce privește statuările instanței de apel conform cărora termenul pentru încheierea contractului a fost prelungit tocmai pentru motivul că întârzia răspunsul băncii, recurenții au arătat că și această interpretare contravine voinței părților. Astfel, au menționat că în interpretarea dată de instanța de apel, prelungirea prevăzută în cuprinsul tezei a II-a a clauzei analizate nu ar avea nicio aplicabilitate practică, ceea ce, în mod evident, nu poate fi primit.

Inserarea unei astfel de clauze în cuprinsul antecontractului are ca scop tocmai tranșarea unei situații precum cea incidentă în cauză, în care răspunsul băncii cu are promitenta cumpărătoare negocia urma să întârzie peste termenul convenit, 28 februarie 2019.

Referindu-se la interpretarea și concluzia instanței cu privire la încheierea actului adițional nr. x din 22 februarie 2019, autentificat de Biroul Notarului Public E., recurenții-pârâți au menționat că prin acest act adițional nu s-a prelungit data până la care promitenții cumpărători puteau face, în mod valabil, dovada imposibilității obținerii creditului ipotecar, ci s-a prelungit doar data stabilită pentru încheierea în formă autentică a contractului de vânzare.

Relevante în acest sens sunt stipulațiile din cuprinsul actului adițional, "Se modifică Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, menționată mai sus, în sensul că termenul limită stabilit pentru încheierea contractului de vânzare în formă autentică se prelungește, promitenții-vânzători și promitentul-cumpărător obligându-se să încheie contractul de vânzare în formă autentică până cel târziu la data de 15 aprilie 2019".

Așa cum se poate observa, voința explicită a părților a fost în sensul modificării exclusiv a datei stabilite pentru autentificarea contractului de vânzare. Conform mențiunilor de la fila x din actul adițional al promisiuni, "Celelalte dispoziții din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din data de 27.12.1018 de notar public E. din cadrul Societății Notariale "D." din mun. București, în măsura în care nu au fost modificate prin prezentul act adițional, rămân neschimbate".

Așa cum s-a arătat în cele ce preced, pentru ipoteza în care răspunsul băncii urma să întârzie peste termenul din 28 februarie 2019, părțile au reglementat o procedură de prelungire separată, expresă. În cuprinsul clauzei analizate (înscrisă la fila x) se prevede în mod clar că "În situația în care răspunsul băncii întârzie peste termenul din 28 februarie 2019, părțile sunt de acord că acest termen va fi automat prelungit, o singură dată, cu încă 30 de zile (...)". Din clauza anterior citată, rezultă că prelungirea datei până la care promitenta cumpărătoare putea face, în mod valabil, dovada imposibilității obținerii creditului ipotecar se putea realiza doar în condițiile stipulate în cuprinsul acestei clauze specifice, respectiv cu o notificare prealabilă transmisă cu cel puțin 3 zile înainte de data semnării.

Pentru orice altă situație, în care părțile ar fi decis prelungirea termenului pentru semnarea și autentificarea contractului de vânzare, erau aplicabile prevederile contractuale subsecvente clauzei analizate, care au următorul conținut:

"Noi, părțile contractante, independent de clauza anterioară, convenim ca, în cazul în care situația o va impune, de comun acord, să prelungim termenul de semnare și autentificare a contractului de vânzare a imobilului ce face obiectul prezentului precontract, prin act adițional la prezentul înscris".

Autorii căii de atac au solicitat instanței de recurs să constate că părțile nu și-au exprimat niciodată voința de a prelungi și termenul până la care promitenta cumpărătoare putea face în mod valabil dovada imposibilității obținerii creditului ipotecar, termen care nu a fost prelungit, ca urmare a modificării prin act adițional a datei de încheiere a contractului de vânzare.

