ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1569/2024

Ședința publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, la data de 22.04.2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor datorate pentru prejudiciile cauzate societății ca urmare a rezoluțiunii Acordului contractual nr. x din data de 08.02.2017, din culpa pârâtei, despăgubiri compuse din:

- suma de 210.000 euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății) reprezentând prejudiciu cert și direct, cauzat reclamantei prin neexecutarea contractului; în subsidiar, a precizat reclamanta că se declară de acord cu compensarea și scăderea sumei de 448.700,45 RON, (echivalentul în RON a sumei de 84.000 euro+Tva, achitat de către pârâtă la data de 08.02.2017, în temeiul Acordului contractual rezoluționat) din valoarea sumei de 210.000 euro (în RON la data plății) și suma de 448.700,45 RON.

- suma de 1.046.124,95 RON, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei, prin încasarea cu întârziere a sumei de 996.000 euro, pentru perioada 17.04.2017-21.05.2019, prejudiciu limitat la nivelul dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. 13 din 2011 (suma de 1.046.124,95 RON fiind calculată la valoarea de 4.904.602,80 RON, adică echivalentul în RON a sumei de 996.000 euro.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamatei - pârâte reconvenționale A. S.R.L. la restituirea avansului prețului contractual, în sumă de 448.700,45 RON (84.000 euro+Tva), sumă achitată prin OP nr. x din 08.02.2017.

II. Hotărârile instanțelor de fond:

Prin decizia civilă nr. 57/Ap din 25 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov– secția Civilă, în dosarul nr. x/2021, instanța a respins cererile de apel formulate de reclamanta A. S.R.L. și pârâta B. S.R.L. și a compensat cheltuielile de judecată din apel.

III. Recursurile declarate:

În cauză, au declarat recurs ambele părți.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat, după expunerea situației de fapt, că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că instanța de apel a motivat superficial și confuz soluția dispusă, raportat la situația faptică dar și la modul în care a administrat și apreciat probatoriul din prezenta cauză, prin omisiunea studierii și interpretării tuturor actelor depuse în probațiune, contrar prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Învederează că instanța nu a motivat înlăturarea cererii sale de respingere a pretențiilor societății A. S.R.L. cu privire la plata sumei de 1.046.124,95 RON reprezentând dobândă, prin raportare la argumentul că în orice moment și-a arătat acordul cu privire la ridicarea componentelor stației din incintă, nefiind dovedită și motivată o culpă în restituirea bunului, cu atât mai mult cu cât la dosar nu există o solicitare a societății A. în sensul restituirii bunului, ci doar o dovadă a demarării unei executări silite premeditate, pentru a se încasa cheltuielile de transport.

Faptul reținut de instanța de apel în sensul că reclamanta a fost lipsită de posibilitatea valorificării bunului către un terț cumpărător nu este probat și, mai mult, nu a fost pus în discuția părtilor, cu toate ca singura motivare avută în vedere de instanță pentru acordarea de dobândă legală penalizatoare se bazează pe această culpă nedovedită, fără a lua în calcul situația mai sus expusă.

Învederează că instanța de apel a omis, în mod nelegal: analiza întregii corespondențe purtate între parti, din care reieșeau solicitările pârâtei de ridicare a componentelor stației de asfalt, dar și lipsa solicitărilor societății reclamante de ridicare a componentelor stației; hotărârile judecătorești aferente dosarului nr. x/2017, unde părțile au avut o complexă activitate procesuală și unde nu s-a constatat culpa pârâtei în predarea bunului; toate actele aferente executării silite și, mai ales, lipsa unei solicitări de ridicare a stației înainte de începerea oricărei executări silite, astfel cum prevede art. 622 alin. (4) C. proc. civ.

Susține recurenta-pârâtă și existența unor motive contradictorii, la pagina 13 a deciziei recurate, unde se arată că « . . . . . . . . . .urmare a deciziei civile nr. 235/Ap/26.02.2019 a Curții de Apel Brașov, reclamanta a fost lipsită atât de posibilitatea valorificării bunului către un terț cumpărător, cât și de suma reprezentând tranșa a doua de preț. Prin decizia civilă nr. 235/Ap/26.02.2019 a Curții de Apel Brașov s-a reținut că B. S.R.L. a refuzat fără temei îndeplinirea obligației de preluare a bunului și de plată a restului de preț convenit și s-a dispus rezolutiunea contractului din culpa sa. Ulterior nu s-a restituit bunul către vânzător, fiind necesară executarea silita. »

În ceea ce privește refuzul nerestituirii bunului, solicită să se aibă în vedere, astfel cum s-a judecat de către Curtea de Apel Brașov prin decizia civilă nr. 235/Ap/26.02.2019, faptul că B. S.R.L. nu a dorit să preia bunul, fapt ce decurge și din procesul-verbal de predare primire aflat la dosarul cauzei.

Mai arată că instanța de apel a judecat în mod contradictoriu raportat la situația de fapt în ansamblul ei, singurul motiv avut în vedere în admiterea plații dobânzii legale penalizatoare fiind faptul că a existat o executare silită în vederea restituirii bunului. Pe de altă parte, acest aspect nu se găsește motivat, ci doar precizat în dispozitivul hotărârii, contrar art. 425 din C. proc. civ.

Arată că A. S.R.L. a înțeles să apeleze la un executor judecătoresc pentru punerea în executare a acestei decizii, fără a solicita restituirea printr-un convocator sau orice alt act, prin care să anunțe că dorește ridicarea stației la o anumită dată și oră. Un astfel de act nu se găsește la dosarul cauzei, nefiind probat refuzul societății pârâte și culpa în nerestituirea bunului.

Consideră că în mod contradictoriu și nelegal, fără a face aplicabile prevederile art. 622 alin. (4) din C. proc. civ., respectiv de a lua act dacă a existat o cerere din partea A. S.R.L realizată către B. S.R.L. în temeiul titlului executoriu pentru ridicarea stației de asfalt, instanța consideră ca temei în admiterea plății dobânzii legale faptul că pârâta nu a predat de bunăvoie stația și a fost necesară executarea silită, fapt total neadevărat și nedovedit.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că a fost încălcat art. 22 C. proc. civ., întrucât instanța nu a analizat toate temeiurile legale relevante invocate, respectiv a analizat aspecte nepuse în discuția părților, cum ar fi constatarea culpei societății pârâte în nerestituirea bunului și, implicit, imposibilitatea valorificării bunului de către reclamantă.

Recurenta-pârâtă face referire la prevederile art. 1726 alin. (1) C. civ., de care reclamanta nu a uzat în mod conștient și culpabil, pentru a-și maximiza daunele și prejudiciul, pe care acum le solicită în mod neîndreptățit. Susține că, în condițiile în care cumpărătorul nu și-a îndeplinit obligația de plată, atunci vânzătorul avea dreptul de a depune bunul într-un depozit și de a-l vinde, instanța de apel neanalizând acest temei legal.

Consideră că admiterea sumei aferente dobânzii legale penalizatoare a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept, întrucât nicăieri în motivarea privind analiza acestui petit instanța de apel nu a avut în vedere certitudinea și previzibilitatea prejudiciului (art. 1533 C. civ.), limitarea acestuia de orice neexecutare imputabilă creditorului (art. 1534 C. civ.), dar și obligația creditorului de minimalizare a prejudiciului (art. 1534 alin 2 C. civ., coroborat cu art. 1170 și art. 1726 C. civ.).

Mai mult, aceste aspecte nu au fost puse în discuția părților încălcându-se rolul activ al judecătorului în soluționarea cauzei, prevăzut de art. 22 C. proc. civ.

În drept, recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În probațiune, recurenta-pârâtă a solicitat proba cu înscrisuri.

În motivare recurenta-reclamantă a arătat că încheierea și decizia recurate sunt nelegale, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 254, art. 255, art. 258, art. 301 și urm. C. proc. civ. în ceea ce privește administrarea probelor în apel.

Învederează că, la primul termen de judecată fixat în apel - 08.11.2023, intimata-pârâtă, prin reprezentant convențional, a formulat cerere de înscriere în fals împotriva unui e-mail recepționat de reclamantă în anul 2021 de la un terț. Pentru probarea pretinsului fals, intimata-pârâtă a solicitat emiterea unei adrese către S.C. D. S.R.L. Miercurea Ciuc, pentru a preciza dacă dl. C., în calitate de reprezentant al S.C. D. S.R.L. Miercurea Ciuc, a avut o astfel de corespondență cu dl. E..

Arată că instanța de apel nu a luat în calcul nici solicitarea de înlăturare a acestui înscris, nu s-a pronunțat nici asupra decăderii invocate de reclamantă ci, din oficiu, a pus în discuție audierea ca martor a reprezentantului acestei firme terțe. Ulterior, deliberând urmare procedurii de înscriere în fals, a dispus citarea ca martor a d-lui C. pentru a se putea confirma sau infirma existenta acestui e-mail.

Cu alte cuvinte, proba cu martori a fost încuviințată în cadrul procedurii de înscriere în fals, dar cu motivarea că proba rezultă din dezbateri. În plus, proba a fost încuviințată exclusiv pentru confirmarea/infirmarea existenței acestui e-mail, aspect ce rezultă cu evidență din cuprinusul încheierii recurate.

La termenul din 10.01.2024, declarația martorului a confirmat existența e-mailului, dar instanța de apel a ignorat teza probatorie pentru care proba cu martori a fost încuviințată și a valorificat-o

în cu totul alt sens, drept temei al respingerii apelului reclamantei, instanța apreciind că această declarație demonstrează lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta societății B. (neîndeplinirea obligațiilor asumate de aceasta prin contractul rezoluționat) și prejudiciul cauzat.