În aceste circumstanțe, recurenții au apreciat că forța obligatorie a contractului și, implicit, obligația de acționa cu bună credință în executarea convenției, trebuie raportate la obligațiile și drepturile convenite în mod real de către părți. Interpretarea în sensul că părțile au prevăzut aceeași dată pentru semnarea contractului de vânzare și pentru ca promitenta cumpărătoare să facă dovada imposibilității obținerii creditului ipotecar, dar și interpretarea conform căreia modificarea acestui termen a determinat și schimbarea datei până la care intimata putea opune în mod valabil acest incident contractual, ar însemna o modificare a convenției în ceea ce privește un element esențial al acesteia, respectiv obiectul. Cum această modificare se situează în afara voinței exprimate de părți, recurenții-pârâți au apreciat că se impune reformarea hotărârii atacate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

C. Apărarea intimatei

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului declarat de pârâți, ca efect al admiterii excepției nulității, arătând că recurenții au reiterat apărările din fond ce vizau aspecte de fapt. Sub rezerva soluției pe care o va pronunța instanța asupra excepției nulității, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată. La termenul din 11 aprilie 2024 reprezentantul convențional al intimatei-reclamante, domnul avocat F., a depus la dosarul cauzei înscrisuri care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în sumă de 3.995,45 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Recurenții-pârâți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

D. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 26 februarie 2024 s-a fixat termen la data de 11 aprilie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Astăzi, în ședință publică, excepția nulității a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

E. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce privește criticile pe care recurenții-pârâți le încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se impune a face o serie de precizări preliminare analizei propriu-zise a acestora.

Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu și de netemeinicie. Așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 include în conținutul său cazurile de încălcare sau de aplicare greșită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice deși aceasta nu era incidentă în cauză ș.a.m.d.

Așadar, incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de instanțele de fond poate fi subscrisă acestui motiv de nelegalitate. Însă multe dintre criticile formulate de către recurentă vizează, în realitate, reaprecierea probelor administrate și, în consecință, stabilirea unei alte situații de fapt, esențial diferită de cea reținută de către instanțele de fond.

Or, aprecierea probelor și stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanțelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de atac a recursului.

În acest context, în cele ce succed vor fi analizate doar acele critici care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și excluse din dezbatere celelalte susțineri.

Recurenții-pârâți B. și C. invocă încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1.266, art. 1.267 și art. 1.268 C. civ., respectiv a regulilor de interpretare a clauzelor îndoielnice, atunci când a analizat clauza din contract ce conține condiția rezolutorie, operând o scindare a acesteia și o încălcare a voinței reale a părților. Potrivit celor susținute în cererea de recurs, data până la care se putea face dovada imposibilității obținerii creditului era data de 28 februarie 2019, indiferent de modificarea datei de semnare a contractului final pentru 15 aprilie 2019.

Verificarea respectării normelor legale de interpretare a contractelor apreciem că poate face obiectul unei critici de nelegalitate din moment ce, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Este adevărat că înscrisul ce constată convenția este o probă în procesul civil și că interpretarea probelor este apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei și intră în domeniul rezervat exclusiv instanțelor devolutive. Însă regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 - 1269 C. civ., sunt norme de drept material și se adresează organelor de jurisdicție, atunci când interpretarea formează obiect al unei dispute litigioase, astfel că verificarea aplicării lor, în raport cu o convenție, privite în sens de negotium, iar nu de instrumentum, poate constitui o critică de nelegalitate.

Înalta Curte constată însă că instanța de apel a aplicat în mod corect regulile de interpretare a clauzelor contractuale, observând că în promisiunea de vânzare-cumpărare părțile au prevăzut aceeași dată, respectiv 28 februarie 2019, pentru semnarea contractului și pentru ca promitenta-cumpărătoare să facă dovada imposibilității obținerii creditului ipotecar.

Instanța de prim control judiciar a reținut că, prin această clauză, promitenta-cumpărătoare a urmărit să se protejeze în eventualitatea obținerii unui răspuns negativ din partea băncii de la care intenționa să obțină finanțare pentru plata prețului imobilului, iar promitenții vânzători au fost de acord cu această prevedere. Un răspuns negativ din partea băncii atrăgea încetarea de drept a promisiunii, cu repunerea părților în situația anterioară, promitentul vânzător restituind avansul în întregime. De asemenea, Curtea de Apel București a reținut că părțile au condiționat încetarea contractului și repunerea în situația anterioară de dovada imposibilității de a obține creditul ipotecar de la una din băncile cu care promitentul cumpărător negocia. Prin decalarea datei de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare a operat, implicit, o decalare a termenului până la care promitenta cumpărătoare putea face dovada imposibilității obținerii creditului bancar, având în vedere motivele pentru care a fost stipulată această clauză.