Conform recurentei-reclamante, e adevărat că aprecierea asupra necesității administrării unei probe pentru soluționarea cauzei este atributul exclusiv al instanței, aceasta putând dispune administrarea de probe chiar și când părțile se împotrivesc, însă acest atribut trebuie să fie exercitat în condițiile si limitele legii, și anume cu respectarea dispozițiilor art. 254 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., art. 301 C. proc. civ., art. 255 alin. (1) C. proc. civ., art. 258 C. proc. civ.

Or, în cauză, proba constând în audierea martorului C. a fost încuviințată cu încălcarea dispozițiilor art. 254 din C. proc. civ., întrucât o atare probă nu a fost cerută de intimata-pârâtă nici prin întâmpinarea formulată și nici oral, în ședința publică de la termenul din 08.11.2023. Nici excepția prevăzută de dispozițiile art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu putea opera în cauză, dat fiind că existența/inexistența acelui e-mail nu era o chestiune nouă, rezultată din dezbateri, imprevizibilă pentru partea adversă, ci un subiect dezbătut de către aceasta chiar în cuprinsul întâmpinării sale.

Arată că proba a fost încuviințată din oficiu cu încălcarea dispozițiilor art. 301 din C. proc. civ., întrucât instanța a refuzat să constate decăderea intimatei-pârâte din dreptul de a urma procedura înscrierii în fals asupra acestui înscris; audierea nu a vizat împrejurări care făceau obiectul apelului reclamantei (nici măcar al apelului pârâtei), ci o altă teză probatorie - existența/inexistența unor mesaje denigratoare la adresa apelantei, transmise de intimată după soluționarea definitivă a cauzei prin care s-a dispus, definitiv, rezoluțiunea contractului încheiat între părți.

Mai arată că, reținând lipsa caracterului previzibil al prejudiciului direct în apel, instanța a dat eficiență unei apărări neinvocate nici în fond, nici în apel de către partea adversă, în condițiile în care, privitor la prejudiciul invocat, doar reclamanta a formulat apel. Prin urmare, apreciază că este vorba de o îngreunare a situației în propria cale de atac.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). pct. 6 C. proc. civ., arată că decizia recurată conține afirmații generice și argumente contradictorii, unele chiar străine de obiectul apelului, contrar art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Astfel, instanța de apel a conchis generic că din probele administrate nu rezultă că acest prejudiciu solicitat se găsește în legătură directă și necesară cu neexecutarea obligației de către societatea B. S.R.L., fără a arăta, în concret, care sunt acele probe avute în vedere la emiterea concluziei; instanța de apel a conchis generic că nu se putea anticipa că bunul o să fie greu vandabil de către vânzător în România, întrucât societățile interesate de astfel de bunuri nu s-au adresat reclamantei din alte considerente, dar fără a arăta care sunt acele alte considerente.

În opinia recurentei-reclamante, trimiterea succintă a instanței exclusiv la cele două probe administrate în apel nu poate întruni exigențele motivării în fapt și în drept, din moment ce declarația martorului C. nu are legătură cu apelurile declarate în cauză, iar adresa de răspuns nr. x/04.12.2023, emisă de societatea F. S.R.L., nu confirmă concluzia emisă de instanță ci, dimpotrivă, conținutul acestei adrese este contrar raționamentului instanței.

Arată că, în mod similar, paragrafele 11 și 13 din decizia recurată conțin concluzii și afirmații generice, fără a se regăsi și fundamentul legal ori faptic al acestora.

De asemenea, aprecierile instanței vizând neprobarea de către reclamantă a presiunilor primite de la producătorul AMMANN din cauza neachitării prețului stației de asfalt timp de 2 ani ori neprobarea altor tipuri de prejudicii sunt fie contradictorii, fie străine de natura pricinii. Astfel, cât privește prejudiciile generate de schimbarea condițiilor contractuale de către producătorul AMMANN ori prejudiciile generate de perturbarea activității ori costurile depozitării bunului, motivarea instanței e contradictorie, în condițiile în care, pe de-o parte, instanța afirmă că reclamanta nu le-a invocat, apoi că nu le-a probat. În al doilea rând, cât privește cheltuielile de transport al componentelor stației de asfalt de la fabrica din Italia la Zărnești în anul 2017, cheltuieli al căror cuantum este de 49.150 Euro, motivarea instanței de apel trădează omisiunea de a observa actele procesuale și probele administrate, din moment ce aceste cheltuieli constituie parte din prejudiciul direct solicitat (în cuantum total de 210.000 Euro), transportul fiind parte componentă a prețului stației de asfalt pe care societatea B. ar fi trebuit să îl achite în temeiul contractului rezoluționat. Acest aspect a fost prezentat și dezvoltat atât la fond, cât și în apel. În schimb, instanța de apel a ignorat toate probele depuse de reclamantă în susținerea apelului, constând în corespondența purtată timp de 6 luni de zile cu societăți de profil din România, în încercarea reclamantei de a revinde stația de asfalt la un preț mai bun sau chiar egal cu cel stabilit în contractul rezoluționat.

În opinia recurentei-reclamante, pentru a reține lipsa caracterului direct al prejudiciului, instanța de apel trebuia să indice, inteligibil si verificabil, criteriul legal sau măcar doctrinar al caracterului direct al prejudiciului, instrumentul de testare cu care se evaluează dacă un prejudiciu este direct sau indirect. Prezentarea conținutului acestei condiții era esențială și pentru că instanța de apel pare să confunde criteriul cu cel al caracterului previzibil al prejudiciului.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1530, art. 1531, art. 1533 și art. 1534 din C. civ., întrucât prejudiciul în cuantum de 210.000 Euro este un prejudiciu cert, previzibil, aflat în legătură directă și necesară cu neexcutarea obligației de către societatea B. S.R.L..

Învederează că prejudiciul constând în diferența de preț obținută de la un terț pentru bunul ce a făcut obiectul unui contract rezoluționat este, prin definiție, un prejuduciu previzibil și direct. Problema, greșit dezlegată de instanța de apel, este una clasică, exemplul fiind unul tipic, de prejudiciu consecutiv rezoluțiunii. Este absolut normal ca vânzarea (onestă) în pierdere, consecutivă rezoluțiunii, să genereze răspunderea cumpărătorului culpabil. A admite altfel, înseamnă a deschide larg posibilitatea cumpărătorilor de a nu mai executa contracte care, din varii motive, neimputabile vânzătorilor, nu le mai convin.

În ceea ce privește caracterul direct al prejudiciului, acesta rezultă din simplul fapt că, dacă am scoate fapta intimatei-pârâte din lanțul cauzal, prejudiciul nu s-ar mai fi produs.

În ceea ce privește caracterul previzibil al prejudiciului, deși instanța de apel admite explicit că stația de asfalt ce a făcut obiectul contractului rezoluționat reprezintă un bun industrial ce poate fi vândut pe o piață restrânsă, de nișă, că el nu este un bun consumabil și nici utilizabil de către societatea reclamantă, aceeași instanță afirmă că nu se putea anticipa că bunul o să fie greu vandabil de către vânzător în România. Motivarea instanței de apel nu este însoțită și de argumentarea celor afirmate.

Or, o astfel de piață restrânsă, de nișă, era familiară și societății B. S.R.L. - un profesionsit în domeniu, care activează pe piața de profil de foarte mulți ani și care cunoștea (sau cel puțin ar fi trebuit să conștientizeze) că bunul industrial comandat în 2017, ce conținea caracteristicile tehnice fixate chiar de către această societate, nu putea fi revândut cu ușurință și în aceleași condiții, fiind puțin probabil ca un terț să dorească să achiziționeze același bun, cu aceleași caracteristici tehnice și la același preț.

Învederează că a încercat, timp de 6 luni de zile, să revândă stația la un preț mai bun sau chiar egal cu cel stabilit în contractul rezoluționat, însă acest lucru nu a fost posibil, instanța de apel ignorând corespondența purtată în lunile iunie- noiembrie 2019 pentru vânzarea acestei stații de asfalt.

Consideră că este absurd a se pretinde că, dacă ar fi primit, în mod real și serios, de la un alt comerciant, prețul de 1.200.000 Euro ori un preț mai mare decât cel din contractul rezoluționat, ar fi refuzat tranzacția, doar pentru a-și asuma riscul major al procesului dedus judecății, cu finalitate incertă și care comportă costuri mari.

Apreciază că, în soluționarea apelului, instanța de apel pare a pune semnul egalității între caracterul previzibil al prejudiciului și caracterul necesar și direct al acestuia, ceea ce este eronat, cerințele fiind distincte. Consecința directă și necesară vizează o întrepătrundere, în realitate, cu condiția legăturii de cauzalitate, legiuitorul dorind să excludă repararea unui prejudiciu aflat în legătură indirectă de cauzalitate.

Consideră că diferența de preț este întotdeauna un prejudiciu direct și previzibil. Că așa stau lucrurile rezultă chiar din reglementarea legală a vânzării, care prevede posibilitatea executării directe (prevăzute de art. 1726 C. civ.) în cazul vânzării de bunuri mobile, tocmai pentru a acoperi prejudiciul rezultat din vânzarea în pierdere a bunului, pentru cazul în care cumpărătorul nu își execută obligația de preluare/plată a prețului (adică exact neexecutările invocate și în prezenta cauză). Prin urmare, însăși legea este cea care prevede acoperirea acestui tip de prejudiciu.

În concluzie, opinează în sensul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1530, art. 1531, art. 1533 și art. 1534 din C. civ., în condițiile în care nici presupusa atitudine culpabilă a reclamantei și nici alte elemente exterioare, de neanticipat pentru societatea B., ar fi cauzat vânzarea în pierdere a stației de asfalt, după 6 luni de la recuperarea ei, prin executare silită, ci exclusiv fapta ilicită a societății B., faptă constând în neexecutarea obligațiilor asumate prin contract, în calitate de cumpărător.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este nelegală, iar recursurile sunt fondate.