Înalta Curte constată că recurenții din prezenta cauză invocă o interpretare a clauzelor contractuale care, în mod evident, ar adăuga la contract. Soluția pronunțată de tribunal și confirmată de instanța de apel are în vedere situația de fapt reală și care, mai ales la momentul semnării actelor autentice, a reprezentat și cauza juridică a actelor întocmite.

Achitarea diferenței de preț a fost agreată de la început ca urmând a fi făcută și prin creditare bancară. Această prevedere contractuală nu a făcut obiectul nici unei contestări și nici a modificări prin actul adițional semnat.

Însuși motivul prelungirii termenului de semnare a fost acela că întârzia răspunsul de la banca finanțatoare.

Nu există nicio rațiune pentru a interpreta în mod disociat efectul schimbării datei de semnare din 28 februarie 2019 în 15 aprilie 2019, respectiv ca având efect asupra termenului de semnare, dar nu și asupra condiției rezolutorii.

Contrar celor susținute de recurenții-pârâți, chiar și o eventuală nerespectare de către societatea reclamantă a vreunui termen de 28 februarie 2019 pentru comunicarea rezultatului demersurilor cu banca ar fi avut drept sancțiune neprelungirea automată cu 30 de zile a datei semnării și, în nici un caz, nu ar fi anulat prevederile contractuale referitoare la modalitatea de plată sau la termenul de informare referitor la imposibilitatea obținerii creditului din pricina bunului finanțat.

Instanța de apel a reținut, în mod corect, că o interpretare contrară, respectiv cea propusă de pârâți, lasă fără conținut clauza referitoare la posibilitatea promitentei-cumpărătoare de a se prevala de încetarea de drept a promisiunii în cazul în care banca refuza să acorde finanțare până la data limită a încheierii contractului. Totodată, Curtea de Apel București a reținut că pârâții se prevalează de o interpretare strict gramaticală a clauzelor contractuale, fără a ține seama de regulile de interpretare a contractelor prevăzute de C. civ.

Din modalitatea de redactare a clauzelor promisiunii de vânzare-cumpărare, rezultă clar că voința concordantă a părților, la semnarea promisiunii, a fost aceea de a restitui avansul în cazul în care banca refuză finanțarea până la data convenită pentru semnarea contractului.

Având în vedere că refuzul instituției bancare de a acorda reclamantei creditul a fost comunicat apelanților-pârâți la data de 12 aprilie 2019, instanța de apel a constatat că această comunicare s-a făcut cu respectarea termenului contractual, astfel cum a fost prelungit prin actul adițional.

În realitate, recurenții-pârâți încearcă să creeze impresia că ar exista o altă voință a părților decât cea de la momentul semnării actelor autentice.

Aceste susțineri ale recurenților nu pot fi primite, deoarece se insistă asupra rigorii termenului din 28 februarie 2019 pentru prelungirea termenului de semnare din cauza lipsei răspunsului băncii, în condițiile în care exista un răspuns din partea băncii și nu putea fi vorba de nicio prelungire.

În plus, mecanismul de prelungire pentru a primi acordul băncii era direct și indisolubil legat de clauza de achitare a prețului, care stipula în mod clar finanțarea bancară, rezultând că, de fapt, acel mecanism era unul stipulat, mai degrabă, în favoarea vânzătorilor, care să nu fie nevoiți să caute alt cumpărător decât în măsura în care e clar că banca promitentului cumpărător nu va finanța achiziția.

Părțile, de bună-credință la acel moment, au prevăzut achiziția ca fiind perfectabilă în mod obligatoriu prin finanțare bancară, ceea ce înseamnă că nu a existat o obligație a promitentei cumpărătoare de a plăti prețul din surse proprii. Dacă ar fi existat o asemenea prevedere contractuală, vânzătorii ar fi cerut aplicarea ei printr-o acțiune care să antreneze răspunderea civilă contractuală sau care să ducă la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, însă nu este cazul în speță.

Înalta Curte constată că toate criticile aduse de recurenții-pârâți B. și C. hotărârii pronunțate de către instanța de apel sunt nefondate, soluția instanței de prim control judiciar este corectă, reflectă aplicarea judicioasă a prevederilor legale pertinente și incidente în raport cu situația de fapt rezultată în urma cercetării judecătorești efectuate, nefiind regăsit în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenții-pârâți B. și C. la plata sumei de 3.995,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-pârâți B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1380A din 5 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenții-pârâți B. și C. la plata sumei de 3.995,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2024.