Observă Înalta Curte că, în prezenta cauză, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, prin intermediul cererii de chemare în judecată, obligarea pârâtei B. S.R.L. la repararea a două categorii de prejudicii, invocate în urma rezoluțiunii, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a contractului de vânzare-cumpărare stație de preparare mixturi asfaltice, pe motivul neîndeplinirii de către pârâtă, în calitate de cumpărător, a obligațiilor contractuale constând în preluarea bunului și plata prețului. Astfel, reclamanta a solicitat, pe de o parte, suma de 210.000 Euro, compusă din suma de 200.000 euro reprezentând diferența dintre prețul convenit prin contractul rezoluționat și prețul obținut prin revânzarea ulterioară a bunului către un terț, la care se adaugă suma de 10.000 euro reprezentând comision de intermediere pentru revânzare, iar, pe de altă parte, suma de 1.046.124,95 RON, reprezentând prejudiciu aferent perioadei 17.04.2017-21.05.2019, în care reclamanta a fost lipsită atât de suma reprezentând prețul scadent, cât și de posibilitatea de valorificare a bunului, sumă calculată la nivelul dobânzii legale penalizatoare.

Pe calea cererii reconvenționale, pârâta a solicitat repunerea în situația anterioară în sensul obligării reclamantei la restituirea sumei de 448.700,45 RON (echivalentul sumei de 84.000 euro plus TVA), reprezentând contravaloare avans achitat în temeiul contractului rezoluționat.

Prima instanță a socotit întemeiată cererea reconvențională iar, în privința cererii principale, a obligat pârâta doar la plata sumei de 1.046.124,95 RON, ce constituie obiectul celui de-al doilea capăt de cerere, apreciind că, în privința primului petit, nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea daunelor-interese.

Soluția primei instanțe a fost menținută de către instanța de apel, aceasta argumentând, în privința primului capăt din cererea principală, că suma solicitată nu constituie un prejudiciu previzibil și direct, în sensul art. 1533 C. civ.

Împotriva soluției instanței de apel au declarat recurs ambele părți, recurenta-pârâtă criticând admiterea celui de-al doilea petit din cererea principală, în vreme ce recurenta-reclamantă a criticat respingerea primului capăt de cerere. Soluția asupra cererii reconvenționale nu a format obiectul căilor de atac.

Recursurile sunt fondate, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:

Prin intermediul unui prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă aduce critici din perspectiva modalității în care instanța de apel a motivat decizia atacată.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

O primă critică, subsumată acestui caz de casare, aduce în discuție omisiunea instanței de apel de a răspunde argumentului pârâtei potrivit căruia în orice moment și-a arătat acordul cu privire la ridicarea componentelor stației. Critica este fondată.

Cercetând cuprinsul cererii de apel formulate de către apelanta-pârâtă, Înalta Curte observă că s-au adus critici din perspectiva datei până la care s-a calculat dobânda penalizatoare, respectiv 21.05.2019, solicitându-se a se avea în vedere întreaga corespondență dintre părți, din care ar reieși că pârâta i-a solicitat de multe ori reclamantei să ridice bunul obiect al vânzării .

Pe de altă parte, din cuprinsul deciziei recurate nu reiese că instanța de apel ar fi oferit vreun răspuns acestei critici și nici că ar fi analizat corespondența la care apelanta-pârâtă a făcut referire.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a enunțat exigențele pe care o hotărâre judecătorească trebuie să le respecte din punctul de vedere al motivării, reținând, în cauza Albina împotriva României, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Prin urmare, C. proc. civ. și art. 6 CEDO impun judecătorului obligația de a motiva corespunzător hotărârea pe care o pronunță, făcând referire la probele administrate, indicând motivele de fapt și de drept pe care le reține și oferind răspuns apărărilor esențiale ale părților.

În cauză, critica apelantei-pârâte din cuprinsul cererii sale de apel, care făcea referire la corespondența dintre părți din care ar rezulta acordul său cu privire la ridicarea componentelor stației de mixturi astfaltice, are caracter esențial, întrucât reclamanta a solicitat daune-interese care să îi acopere prejudiciul produs pe parcursul unei perioade în care a fost lipsită de posibilitatea valorificării bunului. Or, dacă această imposibilitate i-ar fi imputabilă, s-ar pune în discuție temeinicia pretențiilor reclamantei, din perspectiva prevederilor art. 1534 C. civ., care reglementează prejudiciul imputabil creditorului.

Înalta Curte subliniază că nu se poate realiza o evaluare a acestor înscrisuri pentru prima dată în recurs întrucât, astfel cum reiese din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, în recurs nu este posibilă analiza probatoriului pe baza căruia se stabilește situația de fapt, acesta fiind un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate și, prin urmare, excedează limitelor devoluțiunii instituite de lege în această etapă procesuală.

Prin intermediul unei alte critici, recurenta-pârâtă a susținut că nu este dovedită culpa pârâtei și nici imposibilitatea valorificării bunului de către reclamantă. Această critică nu poate fi primită întrucât tinde la repunerea în discuție a probatoriului și a situației de fapt, demers care, însă, nu este permis în recurs, astfel cum reiese din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., anterior redate. Recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., printre care nu se numără greșita stabilire de către instanțele de fond a situației de fapt.

Cât despre susținerea recurentei-pârâte conform căreia instanța de apel nu a pus în discuția părților împrejurarea privitoare la punerea reclamantei în imposibilitate de valorificare a bunului, Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că aceasta poate fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea normelor de drept procesual (principiul contradictorialității), neavând legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la motivarea hotărârii judecătorești.

Pe de altă parte, susținerea este și neîntemeiată, în condițiile în care pretinsa lipsă a posibilității reclamantei de valorificare a bunului a constituit însăși motivarea celui de-al doilea capăt al cererii principale, acest aspect făcând obiectul dezbaterii pe tot parcursul procesului.

Nefondată este și critica potrivit căreia instanța de apel nu ar fi analizat hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2017. Astfel cum reiese cu evidență din cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a prezentat soluția pronunțată în dosarul anterior menționat, precum și considerentele relevante, reținând în mod judicios că s-a statuat, în mod definitiv, în sensul culpei cumpărătorului în rezoluțiunea contractului încheiat între părți, pentru neexecutarea obligațiilor sale de preluare a bunului și de plată a prețului.

Contrar celor afirmate de către recurenta-pârâtă, decizia recurată nu conține argumente contradictorii, care să se afle în opoziție din punct de vedere logic. Reținerea, concomitentă, a împrejurării că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de preluare a bunului, precum și a celei potrivit căreia executarea hotărârii din dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus restituirea bunului către reclamantă, nu s-a efectuat voluntar, ci silit, nu este incompatibilă. Astfel cum reiese din decizia civilă nr. 238Ap/26.02.2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția Civilă, în dosarul nr. x/2017, operațiunea de livrare, efectuată de către vânzător, a fost îndeplinită, bunul fiind transportat și depozitat la sediul cumpărătorului, acesta din urmă refuzând preluarea. Așadar, bunul s-a aflat la sediul recurentei-pârâte, fără a fi însă îndeplinite formalitățile de preluare de către aceasta, motiv pentru care nu există nicio contradicție în considerentele instanței de apel care a reținut, pe de o parte, cele statuate cu autoritate de lucru judecat, în sensul neîndeplinirii de către cumpărător a obligației de preluare a bunului, iar, pe de altă parte, derularea unei proceduri de executare silită a dispoziției de restituire a bunului către vânzător.

Cât privește critica potrivit căreia instanța de apel a judecat în contradicție cu situația de fapt, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Acest text de lege vizează existența unor contradicții în considerentele hotărârii judecătorești, iar nu pronunțarea unei soluții contrare situației de fapt. Acest din urmă aspect este unul ce ține de temeinicie și, pe cale de consecință, nu poate fi cenzurat pe calea recursului.

Nu în ultimul rând, cât privește criticile subsumate acestui caz de casare, care fac referire la modalitatea în care s-a realizat executarea silită și la omisiunea analizării actelor din dosarul execuțional, Înalta Curte le găsește nefondate, în condițiile în care, prin apelul declarat, pârâta nu a supus analizei instanței de apel aceste aspecte. În lipsa învestirii pe calea apelului, instanța nu avea îndatorirea de a formula răspuns, în cuprinsul deciziei, unor aspecte neinvocate de părți.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privește situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă a invocat, sub un prim aspect, nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ., prin nepunerea în discuția părților a unor chestiuni relevante, precum: culpa pârâtei în nerestituirea bunului, imposibilitatea valorificării bunului, certitudinea și previzibilitatea prejudiciului, limitarea acestuia de orice neexecutare imputabilă creditorului, obligația creditorului de minimalizare a prejudiciului.

În primul rând, o atare critică nu poate fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu privește modalitatea de interpretare și aplicare a unei norme de drept material, ci aduce în discuție nerespectarea principiului contradictorialității. Prin urmare, critica se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează nerespectarea normelor de procedură.

Pe de altă parte, culpa pârâtei și imposibilitatea valorificării bunului de către reclamantă au constituit argumente formulate prin chiar cererea de chemare în judecată, care a fost comunicată pârâtei și care a făcut obiectul dezbaterii pe tot parcursul procesului. Iar cât privește celelalte elemente invocate de către recurenta-pârâtă, referitoare la certitudinea și previzibilitatea prejudiciului, limitarea acestuia de orice neexecutare imputabilă creditorului, obligația creditorului de minimalizare a prejudiciului, se constată că acestea nu se regăsesc în cuprinsul cererii de apel formulate de pârâtă și nici în considerentele expuse de către instanța de apel în motivarea criticilor referitoare la cel de-al doilea capăt de cerere. Prin urmare, nu s-a încălcat, sub nicio formă, principiul contradictorialității.

Examinând criticile recurentei-pârâte din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta invocă nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 1726 alin. (1), art. 1533, art. 1534, art. 1170, art. 1726 C. civ.. Aceste critici nu pot fi, însă, primite, întrucât au fost invocate omisso medio, nefiind menționate în cuprinsul cererii de apel formulte de pârâtă. Or, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Pe cale de consecință, raportat la argumentele anterior expuse, Înalta Curte găsește fondat recursul recurentei-pârâte doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă, subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a criticat soluția instanțelor de fond asupra capătului de cerere privind daunele-interese compuse din suma de 200.000 euro reprezentând diferența dintre prețul convenit prin contractul rezoluționat și prețul obținut prin revânzarea ulterioară a bunului către un terț și suma de 10.000 euro reprezentând comision de intermediere pentru realizarea revânzării.

Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat încheierea din data de 08.11.2023, sub aspectul încuviințării pentru apelanta-pârâtă a probei testimoniale cu martorul C.. În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 254, art. 255, art. 258, art. 301 și urm. C. proc. civ. în ceea ce privește administrarea probelor în apel. Critica este nefondată.

În primul rând, deși corespunde adevărului faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra decăderii pârâtei din dreptul de a formula cererea de înscriere în fals, decădere invocată de către reclamantă, Înalta Curte constată că această omisiune nu a fost de natură a produce prejudicii apelantei-reclamante, atât timp cât instanța nu a constatat falsul înscrisului de care aceasta a înțeles să se prevaleze. Or, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. permite casarea unei hotărâri judecătorești atunci când sunt încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar, potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin neresepctarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia.

În condițiile în care omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra decăderii nu a produs nicio vătămare apelantei-reclamante, nefiind declarat ca fals înscrisul respectiv, reiese lipsa de incidență a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la teza probatorie avută în vedere la încuviințarea probei cu martorul C., Înalta Curte constată că, într-adevăr, din cuprinsul încheierii de ședință din 08.11.2023 reiese că instanța de apel a avut în vedere necesitatea confirmării sau infirmării unui email. Cu toate acestea, nicio prevedere legală nu sancționează cu nulitatea o probă testimonială pe motiv că martorului i s-au adresat întrebări suplimentare, care depășesc sfera tezei probatorii inițial avute în vedere dar care, totuși, au legătură cu cauza și pot fi relevante în soluționarea acesteia. Cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu intervine în situația încălcării oricăror norme procedurale, ci doar a celor prevăzute sub sancțiunea nulității.

De altfel, prerogativa instanței de a administra din oficiu orice probe socotește relevante (care include, în mod firesc, și prerogativa de a extinde aria de interogare a unui martor dincolo de teza probatorie inițială) este expres recunoscută de lege prin dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Mai mult, Înalta Curte observă că ambele părți au fost prezente, prin reprezentanți, la termenul de judecată la care a avut loc audierea martorului, fără a fi menționată în cuprinsul încheierii de ședință vreo opoziție expresă din partea apelantei-reclamante cu privire la întrebările adresate martorului.

În acest context, Înalta Curte reamintește că recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate. Aspectele care privesc utilitatea și concludența probelor, inclusiv prerogativa instanței de încuviințare a unor probe din oficiu, sunt unele de temeinicie, iar nu de legalitate și, prin urmare, excedează limitelor controlului permis instanței de recurs.

A mai invocat recurenta-reclamantă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., arătând că nevoia administrării probei testimoniale nu rezulta din dezbateri. Critica nu poate fi reținută întrucât, astfel cum reiese din prevederile anterior menționate, ele au în vedere situația în care părțile nu au propus probele în termenul legal. În cauză, însă, proba testimonială cu martorul C. nu a fost propusă de vreuna dintre părți, ci a fost dispusă din oficiu, iar instanța nu este ținută, din această perspectivă, de niciun termen legal. Prin urmare, prevederile art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu sunt relevante în cauză.

Așadar, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii din 8 noiembrie 2023 este nefondat.

Subsumat aceluiași caz de casare, în cadrul criticilor referitoare la decizia recurată, recurenta-reclamantă a invocat îngreunarea situației sale în propria cale de atac, învederând că instanța a dat eficiență unei apărări neinvocate nici la fond, nici în apel de către partea adversă, respectiv aspectului privind caracterul previzibil al prejudiciului, în condițiile în care, privitor la prejudiciul invocat, a declarat apel doar reclamanta. Critica este nefondată.

În primul rând, recurentei-reclamante nu i s-a agravat situația în propria cale de atac, atât timp cât ambele apeluri au fost respinse, soluția primei instanțe fiind menținută.

Pe de altă parte, este adevărat că prima instanță nu a analizat primul capăt de cerere din perspectiva previzibilității prejudiciului, ci doar a caracterului direct și necesar. Aceasta nu echivalează, însă, cu aprecierea ca fiind îndeplinită a condiției privind previzibilitatea prejudiciului, o eventuală autoritate de lucru judecat putându-se asocia, în lipsa apelului părții adverse, doar unor considerente exprese care să dezlege acest aspect. În caz contrar, instanța de apel, învestită cu apelul reclamantei, era ținută se examineze acest capăt de cerere sub toate aspectele, astfel cum impune art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

A mai invocat recurenta-reclamantă și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Și aceste critici sunt nefondate, din cuprinsul deciziei recurate reieșind că instanța de apel a motivat pe larg soluția pronunțată, expunând în mod clar raționamentul său juridic și făcând referire la probele socotite relevante.

Înalta Curte subliniază că prin intermediul acestui caz de casare nu pot fi aduse în discuție simple nemulțumiri ale părții cu privire la soluția pronunțată și nici chestiuni ce privesc temeinicia soluției, interpretarea probelor ori stabilirea situației de fapt, ci trebuie să fie relevate aspecte esențiale, invocate de parte în mod legal, cărora instanța a omis să le ofere răspuns ori a oferit un răspuns contradictoriu. Or, prin argumentele subsumate acestui caz de casare, recurenta-reclamantă tinde la reinterpretarea probatoriului și stabilirea altei situații de fapt.

Contradictorialitatea în considerentele instanței de apel, invocată de recurenta-reclamantă, sub aspectul neinvocării și nedovedirii prejudiciilor rezultate din perturbarea activității, nu poate fi reținută. Astfel cum reiese din cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a menționat, în cuprinsul aceleiași fraze, că reclamanta nu a invocat și dovedit atare prejudicii, rezultând că ceea ce a intenționat să sublinieze instanța a fost că era necesară invocarea și, concomitent, dovedirea unor astfel de prejudicii, concluzie care nu este în opoziție cu exigențele logicii juridice.

Referitor la cheltuielile de transport al componentelor stației de asfalt, recurenta-reclamantă își construiește critica într-o manieră în care solicită, practic, instanței de recurs reevaluarea probatoriului și a situației de fapt, care nu poate fi primită, însă, în recurs.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că este formal invocată critica potrivit căreia instanța de apel era datoare să indice criteriul legal sau doctrinar pentru evaluarea caracterului direct al prejudiciului, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a indicat, ea însăși, ca inițiator al demersului procesual, un astfel de criteriu.

Prin urmare, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea putându-se dispune doar când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Un ultim motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privește situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1530, 1531, 1533, 1534 și 1726 C. civ.. Critica este fondată.

Astfel cum reiese din cuprinsul deciziei recurate, litigiul de față a fost generat ca urmare a rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între recurenta-reclamantă, în calitate de vânzător, și recurenta-pârâtă, în calitate de cumpărător, dispusă prin decizia civilă nr. 238Ap/26.02.2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția Civilă, în dosarul nr. x/2017, pentru neîndeplinirea de către cumpărător a obligațiilor esențiale de preluare a bunului și plată a prețului.

Ca urmare a acestei rezoluțiuni, pe calea acțiunii în justiție ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat, cu titlu de daune-interese, suma de 200.000 euro reprezentând diferența dintre prețul convenit prin contractul rezoluționat și prețul obținut prin revânzarea ulterioară a bunului către un terț, la care se adaugă suma de 10.000 euro reprezentând comision de intermediere pentru realizarea revânzării.

În privința acestui prejudiciu, instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția privind caracterul previzibil și direct, prevăzută de art. 1533 C. civ., conform căruia debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar și în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației.

Înalta Curte constată însă că, raportat la situația de fapt reținută de către instanța de apel, aceasta a realizat o greșită aplicare în cauză a acestor prevederi legale.

Astfel, după cum se reține în mod expres în cuprinsul deciziei recurate, bunul care a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți este unul industrial, ce poate fi revândut exclusiv pe o piață restrânsă, de nișă. În atare context, ca operator pe piața respectivă, recurenta-pârâtă avea posibilitatea de a prevedea că o eventuală revânzare a bunului, ulterioară desființării contractului inițial, s-ar putea realiza în condiții mai dezavantajoase de preț.

Tot astfel, date fiind caracteristicile bunului, reținute chiar de către instanța de apel, era previzibil pentru cumpărător că acesta s-ar putea dovedi greu vandabil, ceea ce ar implica apelarea de către vânzător la un intermediar specializat în astfel de vânzări.

Deopotrivă, prejudiciul invocat este unul direct, această caracteristică rezultând din raționamentul per a contrario care poate fi efectuat. Astfel, în ipoteza în care recurenta-pârâtă și-ar fi îndeplinit obligațiile sale contractuale, în patrimoniul recurentei-reclamante s-ar fi aflat suma intregrală convenită cu titlu de preț, de 1.200.000 euro, aceasta nefiind pusă nici în situația de a suporta comisionul pe care l-a achitat intermediarului pentru realizarea celei de-a doua vânză